24-25 mai 2014 - CĂLIMANI - Vf. Negoiul Unguresc şi Vf. Pietrosul Călimanilor pentru a treia oară, în alt anotimp

Me and You. Just Us Two.

Ghiont să pleci de acasă! De când căldura a început să se insinueze prin toate cotloanele din oraş, de când verdele a năvălit atotstăpânitor, mişcoricii s-au înmulţit simţitor. Ca să fac şi o rimă! Tura de acum 3 săptămâni din Cheile Tişiţei a stârnit dorul de ducă, de munte, de cort, de om drag, de piatră şi natură crudă, aşa că i-am propus lui Silviu să mergem la o grupă de munţi pe care el nu i-a văzut niciodată - Călimanii. Eu mai fusesem de două ori pe acolo: într-o toamnă, de ziua mea, în 2010 şi în vara anului 2011, aşa că bifasem deja două anotimpuri pe la înălţimile Pietrosului Călimanilor. Era rândul primăverii! 

Ne-am întâlnit în Vatra-Dornei, am rămas peste noapte acolo şi am pornit dis-de-dimineaţă spre munţi, urmând varianta de traseu pe care o făcusem prima dată pe acolo, în 2010. Am plătit intrarea în Parcul Naţional, am mers pe drumul asfaltat până la cariera de piatră, unde rana muntelui era încă larg deschisă spre cer, şi apoi ne-am aventurat pe bucata lăsată în paragină şi în plata Domnului până la şaua de unde se putea urca spre vârf. Am bâjbâit ceva timp, pentru că peisajul nu semăna cu ceea ce ştiam eu din 2010: natura năvălise peste dalele de beton aşezate când exploatarea era în toi, pietrele de pe munte li se alăturaseră, iar resturile de vegetaţie uscată se amestecau haotic pe laterale cu mugurii verzi. 

Am crezut că ne-am rătăcit, dar muntele era în dreapta noastră şi acest lucru ne confirma faptul că nu "bateam câmpii", ci că mergeam bine. Într-un final, am recunoscut şaua şi ne-am oprit, mutându-ne atenţia de la drum la împrejurimile dezolante, care arătau pe alocuri ca după o apocalipsă, cu cicatrici serioase lăsate de boala numită "lăcomie umană", cu semne clare ale dezastrului ecologic din zonă. Ţineam minte că partea aceea din Călimani mi-a lăsat un gust amar, de ruşine, provocat de faptul că oamenii au putut face aşa ceva muntelui. Ştiam că se încerca o manieră de resuscitare a zonei, dar, după semnele găsite, cred că proiectul a fost cotropit de rugina delăsării. Dincolo de carieră, muntele era el însuşi, coamele erau năpădite de acelaşi jnepeniş, care îmi dăduse de furcă în 2010 şi în 2011, şi aerul era respirabil: pământul zgândărit de vegetaţie mirosea viu şi primăvăratic şi te trăgea de mânecă să îl străbaţi, nu doar să îl admiri! 

Am coborât în şa şi ne-am analizat variantele sub ameninţarea norilor de la orizont. Lumina în acea zi a fost total cameleonică, pentru că soarele era când ascuns, când prezent, când strecurat printre nori, când răpit de aceştia, părea că jumătate din cer juca într-o comedie tonică şi reconfortantă, iar cealaltă te ducea într-o dramă încrâncenată şi ameninţătoare. Nici nu ştiam prea bine cărui scenariu să îi dăm prioritate! Silviu a propus să fim precauţi: să întindem cortul pentru a avea unde să ne retragem în cazul în care norii supărăcioşi se plictiseau de ameninţat şi treceau la fapte, după care să ne aventurăm pe traseul spre vârfuri. Zis şi făcut! Buburuza noastră roşcovană Husky s-a întins vioaie sub poalele Călimanilor şi ne-a servit drept punct de reper până când am ajuns aproape de pintenul ce dădea spre vârf. Printre rafalele de voie bună ale amândurora, eram atenţi la spectacolul de la orizont, pentru că nu ne venea să credem că scăpăm teferi şi uscaţi din urcatul spre vârfuri. Eram încredinţaţi că burzuluiala de la orizont avea să ajungă şi deasupra noastră, doar că părea cam nehotărâtă în privinţa drumului de urmat până la noi. Am profitat de nehotărârea vremii, ne-am echipat, ne-am luat haine de ploaie şi ne-am scufundat în jnepeniş.

