Daniela: 1-4 mai 2014 - MUNŢII VRANCEI - CHEILE TIŞIŢEI şi CASCADA PUTNEI

„Chiar și într-un oraș mare, în care fiecare om cu fiecare e străin, în care simt că e multă tristețe, dezamăgire și suferință, în care lumea s-a împietrit și a uitat să comunice, să-și împărtășească bunele și relele, totuși anotimpurile vin...Eu găsesc întotdeauna un petic de iarbă și-un colț de cer în care să privesc semnele anotimpurilor, să caut noaptea luna și ea să-mi trimită vești despre lume, să văd cum merg norii pe cer și cum foșnesc copacii, să văd ce păsări mai cântă prin ei, ce flori mai răsar dincolo de umbra lor. Și trec așa prin anotimpurile marelui oraș, le respir așa, cu dor cu tot, le iau cu mine ori de câte ori mă întorc în lumea mea, acasă...” (Acum știu cine sunt, Grigore Leșe)

Şi a venit primăvara şi la Iaşi, în oraşul meu! Am văzut-o prin colţuri şi în vârfuri de ramuri cum s-a instalat timidă la început şi apoi atotstăpânitoare, am crezut că va mai descreţi frunţile celor care o respiră şi îi va face pe toţi (măcar puţin) mai veseli. De cele mai multe ori, oraşul meu e presărat cu tonuri de gri, căci viaţa în el este cam de culoarea aceasta. Trebuie să scotoceşti după culori autentice, pentru că se adună în oaze şi stau acolo împreună, departe de zgomot şi de grabă. De obicei, primăvara se aşează ca o cloşcă deasupra gri-ului şi, în cele din urmă, oraşul nu scapă de verdele crud, lăsând natura să izbucnească dintre betoane şi să transforme dealurile din jur în lecţii de pocnire a mugurilor. Doar oamenii trăiesc în acvariul de griji continue, nu au timp pentru primăvară, uită să (re)înveţe de la ştrumfi şi de la bunici cum să se adăpostească în ea prin parcuri, pentru că mintea le este furată de toamnele zilnice şi rutina le răpeşte plăcerea viului abia încolţit. Aşa este la oraş: anotimpurile vin, dar oamenii trec pe lângă ele! În schimb, la munte nu ai cum să te strecori pe lângă primăvară: te inundă din toate părţile şi te ţintuieşte în mirare...

CHEILE ŢIŞIŢEI sunt săpate în Munţii Vrancei de către apa cu aceeaşi nume, care aleargă să se întâlnescă fără zăbavă cu Putna, sora ei mai mare şi mai tulbure din aval. Când era mic, Silviu venea deseori prin ele împreună cu părinţi lui, profesori de limba română, iubitori straşnici de natură şi de drumeţii, oameni curajoşi care au scos zeci de generaţii tinere din oraş pentru a le face cunoştinţă cu Natura în expediţiile organizate. Câte poveşti au de spus şi câte peripeţii au adunat de-a lungul anilor! Plănuiam de ceva vreme să mergem prin Cheile Ţişiţei şi, cum se potrivise ca 1 mai să pice într-o zi de joi şi cea de vineri să fie liberă pentru a fi ulterior recuperată, ne-am extins la un careu de omuleţi - eu cu Silviu şi părinţii lui - şi am plecat spre satul Porcu, lângă Lepşa, la familia ciobanului Costică şi a Măriuţei. Silviu îi cunoscuse pe aceşti oameni într-o expediţie cu părinţii lui, când au rămas la stână şi au avut parte de un timp autentic la înălţime şi de o incursiune în lumea oieritului, cu dormit la corturi şi mâncat caş, cu păzit oile împreună cu ciobăneştii mioritici, cu ridicat şătrare şi hălăduit prin munţi. O prietenie frumoasă avea să crească între părinţii lui Silviu şi nea Costică, pentru că oamenii straşnci au un anume fel de a păstra legătura.

