"În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că, ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă." (C. Brâncuși)
Prima generație de ștrumfi pe care am nășit-o și-a luat zborul în 2010. De atunci au trecut 4 ani și am îndrumat în acest timp a doua generație de ștrumfi care a ajuns pregătită să urmeze exemplul fraților mai mari. Am mai crescut ca profesor și ca om alături de ei, m-am confruntat cu alt fel de provocări, am avut răbdare, dar mi-am și pierdut-o de multe ori, am experimentat lucruri noi, am călătorit împreună prin alte zări, am învățat să facem origami și quilling, ne-am sărbătorit și am cățărat pereți de escaladă, am traversat lacuri cu tiroliana, am citit (mama lor de lecturi!), am avut momentele noastre emoționante de sinceritate, am învățat să dansăm vals și știm unde se găsesc cele mai bune clătite din Iași. Am avut un gimnaziu plin și ne-am legat sufletește! Nu pot face ierarhie între năstrușnicii din 2010 și cei din 2014: am camere cu ferestre pentru ambele generații și cred că au spațiu destul să încapă cu tot frumosul din ei. Sunt mândră de domnișoarele și cavalerii care au ajuns și sper să își pună în continuare apă bună la rădăcini ca să le poată crește ramuri viguroase cu frunze bătute în verde-viu și muguri gata să plesnească!
Ți-e mai mare dragul să te uiți la ei cum te depășesc în înălțime, cum își testează ambițiile și speră să își croiască un drum trainic, aflându-se la granița dintre naivitatea copilăriei și încercările adolescenței cu toate frământările și tentațiile ei. Sunt suflete ajunse într-un punct al pârguirii și sper că am reușit să le transmit că unitatea de măsură cu care ar fi bine să își măsoare calitatea vieții și a caracterului pe care și-l construiesc este bucuria sentimentului de autentic, de firesc, de neirosit. Restul sunt doar detalii de ambalaj, care au dreptul să ocupe un anumit timp și să ceară o anumită cantitate de energie, dar nu au voie să acapareze esența. Pentru că mi-au devenit atât de dragi, am considerat că merită din plin un final de gimnaziu pe măsură, sărbătorit la o locație pe care o aveam în minte de doi ani: "La Castel", un restaurant cu mai multe săli pentru evenimente, aflat la marginea orașului, lângă Pădurea de la Breazu, aproape de natură și departe de betoanele orașului. Sala Regală ne-a oferit un decor absolut special, aleile și scările de afară au devenit scenă elegantă pentru pozele noastre împreună și am debutat cu dreptul în acea zi atât de deosebită.
Ca de fiecare dată când sunt pusă în fața unui lucru pe care aș putea să îl fac altfel, aleg să schimb registrele previzibilității. La generația 2010 am inițiat Concursul de Miss și Mister Absolvent, care a devenit o tradiție la banchetele următoarelor trei generații, dar la seria mea din 2014 am vrut ceva, care să împrospăteze cursul banchetului, să aducă un aer de memorabil, de original. Gândit și făcut! Am luat legătura cu Raluca, fostă elevă a școlii noastre, aflată în clasa a IX-a la Colegiul Național "Costache Negruzzi" și instructoare de dans sportiv, premiată și apreciată la nivel național. A fost de acord cu propunerea mea de a-i învăța pe ștrumfi un vals de deschidere a banchetului și, timp de 16 ore, le-a fost profesoară exigentă, coordonându-i cu mână forte spre a reuși să realizeze un moment deosebit. La banchet a venit cu partenerul ei de dans și ne-a încântat cu dansul lor emoționant pe o piesă a Larei Fabian, după care au urmat frumoșii mei: profesorii și colegii lor din celelalte clase au rămas muți de admirație și i-au aplaudat pentru eleganța cu care au dansat, le-au iertat micile stângăcii și s-au lăsat antrenați în dansul general din final, pe melodia Happy.