Am zăpăcit traseul la un moment dat pentru că jnepenişul  se sălbăticise şi aglomerase marcajele de pe traseu, aşa că m-am lăsat ghidată de cărarea făcută de alţii şi...am intrat în bucluc, pe altă rută. Ne-am înfundat în jnepenişul crescut sălbatic şi ne-am dat seama că eu nu alesesem bine drumul, aşa că am bălăurit oleacă şi am revenit la traseul bun, de unde am înaintat spre vârfuri, trăgând cu ochiul la împrejurimi şi la norii din depărtare. Ploaia se desfăşura cu toate forţele dincolo de munte, aşa că am grăbit paşii pentru a nu ne lăsa la discreţia ei. Am fost uimiţi să constatăm că hotarul spre vârfuri nu a fost trecut de morocănoasa udă, ci am fost doar asediaţi de nori, de parcă nu ar fi avut permis de trecere pe deasupra noastră şi noi ne-am putut delecta cu Negoiul Unguresc (2.081 m) şi Pietrosul Călimanilor (2.100 m). 

Coborârea a fost dublată de o plăcere tihnită, pentru că se înseninase şi cerul se pregătea de un apus fantastic, aducând cu sine o răcoare...cam mare pentru gustul meu. Am mâncat cu poftă, mulţumiţi de treaba încheiată, m-am înfofolit bine în polarele disponibile, în timp ce Silviu a pregătit cortul pentru somnul de mai târziu şi am aşteptat în tăcerea de înălţime culorile spargerii zilei şi ivirea stelelor. 

Doamne, câtă frumuseţe revărsată, pe care nu o poţi transmite, ci doar rememora şi retrăi! Nu ştiu cum pot trăi unii dintre noi fără să se înfrupte din astfel de minuni, fără să caute liniştea aceea de înălţime, care te distanţează de probleme şi te aduce cu doi paşi mai aproape de tine însuţi, braţ la braţ cu un apus ce te împacă în mod absolut cu toate. Probabil fiecare se conjugă la revelaţiile sale în propriul ritm, dar trebuie să te mai şi aşezi la rând pentru ele, nu doar să vegetezi în aşteptarea lor!

Pe de altă parte, noi am umplut seara cu un experiment de...scris cu lumină! Folosind frontala, imaginaţia, curiozitatea, răbdarea şi râsul lui Silviu, am scris cuvinte în aer şi le-am fotografiat. Este de prisos să mai spun de câtă distracţie am avut parte gândind cum să scriu literele din spatele lor. Am făcut atâtea repetiţii încât m-am încălzit şi nu mai simţeam frigul ce îmbrăţişase strâns şaua unde se afla cortul nostru! Silviu îmi dădea indicaţii, dar şi râdea de cât de caraghioasă eram când făceam paşii laterali şi scriam milităreşte, încercând să mă disciplinez în mişcări pentru a-mi ieşi cuvintele. Desigur, eu râdeam mai tare ca el! Apoi am schimbat rolurile şi am trecut eu la timona de râs şi de apăsat pe buton. Când s-a trezit în faţa aparatului, cu frontala în mână, era ca un copil cu o jucărie nouă, puţin fâstâcit de ineditul situaţiei, dar l-a salvat latura de inginer din el. Au fost două ore pline de joacă pe fundalul pleoapei de lumină ce s-a închis în cele din urmă, chiar dacă ar mai fi stat să ne vadă cum defilam cu literele pe cer! Gigi, ştrumfa mea ce se pregătea intens pentru bacalaureat şi admiterea la Medicină, a primit o dedicaţie cu fundă!