"“Zona Tişiţa are limitele înscrise între vârfurile Tisaru Mare (1267 m), Tisaru Mic (1284 m), Dealul Crucilor, Culmea Lespezi, Groapa Adâncă, Groapa Largă, Vârful Cristianu Mare (1630 m), Vârful Coza, Vârful Gurguiata, Vârful Porcului (1115 m)." Cu atâţia munţi în jur eram sigură că traseul avea să fie extrem de interesant! Am ales varianta cea mai circulată pentru a traversa cheile, de la intrare către Tunelul Mare, deoarece era calea cea mai accesibilă pentru a ne bucura de primăvară între pereţii stâncoşi, dresaţi de apele transparente ale Tişiţei. Cu o veselie caracteristică nouă atunci când ne pornim de acasă, ne-am aventurat pe drumul ce era mai mult decât o simplă potecă de munte, pentru că, în trecut, pe această porţiune a fost construită pentru exploatarea forestieră o cale ferată, care, ulterior, a fost înlocuită cu un drum forestier devenit azi traseu turistic. Am putut vedea urme ale acestor intervenţii industriale făcute în secolul al XIX-lea, dar, dincolo de ele, natura a repus stăpânire cu o forţă sălbatică peste peisaj, reintrându-şi în drepturi.

Chiar de la intrare am constatat că zona era destul de aglomerată, că mulţi omuleţi se aventuraseră de dimineaţă pe potecă şi că nu toţi erau de calitate, pentru că unii făceau multă gălăgie, erau încălţaţi necorespunzător şi păreau mai interesaţi să arate celor de acasă prin poze că au fost pe acolo decât să se bucure îm mod real şi în linişte de Cheile Tişiţei. Vechile metehne ale turistului român de tip "pantofar"! Bine că, odată pătrunşi în adâncul cheilor, am scăpat de traficul intens şi am rămas între noi, cei care respectam într-un alt mod natura şi nu consideram că îi facem o favoare venind la ea, ci Ea ne întindea cu generozitate un întreg festin vizual şi olfactiv. Mi-au plăcut zonele îngustate cu aspect de canion care alternau cu deschideri serioase, prezentând un relief destul de accidentat, pentru că pereţii aproape verticali se combinau cu pantele reduse, îţi cereau destul de multă atenţie şi ne simţeam în elementul nostru. Ca acasă!

Pădurea din jurul nostru era regenerată, căci, în timpul exploatărilor din secolul al XIX-lea, a fost defrişată aproape integral. Era puţin înfiorătoare atâta sălbăticie, dar avea ceva magnetic în ea, pentru că era neatinsă, cu cât pătrundeai mai adânc în ea, cu atât ţi se descoperea neamenajată, nedirijată de om, vie şi independentă, controlată de forţa propriilor elemente. Malurile erau pe alocuri surpate, trunchiuri serioase încercau în zadar să stea în calea apelor, puteai ghici nivelul viiturilor de primăvară după locurile unde rămăseseră agăţate crengi şi invitaţia la cocoţ pe stânci era de nerefuzat. Natura îşi trăgea răsuflarea până la ploile de peste vară sau până la frigurile de peste iarnă, aşa că nu era vreme de pierdut!

Am găsit mulţi îndrăzneţi pe traseu, veniţi cu bicicletele, ducându-le în spate prin locurile accidentate (şi erau destule!), dar continuând cu încăpăţânare până la poiana aflată la jumătatea traseului. La gazda noastră, la tanti Măriuţa, am ascultat poveştile ginerelui ei, care lucra la Parcul Naţional Vrancea şi ne spusese că traseele şi podeţele, plus plăcuţele informative şi educative, fuseseră făcute cu eforturi şi prin intermediul unui proiect european, doar că era insificient pentru necesităţile de amenajare ale zonei. Acesta nu era adeptul transformării cheilor în "prea accesibile" pentru că ştia ce efecte negative puteau apărea din cauza neglijenţei vizitatorilor şi era interesat ca oamenii de munte, dornici de un contact cu sălbăticia, să aibă parte de ghidaj din loc în loc. Adevărul este că i-am lăudat eforturile pe traseu: se vedea că făcuse treabă bună, că fusese creativ împreună cu cei de la Parcul Naţional, că podeţele erau recondiţionate, că zonele mai expuse erau asigurate, dar că toate acestea erau câteva picături într-un ocean de nevoi.