După deschiderea oficială a banchetului a urmat tona de poze și de râsete, de complimente și de gânduri bune, de invitații pe ringul de dans și de îmbrățișări. Colegele mele diriginte, prof. Cristina Barnea și prof. Valeria Ralea, au depus efort pentru ca ziua aceea să fie absolut memorabilă pentru copii și s-au bucurat tare mult văzând că aceștia au meritat investiția lor de energie, iar câțiva părinți ne-au fost sprijin total. Pe la jumătatea banchetului, când trecuseră emoțiile și lucrurile mergeau clar pe făgașul bun, am realizat că se termină și pentru mine, ca dirigintă, încă un capitol, că lansez bărcuțele la apă și le suflu vânt bun, dorindu-le să aibă o cârmă înțeleaptă, că îmi va fi dor de ei și de comunicarea foarte bună la care am ajuns, că nostalgia se va cuibări și în sufletul meu pe măsură ce ziua va înainta spre apus și se va încheia. Dar, până atunci, ...
...mi-am spus să le admir copilăreala și să mă înfrupt din izbucnirile lor de emoție. Și generația trecută mi-a provocat senzația că era emotivă, că punea (la) suflet, că era strânsă într-un ghemotoc de fire invizibile de prietenie și de plăcere de a sta împreună, încât cred că este o amprentă pe care o las ca dirigintă asupra ștrumfilor, vrând-nevrând se răsfrânge și asupra lor nevoia mea de uman și de firesc, de apropiere și de trăire, de autentic și de diferit. Nu mai am control asupra evoluției lor și, deși la un moment dat m-au întristat cotiturile vieții unor foști elevi de-ai mei, am ajuns să fac pace cu deciziile lor și să mă concentrez pe ceea ce este la doi metri lângă mine, pe ceea ce pot face în momentul actual pentru ștrumfii din fața mea, restul fiind lăsat la discreția alegerilor lor ulterioare. Este frustrant uneori ca profesor să constați irosirea sau pierderea reperelor, uitarea lucrurilor importante, delăsarea și înflorirea prostiei. Știi că ai lăsat ogorul îngrijit și cultivat la final de gimnaziu, între timp au năpădit buruienile și trebuie să te împaci cu ideea că toate au sensul lor, că nu ai cum să subtitui adevărurile ștrumfilor cu adevărul tău. Educația este un zmeu pe care îl urmărești toată viața, iar cei care înțeleg acest lucru sunt capabili să se uite mereu spre cer.
Șampania și tortul au fost momentul exploziv: ștrumfii mei au stat împreună, au ciocnit paharele, s-au îmbrățișat, și-au urat cele bune, au tras de toți cei timizi să li se alăture, au țipat de bucurie și au considerat că momentul lor trebuie marcat prin toate căile posibile. Dansul i-a stors de forțe, energia le plutea în aer, dar nu au renunțat să se mai zbânțuie și după ce tortul de ciocolată le-a aterizat vitejește pe farfurii!
Nu a durat mult până când ștrumfii au început să realizeze că după terminarea banchetului se încheie și cei 4 ani de gimnaziu, că în septembrie vor avea alți colegi, că ușa se închide încet și nu îi pot pune proptea, că ceea ce au considerat a fi acolo mereu devine o parte dintr-o etapă, nu o eternitate. Fetele au fost imediat sensibilizate și au început să plângă și să se îmbrățișeze, să își promită lucruri cu "mereu" și "niciodată"! Înainte să plec de la banchet (puțin mai devreme, căci a doua zi dimineață plecam într-o excursie de 3 zile cu alți ștrumfi!), i-am luat pe rând pe cei din clasa mea, le-am spus câte un cuvânt de La revedere! și am primit la schimb îmbrățișări. Când am ajuns la Stanciu (Alex Stanciu), acesta o ținea pe Andreea în brațe și cânta cu lacrimi în ochi un cântec fredonat de câteva colege pe scenă: m-a impresionat la culme să văd un cavaler în devenire permițându-și o clipă de vulnerabilitate de așa calibru. L-am îmbrățișat și alți colegi au sărit la un group-hug veritabil, iar atunci când am ieșit cu ei la Terasa Vânătorul din Parcul Expoziției m-a sărutat pe frunte în numele generației și mi-a mulțumit pentru ce am făcut pentru ei! Cum să nu îți fie dragi?