Am tras la ghioase neîntorşi în căldura sacilor de dormit şi în aerul curat de munte, după ce ne-am consumat energia pe traseu şi la scrierea literele de lumină. Dimineaţa ne-a gâdilat tălpile să ne trezim, căci soarele era sus şi voia să ne vadă la faţă, nu puteam să îl amânăm încă "5 minute!". Bine, eu nu puteam să îl amân atâta, căci Silviu este oricum muuult mai matinal ca mine! De fapt, eu sunt matinală doar dacă am un motiv, în rest, sunt adepta multiplicării filozofiei "Încă 5 minute"! Am strâns tabăra după ce am mâncat ceva în atmosfera care începea treptat să se încălzească şi am făcut cale întoarsă, spre cariera de piatră şi apoi dincolo de sălbăticia şi singurătatea Parcului Naţional Călimani, către casă. 

PENSIUNEA WALDHAUS este locul unde ne-am cazat în Vatra Dornei până să ne aventurăm pe munte. Silviu a găsit-o cu flerul lui infailibil şi am avut parte de o primire regească şi de un zaiafet ad-hoc. Helmuth, proprietarul pensiunii, român stabilit în Germania, dar cu doruri de a face ceva şi în România, a muncit mult la acest proiect şi "Am fost PRIMII turişti ai Pensiunii WALDHAUS. Eu şi Silviu. Am fost trataţi excelent, am găsit o voie bună la cote maxime, oameni extrem de primitori, multă eleganţă şi rafinament în camere, bunul gust fiind elementul de bază urmărit de proprietar în realizarea Pensiunii Waldhaus. Ne-am simţit bine în acea atmosferă de munte, cu deschidere spre verde şi pădure, departe de zonele urbane aglomerate şi, cu siguranţă, vom reveni! Mulţumim tare mult omuleţilor frumoşi pe care am avut plăcerea să îi întâlnim acolo şi sperăm să ne revedem cât de curând, poate chiar anul acesta!" - Pensiunea Waldhaus pe Facebook. Deşi nu este genul lui să scrie şi să comenteze, Silviu a fost impresionat de cazare şi şi-a lăsat mărturia pe site-ul unde a găsit Pensiunea Waldhaus: "Camerele spaţioase, balcoanele largi, cu vedere către două direcţii, curăţenia impecabilă, mobilierul, decoraţiunile şi finisajele de cea mai bună calitate nu sunt întrecute decât de jovialitatea şi ospitalitatea lui Helmuth, al cărui motto e: ai venit ca oaspete, pleci ca prieten. Aşadar: Pe curând, Prietene!" - Pensiunea Waldhaus.

Ca să închei, am lăsat pe final cea mai simplă scriere cu lumină pe care am făcut-o la munte, două litere cu vârfuri şi cu strânsoare: OM, căci călătoriile noastre nu fac decât să îndeasească în cele pline şi necesare fiinţei acele fibre care zbârnâie inconfundabil la natură şi consistenţă şi care ne fac "oameni" parteneri şi vizitatori ai uneia dintre case, cea de sub cerul liber. Deşi este obositor uneori, deşi ne aglomerăm de multe ori, deşi ne-ar fi mai comod să stăm calmi acasă, neliniştea din suflet şi dorul de hălăduit nu ne lasă (şi bine fac!) să ne culcăm pe o ureche. Imediat ce am încheiat un drum şi ne-am umplut buzunarele de frumos, plănuim următoarea ieşire. Fiecare umple cum ştie el mai bine "O"-ul din OM.

"Nu mă simt bine decât

Buimac, incomod,

Stând într-un picior pe-o bătătură,

Agățat de-o bară, spânzurat de-un pervaz.

Nu mă simt bine decât rău,

Șchiopătând,

Încercănat,

Azvârlit în stradă de propria-mi neliniște...

Mereu pe drumuri, împins ca de-un șut în rărunchi,

Cu ochii holbați, ca în preajma minunii." (Marin Sorescu)