De pe plăcuţele informative am aflat că eram într-o zonă de protecţie a carnivorelor mari, urşi, lupi şi râşi şi că trebuia să fim extrem de vigilenţi. Da, mi s-au tăiat picioarele când mintea mea asocia sălbăticia acelor locuri cu animalele care erau la ele acasă şi nu mi-a părut rău că nu eram numai noi pe acel traseu. Am trecut porţiuni îngustate, am traversat podeţe de lemn şi din plăci de beton, am abordat zonele mai accidentate şi am admirat verdele abia deschis către lume în văile largi. Cheile Tişiţei nu ni se păreau asemănătoare surorilor din nord (Cheile Bicazului) sau din vest (Cheile Turzii), care sunt presărate cu pereţi pe lângă care trece firul de apă. Pentru o excursie cu ştrumfii mi s-au părut mai mult decât inspirate, tocmai pentru că sunt deopotrivă spectaculoase şi relativ uşor de traversat! Cu grijă şi cu atenţie!

Am ajuns apoi la poiana cantonului silvic, în spatele căruia erau amplasate câteva băncuţe şi o masă, aşa că am profitat şi am făcut o pauză de odihnă şi de hlizeală. Părinţii lui Silviu mi-au povestit cum au pus corturile în acea poiană când făceau expediţii cu elevii, cum aveau sarcinile clar împărţite, cum băieţii instalau tabăra şi fetele se ocupau de masă şi cum se simţeau bine în mijlocul naturii, fără ifose şi eliberaţi de rutină. Ei s-au întors şi eu cu Silviu am continuat pe potecă spre Tunelul Mare, printre pietre ascuţite şi brusturi invadatori, pe sub tunele de tip arcadă, rămăşiţe ale aceleiaşi exploatări din secolul al XIX-lea.

La un moment dat apa se pune de-a curmezişul în calea ta şi te obligă să o traversezi pentru a ajunge pe malul opus la un tunel, lung de 267 m, care face legătura între Tişiţa Mică şi Tişiţa Mare. Aveam frontală la noi, eram pregătiţi pentru a intra, dar înăuntru era inundat, nu ştiam cât de adâncă era apa, ploaia se instalase deasupra noastră, aşa că am ales să facem cale întoarsă. Era mai sigură traversarea în condiţiile unui tunel uscat! Am crezut că vom scăpa fără binecuvântarea udă a cheilor, dar am avut parte de o jumătate de oră de cernere mocănească, suficientă cât să ne ude şi să împrospăteze aerul deja curat.

La capăt de traseu, Tişiţa se grăbea să se învolbureze în Putna. Ne-a plăcut să o admirăm în tihnă, după ploaia scurtă, cu puţinii omuleţi de pe traseu. În timp ce Silviu era concentrat pe curgerea vijelioasă a apei printre tăpşane, eu trăgeam concluziile că ziua fusese absolut superbă, că ne încărcase cu energie bună şi că trebuia să revenim. Floricica de la Silviu era semnul de primăvară luat din chei: natura nu avea să ducă dorul unui fulg de petale după ce ne arătaserăm curajoşi şi precauţi. Era mărţişorul nostru de mai!

Am dormit la cort în grădina, la tanti Măriuţa, sub nişte meri înfloriţi, într-o iarbă înaltă pictată într-un galben intens de la păpădiile crescute mănunchi. Era prima dată când dormeam la cort în grădina cuiva şi pot spune că a fost o experienţă ce merită repetată! Silviu a testat obiectivul macro luat de la Gabi şi gâzele au avut de furcă în mod serios cu el, căci nu s-a lăsat până când nu le-a prins în imagini aşa cum vroia!

Cascada Putnei a fost căpşuna de pe tortul Cheilor Tişiţei. Se afla pe Valea Putnei, "în aval de confluenţa râurilor Tişiţa şi Putna (Gura Tişiţei)". Căderii de apă i se mai spunea şi Săritoarea Putnei, fiind un monument al naturii, o arie protejată, de interes naţional, o rezervaţie de tip geologic şi peisagistic, după cum era clar precizat la intrarea în drumul amenajat către ea. Ce era spectaculos? Nu era o cascadă tipică! Apa nu curgea pe verticală, ci pe un plan înclinat, într-o marmită, un lac de o adâncime de 12 m. Nu cred că lumea de acolo era impresionată de înălţimea ei, ci de forma alungită, de vuietul vijelios ajuns în despicătura muntelui şi de culoarea apei adunate la pintenul de piatră.
Frumuseţea vrânceană mă convinsese să revin în locurile copilăriei lui Silviu. Nu aveam să fiu decât încântată, mai ales că mi se spusese şi un secret al locului: la Gălăciuc erau mii de licurici în zilele de vară, iar pădurea deasă de acolo mi se păruse fascinantă, aşa că sigur se va lăsa cu alte episoade!