De la mici au ajuns mari. De la copilăroși au ajuns frământați (nu toți!) de deciziile pe care trebuie să le ia. De la zgubilitici fără limite au ajuns să își supravegheze imaginea în fața celorlalți. I-am văzut crescând și abia când văd comparativ pozele îmi dau seama cum au lăsat acești ani amprenta asupra lor. E un sentiment de mândrie să îi vezi mari, e și unul de teamă vis-a-vis de viitorul lor, dar apare și unul de încredere că vor face față, căci au unelte puternice, doar să nu își dilueze motivațiile și să nu se piardă pe ei înșiși printre ițele vieții ce li se va desfășura altfel de acum înainte în față. Încăpățânare și privit înainte!
Premierea a fost realizată în Sala Diotima în stilul care mie îmi este extrem de drag: cu discursuri de suflet, cu poze din cei patru ani de gimnaziu, cu acordarea premiilor și a diplomelor, cu buchete oferite profesorilor, cu lacrimi și recunoștință. Doamna director și-a centrat cuvântul pe lucru de echipă ca la fotbal, pe ideea că fiecare își are locul său și că îndeplinirea datoriilor legate de el face ca treaba să curgă sau să stagneze. Discursul meu s-a centrat în jurul ideii că oamenii vin, oamenii pleacă, dar important este ce ne lasă și ce le dăm să ia cu ei. Surpriza totală a fost legată de un experiment pe care am vrut să îl fac și pe care l-am pus la punct cu o zi înainte: am chemat câțiva foști elevi ai școlii noastre pentru a le adresa ștrumfilor câteva cuvinte, reflecții, impresii din perspectiva lor de omuleț de clasa a IX-a (Raluca, elevă la Colegiu Național "Costache Negruzzi"), a X-a (Ancuța, elevă la Liceul Teoretic "Vasile Alecsandri"), a XI-a (Roxana, elevă la Colegiul Național "Mihai Eminescu" și Andrei, elev la Seminarul Teologic), a XII-a (Gigi, elevă la Colegiul Național "Costache Negruzzi"), Diana (studentă în anul II la Facultatea de Medicină). Elevii și părinții au rămas profund impresionați de cuvintele lor, mai timide la cei aflați la începutul liceului, mai sigure la cei mai mari, iar noi, profesorii, am simțit mândrie din aceea care îți confirmă că faci bine ceea ce faci.
Când ștrumfa crescută cu apă bună la rădăcină îți scrie și îți susține un așa discurs, nu ai cum să nu fii mândră de ea. De Gigi e vorba, desigur!
"Bună ziua, stimați profesori, dragi părinți și, nu îl ultimul rând, dragi elevi/colegi!
Clasa a 12-a - simt că încă nu s-a terminat, iar, ca să fiu sinceră, nici nu știu când a început. Îmi amintesc prima zi de scoala, în care am intrat serios DEJA în materie. Toți profesorii se schimbă parcă, devin mai serioși pentru a te ambiționa să intri într-o atmosferă de examen. Drumurile alese trebuie pregătite din timp. Este posibil ca deja să aveți ceva întipărit în minte. Eu am aplicat pentru profilul matematica-informatica pentru a merge mai departe către domeniul informaticii, însă sper ca drumul meu să fie unul spre medicină. Orice cale veți alege, ea trebuie consolidată cu răbdare, pasiune și interes."
Generația 2014 - gata de zbor! Scările de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" erau ticsite de oameni, mari și mici, cu o stare de bine aparte și o liniște de drum încheiat și etapă așezată pe raftul ei!
Clătităria Aad's Place ne-a primit cu brațele deschise ca să mai prelungim încheierea timpului nostru împreună într-un mod dulce. Am primit un afiș mare pe care am scris comenzile, le-am adunat și sistematizat, după care am rugat chelnerița să ne servească și noi am stat de vorbă și ne-am uitat la pozele de la banchet. Ștrumfii mi-au făcut un cadou tare drag: s-au dus prin librării, au făcut cercetări colective, au discutat între ei, mi-au cumpărat două cărți legate de pasiunile mele - fotografia și comunicarea nonverbală - și s-au semnat pe ele ca să le port amintirea printre celelalte cărți ale bibliotecii mele. Au înțeles cât de mult apreciez gesturile directe, sincere, distincte și m-au impresionat prin atitudinea lor...din nou!
Am vorbit mult despre ultimul nostru proiect de suflet împreună: valsul învățat cu Raluca! Ne-am uitat la filmulețe, am râs de stângăciile de la învățarea pașilor, de cât de mândre erau fetele de cavalerii în care se transformaseră colegii lor și de faptul că naturalețea e cea mai bună carte de vizită. Știu că intră într-o zonă de experimentări și multe din concluziile de acum li se vor părea depășite, dar sper să ajungă după aceste rute ocolitoare, mai mari sau mai mici, la aceleași adevăruri simple pe care am încercat să le transmit și lor!
Le mulțumesc din suflet pentru toate cele bune, frumoase și inocente pe care mi le-au dat din inimile lor de ștrumfi. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce am învățat de la ei și prin ei. Îi asigur că nu voi uita, că îmi voi aminti, că nu li se vor pierde chipurile printre sutele de elevi din generațiile trecute și viitoare. M-au surprins de multe ori cu dragostea lor, cu surprizele lor, cu năzbâtiile lor, încât treburile mai puțin plăcute au devenit anecdote care ne stârnesc râsul atunci când ne revin în minte. Sper să își crească în continuare copilul interior și să păstreze calea către sus și înainte ca baloanele din povestea abia încheiată!
Prima generație de ștrumfi pe care am nășit-o și-a luat zborul în 2010. De atunci au trecut 4 ani și am îndrumat în acest timp a doua generație de ștrumfi care a ajuns pregătită să urmeze exemplul fraților mai mari. Am mai crescut ca profesor și ca om alături de ei, m-am confruntat cu alt fel de provocări, am avut răbdare, dar mi-am și pierdut-o de multe ori, am experimentat lucruri noi, am călătorit împreună prin alte zări, am învățat să facem origami și quilling, ne-am sărbătorit și am cățărat pereți de escaladă, am traversat lacuri cu tiroliana, am citit (mama lor de lecturi!), am avut momentele noastre emoționante de sinceritate, am învățat să dansăm vals și știm unde se găsesc cele mai bune clătite din Iași. Am avut un gimnaziu plin și ne-am legat sufletește! Nu pot face ierarhie între năstrușnicii din 2010 și cei din 2014: am camere cu ferestre pentru ambele generații și cred că au spațiu destul să încapă cu tot frumosul din ei. Sunt mândră de domnișoarele și cavalerii care au ajuns și sper să își pună în continuare apă bună la rădăcini ca să le poată crește ramuri viguroase cu frunze bătute în verde-viu și muguri gata să plesnească!
Ca de fiecare dată când sunt pusă în fața unui lucru pe care aș putea să îl fac altfel, aleg să schimb registrele previzibilității. La generația 2010 am inițiat Concursul de Miss și Mister Absolvent, care a devenit o tradiție la banchetele următoarelor trei generații, dar la seria mea din 2014 am vrut ceva, care să împrospăteze cursul banchetului, să aducă un aer de memorabil, de original. Gândit și făcut! Am luat legătura cu Raluca, fostă elevă a școlii noastre, aflată în clasa a IX-a la Colegiul Național "Costache Negruzzi" și instructoare de dans sportiv, premiată și apreciată la nivel național. A fost de acord cu propunerea mea de a-i învăța pe ștrumfi un vals de deschidere a banchetului și, timp de 16 ore, le-a fost profesoară exigentă, coordonându-i cu mână forte spre a reuși să realizeze un moment deosebit. La banchet a venit cu partenerul ei de dans și ne-a încântat cu dansul lor emoționant pe o piesă a Larei Fabian, după care au urmat frumoșii mei: profesorii și colegii lor din celelalte clase au rămas muți de admirație și i-au aplaudat pentru eleganța cu care au dansat, le-au iertat micile stângăcii și s-au lăsat antrenați în dansul general din final, pe melodia Happy.
După deschiderea oficială a banchetului a urmat tona de poze și de râsete, de complimente și de gânduri bune, de invitații pe ringul de dans și de îmbrățișări. Colegele mele diriginte, prof. Cristina Barnea și prof. Valeria Ralea, au depus efort pentru ca ziua aceea să fie absolut memorabilă pentru copii și s-au bucurat tare mult văzând că aceștia au meritat investiția lor de energie, iar câțiva părinți ne-au fost sprijin total. Pe la jumătatea banchetului, când trecuseră emoțiile și lucrurile mergeau clar pe făgașul bun, am realizat că se termină și pentru mine, ca dirigintă, încă un capitol, că lansez bărcuțele la apă și le suflu vânt bun, dorindu-le să aibă o cârmă înțeleaptă, că îmi va fi dor de ei și de comunicarea foarte bună la care am ajuns, că nostalgia se va cuibări și în sufletul meu pe măsură ce ziua va înainta spre apus și se va încheia. Dar, până atunci, ...
...mi-am spus să le admir copilăreala și să mă înfrupt din izbucnirile lor de emoție. Și generația trecută mi-a provocat senzația că era emotivă, că punea (la) suflet, că era strânsă într-un ghemotoc de fire invizibile de prietenie și de plăcere de a sta împreună, încât cred că este o amprentă pe care o las ca dirigintă asupra ștrumfilor, vrând-nevrând se răsfrânge și asupra lor nevoia mea de uman și de firesc, de apropiere și de trăire, de autentic și de diferit. Nu mai am control asupra evoluției lor și, deși la un moment dat m-au întristat cotiturile vieții unor foști elevi de-ai mei, am ajuns să fac pace cu deciziile lor și să mă concentrez pe ceea ce este la doi metri lângă mine, pe ceea ce pot face în momentul actual pentru ștrumfii din fața mea, restul fiind lăsat la discreția alegerilor lor ulterioare. Este frustrant uneori ca profesor să constați irosirea sau pierderea reperelor, uitarea lucrurilor importante, delăsarea și înflorirea prostiei. Știi că ai lăsat ogorul îngrijit și cultivat la final de gimnaziu, între timp au năpădit buruienile și trebuie să te împaci cu ideea că toate au sensul lor, că nu ai cum să subtitui adevărurile ștrumfilor cu adevărul tău. Educația este un zmeu pe care îl urmărești toată viața, iar cei care înțeleg acest lucru sunt capabili să se uite mereu spre cer.
Șampania și tortul au fost momentul exploziv: ștrumfii mei au stat împreună, au ciocnit paharele, s-au îmbrățișat, și-au urat cele bune, au tras de toți cei timizi să li se alăture, au țipat de bucurie și au considerat că momentul lor trebuie marcat prin toate căile posibile. Dansul i-a stors de forțe, energia le plutea în aer, dar nu au renunțat să se mai zbânțuie și după ce tortul de ciocolată le-a aterizat vitejește pe farfurii!
Nu a durat mult până când ștrumfii au început să realizeze că după terminarea banchetului se încheie și cei 4 ani de gimnaziu, că în septembrie vor avea alți colegi, că ușa se închide încet și nu îi pot pune proptea, că ceea ce au considerat a fi acolo mereu devine o parte dintr-o etapă, nu o eternitate. Fetele au fost imediat sensibilizate și au început să plângă și să se îmbrățișeze, să își promită lucruri cu "mereu" și "niciodată"! Înainte să plec de la banchet (puțin mai devreme, căci a doua zi dimineață plecam într-o excursie de 3 zile cu alți ștrumfi!), i-am luat pe rând pe cei din clasa mea, le-am spus câte un cuvânt de La revedere! și am primit la schimb îmbrățișări. Când am ajuns la Stanciu (Alex Stanciu), acesta o ținea pe Andreea în brațe și cânta cu lacrimi în ochi un cântec fredonat de câteva colege pe scenă: m-a impresionat la culme să văd un cavaler în devenire permițându-și o clipă de vulnerabilitate de așa calibru. L-am îmbrățișat și alți colegi au sărit la un group-hug veritabil, iar atunci când am ieșit cu ei la Terasa Vânătorul din Parcul Expoziției m-a sărutat pe frunte în numele generației și mi-a mulțumit pentru ce am făcut pentru ei! Cum să nu îți fie dragi?
Premierea a fost realizată în Sala Diotima în stilul care mie îmi este extrem de drag: cu discursuri de suflet, cu poze din cei patru ani de gimnaziu, cu acordarea premiilor și a diplomelor, cu buchete oferite profesorilor, cu lacrimi și recunoștință. Doamna director și-a centrat cuvântul pe lucru de echipă ca la fotbal, pe ideea că fiecare își are locul său și că îndeplinirea datoriilor legate de el face ca treaba să curgă sau să stagneze. Discursul meu s-a centrat în jurul ideii că oamenii vin, oamenii pleacă, dar important este ce ne lasă și ce le dăm să ia cu ei. Surpriza totală a fost legată de un experiment pe care am vrut să îl fac și pe care l-am pus la punct cu o zi înainte: am chemat câțiva foști elevi ai școlii noastre pentru a le adresa ștrumfilor câteva cuvinte, reflecții, impresii din perspectiva lor de omuleț de clasa a IX-a (Raluca, elevă la Colegiu Național "Costache Negruzzi"), a X-a (Ancuța, elevă la Liceul Teoretic "Vasile Alecsandri"), a XI-a (Roxana, elevă la Colegiul Național "Mihai Eminescu" și Andrei, elev la Seminarul Teologic), a XII-a (Gigi, elevă la Colegiul Național "Costache Negruzzi"), Diana (studentă în anul II la Facultatea de Medicină). Elevii și părinții au rămas profund impresionați de cuvintele lor, mai timide la cei aflați la începutul liceului, mai sigure la cei mai mari, iar noi, profesorii, am simțit mândrie din aceea care îți confirmă că faci bine ceea ce faci.
Când ștrumfa crescută cu apă bună la rădăcină îți scrie și îți susține un așa discurs, nu ai cum să nu fii mândră de ea. De Gigi e vorba, desigur!
"Bună ziua, stimați profesori, dragi părinți și, nu îl ultimul rând, dragi elevi/colegi!
Numele meu este Georgiana Zaharia și sunt astăzi aici în calitate de proaspăt absolventă a Colegiului Național" Costache Negruzzi" pentru a vă împărtăși puțin din ceea
ce vă va aștepta ca proaspeți "boboci".
Îmi
amintesc perfect! Acum 4
ani stăteam în aceeași sală, cu aceleași emoții si aceleași temeri de
necunoscut. Au trecut însă, căci ce a
urmat s-a dovedit a nu fi deloc înspăimântător, ci dimpotrivă, o lume nouă, cu oameni diverși, gata să preia lucrarea
începută de dascălii gimnaziului și să-ți accentueze caracterul și mai mult
până la stadiul în care ești convins că de acum drumul e doar al tău.
Am trecut prin cei 4 ani de
liceu...PREA REPEDE!
Clasa a 9-a e cea mai pretențioasă, venind cu primele şoapte, primele priviri fugitive, primele strângeri reci de mână, primele dubii , căci, de ce mi-a fost mie dor cel mai tare era un COLECTIV unit, nu rupt în grupulețe. De asemenea, un lucru bine întipărit în minte, încă de când am fost eleva domnului Bâzdâgă, este acela că prima impresie contează. "Chiar dacă nu știți răspunsul, ridicați, mă, mâna să văd că vă dați interesul!". Așa am și făcut și nu am avut decât de câștigat și, având în vedere că știam și raspunsurile, m-a ajutat să mă mențin într-un top al clasei.
Clasa a 10-a înseamnă un pic mai multă seriozitate, profesorii deja vă cunosc și încep să investească mai mult în elevii de care se atașează puțin câte puțin. În acest moment însă, elevul cu experiența unui an de liceu în spate, abia începe să prindă aripi autentice de licean și să zboare spre toate direcțiile. Acest zbor ține pentru unii până la sfârșit, iar pentru alții aproape de sfârșit. Dacă ar fi să vă sfătuiesc acum, aș cita-o pe una din colegele mele "Învățați, copii, de pe acum pentru BAC pentru că e teroare!", însa nici eu nu am făcut așa și nimeni nu cred că o va face. Totuși, să fii mereu activ la oră înseamnă un avantaj. Pentru mine asta mi-a adus timp liber, când restul învățau pentru diverse lucrări, și mai puțin stres acum în prag de examen. Tot acum se pun bazele prieteniilor și se încheagă relații greu de rupt la final.
Clasa a 9-a e cea mai pretențioasă, venind cu primele şoapte, primele priviri fugitive, primele strângeri reci de mână, primele dubii , căci, de ce mi-a fost mie dor cel mai tare era un COLECTIV unit, nu rupt în grupulețe. De asemenea, un lucru bine întipărit în minte, încă de când am fost eleva domnului Bâzdâgă, este acela că prima impresie contează. "Chiar dacă nu știți răspunsul, ridicați, mă, mâna să văd că vă dați interesul!". Așa am și făcut și nu am avut decât de câștigat și, având în vedere că știam și raspunsurile, m-a ajutat să mă mențin într-un top al clasei.
Clasa a 10-a înseamnă un pic mai multă seriozitate, profesorii deja vă cunosc și încep să investească mai mult în elevii de care se atașează puțin câte puțin. În acest moment însă, elevul cu experiența unui an de liceu în spate, abia începe să prindă aripi autentice de licean și să zboare spre toate direcțiile. Acest zbor ține pentru unii până la sfârșit, iar pentru alții aproape de sfârșit. Dacă ar fi să vă sfătuiesc acum, aș cita-o pe una din colegele mele "Învățați, copii, de pe acum pentru BAC pentru că e teroare!", însa nici eu nu am făcut așa și nimeni nu cred că o va face. Totuși, să fii mereu activ la oră înseamnă un avantaj. Pentru mine asta mi-a adus timp liber, când restul învățau pentru diverse lucrări, și mai puțin stres acum în prag de examen. Tot acum se pun bazele prieteniilor și se încheagă relații greu de rupt la final.
Clasa a 11-a este momentul în care
realizezi că timpul se grăbește și, fără să îți dai seama, devii un om care se
maturizează încet, dar sigur. Apare o libertate deplină pe care noi, elevii, ne-o
asumăm în ideea în care devenim speriați de anul următor și mergem pe premisa
că trebuie profitat la maxim de perioada de dinainte. Totodată, acest an aduce cu sine o serie de
decizii, care trebuie luate din timp și cu responsabilitate. După aceea încep pregătirile, iar stresul își face simțită prezența din ce în ce mai
mult.
Clasa a 12-a - simt că încă nu s-a terminat, iar, ca să fiu sinceră, nici nu știu când a început. Îmi amintesc prima zi de scoala, în care am intrat serios DEJA în materie. Toți profesorii se schimbă parcă, devin mai serioși pentru a te ambiționa să intri într-o atmosferă de examen. Drumurile alese trebuie pregătite din timp. Este posibil ca deja să aveți ceva întipărit în minte. Eu am aplicat pentru profilul matematica-informatica pentru a merge mai departe către domeniul informaticii, însă sper ca drumul meu să fie unul spre medicină. Orice cale veți alege, ea trebuie consolidată cu răbdare, pasiune și interes."
Generația 2014 - gata de zbor! Scările de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" erau ticsite de oameni, mari și mici, cu o stare de bine aparte și o liniște de drum încheiat și etapă așezată pe raftul ei!
Am vorbit mult despre ultimul nostru proiect de suflet împreună: valsul învățat cu Raluca! Ne-am uitat la filmulețe, am râs de stângăciile de la învățarea pașilor, de cât de mândre erau fetele de cavalerii în care se transformaseră colegii lor și de faptul că naturalețea e cea mai bună carte de vizită. Știu că intră într-o zonă de experimentări și multe din concluziile de acum li se vor părea depășite, dar sper să ajungă după aceste rute ocolitoare, mai mari sau mai mici, la aceleași adevăruri simple pe care am încercat să le transmit și lor!
Le mulțumesc din suflet pentru toate cele bune, frumoase și inocente pe care mi le-au dat din inimile lor de ștrumfi. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce am învățat de la ei și prin ei. Îi asigur că nu voi uita, că îmi voi aminti, că nu li se vor pierde chipurile printre sutele de elevi din generațiile trecute și viitoare. M-au surprins de multe ori cu dragostea lor, cu surprizele lor, cu năzbâtiile lor, încât treburile mai puțin plăcute au devenit anecdote care ne stârnesc râsul atunci când ne revin în minte. Sper să își crească în continuare copilul interior și să păstreze calea către sus și înainte ca baloanele din povestea abia încheiată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu