7-9 iunie 2014 - FĂGĂRAŞ - de la Cabana Negoiu la Vârful Musceaua Scării (2.277 m), Cascada Şerbota şi Cascada Sărăţii

"A-ţi îngădui să simţi înseamnă să pierzi ceva din controlul riguros asupra ta şi să te deschizi către ceea ce trăieşti. Trebuie să accepţi să fii cine eşti şi ce eşti tu, nu cine crezi că eşti sau cine ţi-au spus alţii că ar trebui să fii." (Robert H. Hopcke)

După începerea sezonului montan prin turele la Cetățile Ponorului în aprilie, la Cheile Țișiței în mai și în Călimani la cort, tot în mai, ne-am gândit să dăm curs dorinței de a urca poteci prin Meridionali, mai exact prin Făgăraș. Am consultat hărți, trasee, cabane, vreme și am decis că ne-ar surâde să revenim la Cabana Negoiu unde mai fuseserăm în decembrie 2012, când am urcat pe Vârful Șerbota. Am luat-o și pe Mădălina cu noi, căci era coaptă pentru primul ei vârf de peste 2.000 m și merita să ne antrenăm puțin împreună pentru tura ambițioasă din Munții Olimp ai Greciei, pe care o aveam plănuită pentru luna iulie.  

Am ajuns în Brașov cu Mădălina către seară, ne-am întâlnit cu Silviu și am pornit către Porumbacu de Sus, unde aveam să stăm peste noapte la o pensiune destul de pitită printre copaci și separată de drumul principal. Întuneric, sălbăticie, aer tare de munte, liniște străpunsă de cursul râului: deja simțeam calibrul muntelui către care ne îndreptam! Dis-de-dimineață ne-am echipat, am schimbat câteva politețuri cu gazdele, oameni atipici de munte, mai mult niște afaceriști din Pitești care și-au făcut casă de vacanță și obțineau și beneficii cu niște camere date la închiriat, apoi am dat curs nerăbdării de a ajunge la prima noastră țintă - Cabana Negoiu, mergând pe un drum forestier și apoi făcând stânga pe traseul prin pădure. 
S-a tăiat masiv, copacii sunt rari la baza urcării și se îndesesc odată ce te apropii de platou, dar pantele arată dezolant cu atâtea spații dezgolite la vederea soarelui, cu fagi orfani rămași câte unul din loc în loc. Sus au început să apară brazii și molizii, iar mirosul de rășină încarca aerul cu intensitatea lui, răcoarea s-a intensificat și cabana a apărut după ultimele cotituri. Am fost cazați la etajul 1, într-o cameră de 4 locuri, cu două paturi etajate, ni s-a părut că totul era mult bine organizat și aranjat față de 2012, dar nu se mai investiseră bani pentru a îmbunătăți condițiile. Păcat! E o cabană foarte mare și frumoasă, chiar în coasta Făgărașilor, și ar merita mai multă grijă și atenție, ca de altfel multe astfel de locuri din munții noștri.  

 

După ce ne-am lăsat în cameră lucrurile de care nu aveam nevoie pe munte, am apucat traseul spre Vârful Scara, prin partea dreaptă a cabanei, pe versantul dinspre estul culmii Șerbotei. Am coborât spre pârâu, am trecut podețul și apoi ne-am înfipt la urcat de ne-a ieșit pe ochi: Făgărașul este arhi-cunoscut printre montaniarzi ca punând răbdarea și forța fizică la mare încercare, iar văile pe care trebuie să le parcurgi până ieși în creastă sunt de-a dreptul obstacole psihologice, nu se adresează doar mușchilor din picioare. Oamenii de munte sunt atrași de tipul acesta de provocare, de gâdilarea unei limite, de trecerea peste o graniță de confort (chiar și montană!) pentru a păși pe acolo pe unde nu se încumetă așa de mulți. Cum îi place lui Silviu să spună: "Ai de muncit, măi, tată, nu glumă!". Urcam câțiva zeci de metri, ne odihneam, iar urcam, iar ne odihneam, nu ne puteam intra în ritm egal, căci ni se părea extrem de solicitant. Cât a durat ajustarea respirației și a inimii? Cred că până aproape de creastă, dar nu ne-am făcut niciun reproș de ce mergeam așa de încet, nu ne-am descurajat, doar ne-am abandonat stării de bine și de înălțime și am admirat în continuu coastele înăltocilor care deveneau mai apropiați pe măsură ce înaintam oleacă și încă oleacă.  

Mai erau limbi de zăpadă pe traseu și încercam să le ocolim, căci zăpada era destul de instabilă, având în vedere că era luna iunie și topirea se încheiase de multă vreme în alți munți. A trebuit să trecem o porțiune mai mare de zăpadă și am mers cu precauție: nu se simțea la bocanci precum iarna, era sfărâmicioasă, înșelătoare, nu îți oferea aderență așa cum se întâmpla atunci când apărea și un pui de îngheț alături de ea. Oricum, nu s-a lăsat cu adrenalină, nu era nevoie de piolet sau alte giumbușlucuri de escaladă: erau suficiente atenția și stabilitatea calculată în picioare, atâta tot! Mai problematică ni s-a părut ceața, care a dezvelit de vreo câteva ori piscurile din jur (printre care și Scara și Șerbota!), ni le-a arătat în toată splendoarea, după care le-a confiscat imediat privirii și ne-a îmbrățișat și pe noi odată cu ele, fără să i-o fi cerut în vreun fel. 

Imediat dincolo de creastă, de sub plapuma de nori dată dintr-o dată la o parte, s-a ivit o formă albă, cu doi ochi, solitară și înțepenită: era Refugiul Scara! Noi am apucat drumul spre dreapta, către Vârful Șerbota, crezând că până acolo vom urca și pe Vârful Scara, dar, de fapt, ar fi trebuit să facem stânga. Am admirat spectacolul de cețuri desfășurat în viteză de timelaps-National Geographic și ne-am continuat drumul, cu nori nehotărâți la orizont, cu un vânt încăpățânat în față și un soare luminos care, atunci când reușea să spargă centura de albicioși, ne surprindea cu lumina revărsată peste întinderea de piatră și vale alpină. Nu eram foarte siguri dacă merita să continuăm sau nu, pentru că nu deslușeam clar semnele: vremea se putea transforma brusc în furtună sau putea fi calmată de vântul care ar fi purtat norii departe de noi. 

Am mai așteptat până când am atins Musceaua Scării (2.277 m), am depășit-o și am mers către Șerbota, dar picurii de ploaie ne-au pus pe direcția de întors din drum. Eram în creastă și nu era deloc indicat să fim prinși pe acolo, în condițiile în care negreala de la orizont nu anunța o simplă ploaie de munte. Am grăbit pașii să ajungem la Refugiul Scara și am reușit să intrăm pe ușă în momentul în care bucăți mărișoare de grindină au început să ne lovească în spate. A durat cam jumătate de oră ca spațiul uscat din fața refugiului să se facă un covor albicios de gheață rotundă, care făcea un zgomot de popcorn explodat atunci când izbea muntele. Vântul era la înălțimea momentului și ploaia cu gheața transformaseră totul într-un tablou deloc încântător: dacă nu era refugiul aproape, am fi fost prinși cu Mădălina după noi chiar pe creastă unde nu e deloc indicat să fii când se rup barajele cerului. Scenariile cu dormit în refugiu au trebuit anulate pentru că după vreo oră am plecat pe traseul dinspre Vârful Scara, sperând că avem timp să îl facem, dar...  

...norii erau tot frământați la orizont! Spre Vârful Negoiu lucrurile deveniseră de-a dreptul spectaculoase și ne-am holbat minute în șir la tabloul superb pe care creasta, refugiul, norii și culorile reușiseră să îl creeze după ce atmosfera se curățase de ploaie și de grindină. Am făcut cale-întoarsă preferând varianta precaută, căci nu mai era așa interesant să faci vârfurile știind că te mai poate paște o felie de furtună cum a fost cea venită cu o oră înainte. Ne-am fi dorit să fi avut sacii de dormit și să fi rămas peste noapte la refugiu, să admirăm bunătate de munte dezvelit privirii, dar nu se putea: trebuia să ajungem pe lumină la cabană! 

Urcarea a fost cum a fost, dar coborârea ne-a rupt din punct de vedere fizic! Avem ceva drum de făcut până să ajungem la destinație și am încercat să mergem cât de repede puteam ca să nu fim prinși la mijloc de venirea nopții și de o altă ploaie, dar genunchii nu prea erau de acord cu planurile noastre atât de solicitante. Silviu a avut cel mai mult de suferit, căci i s-a declanșat durerea aceea urâtă care îi sabotează uneori coborârea, așa cum i s-a întâmplat la 3.482 m, pe Vârful Mulhacen, în Spania și s-a chinuit destul de mult să facă față pretențiilor. Și eu și Mădălina ne-am adaptat ritmului și, încet-încet, pe lângă marcajul cruce albastră, pe lângă tufele de rododendroni, pe lângă frunzele mari de brusture, am ajuns la pârâu. 

De la apă aveam o bucată de urcare și dădeam nas în nas cu locul de odihnă și de răcoreală. Admiratul apusului l-am început mai devreme, căci lumina se insinuase timid schimbărilor, iar noi meritam o răsplată vizuală pentru efortul depus. Am mers agale, simțindu-ne bine și în siguranță, căci furtuna se dusese și ea departe, având planuri să poposească în zone învecinate și să umfle apele curgătoare din alți pietroși.

La Cabana Negoiu am găsit o gașcă de omuleți veniți de la București și ne-am hlizit împreună cu ei de prezența măgarilor care cerșeau atenție și mâncare. În ordine inversă, evident! Ne-am așezat la o masă ca să ne tragem sufletul și să ne odihnim genunchii, ne-am luat câte o bere răcoritoare și am scos mâncarea restantă de pe traseu, am început să povestim și să ne exprimăm impresiile, când am fost asaltați de măgărușii curioși să vadă dacă reușesc să ne ispitească să le dăm ceva de ronțăială. Erau tare îndrăzneți, se observa cu ochiul liber că aveau destulă experiență în abordarea soldată cu rezultate sigure a montaniarzilor și chiar ne permiteau să îi gâdilăm pe frunte. Cred că, de fapt, urmăreau și asta în loc de desert! Mădălina era în culmea fericirii, uitase de toată oboseala din picioare și își făcuse rost de energie destulă ca să îi alinte!

Printre omuleții din București era rătăcită și Raluca, creața grupului nostru cinefil. Auzise de tura organizată în Făgăraș și își spusese să încerce că nu are să îi strice o ieșire la munte. Am stat împreună pe băncuța din spatele cabanei și am privit un apus superlativ, ca un film lent și picurat în culori. Ca să condimentez puțin atmosfera în mod involuntar, am reușit să rătăcesc pe undeva cheia de la camera noastră și, în timp ce Silviu, Mădălina și Raluca se lăsau încântați de apus, eu refăceam drumul invers pentru a-mi da seama pe unde aș fi putut să o pierd. Am apelat până la urmă la cabanier, i-am explicat situația, am întrebat lumea din sala de mese dacă nu găsise o cheie de la cameră, dar nimeni nu o văzuse. În cele din urmă, ajutorul cabanierului ne-a deschis cu o cheie de rezervă! Înainte să mă întorc la spectacolul apusului, am mers până la baie și...ce să vezi? Cheia mea era liniștită în cui, pe spatele ușii! O pusesem acolo mecanic, fără să gândesc, și din cauza asta nu îmi aduceam aminte de ea! Am mers afară super bucuroasă și cu adjectivul "amețită" multiplicat la infinit în minte, iar apusul mi s-a părut și mai răsplătitor după toată boacăna aceea!

În meniul nostru montaniard a urmat Cascada Șerbota. Desigur, a doua zi! Avea 20 metri și se afla la 1.410 m, fiind foarte aproape de Cabana Negoiu. Noi am găsit-o destul de vijelioasă pentru că zăpezile de înălțime încă o alimentau cu apă și avea ce rostogoli către râul din vale. Am stat foarte mult să o pozăm, să bem apă din ea, să ne jucăm și să îi trimitem mesaje hazlii lui Gigi, aflată în plină pregătire pentru Bac. Ne-a plăcut tare mult, mai ales că a fost neașteptată: nu o aveam în plan, pur și simplu am altoit-o pe el! 

Mai spectaculoasă decât Cascada Șerbota a fost Cascada Sărății, aflată sub Negoiu, la 1.800 m. Grupul de la București se întorsese de pe munte fără sorți de izbândă pentru că se aventurase pe traseul spre Vârful Negoiu, găsise multă zăpadă pe porțiunea cu lanțuri și nu a mai putut înainta în condiții de siguranță. Ne-am simțit atât de bine pe traseul spre cascadă, încât am mers aproape fluierând: erau multe podețe, locuri de trecere întărite, priveliștea se păștra deschisă și spectaculoasă, cabana rămăsese mică în urma noastră, iar rododendronii ne făceau cu ochiul prin rozul lor de primăvară târzie. Cascada ne-a ieșit dintr-o dată în față, firavă de la distanță, dar împlântată în munte când am cercetat-o îndeaproape, gata să impresioneze pe oricine i se înfățișa cu o minimă sensibilitate pentru natură. Descoperirile acestea vin mereu către tine aducându-ți satisfacția de a mai agăța ceva frumos pe harta pe care ți-ai format-o până atunci!

Ne și imaginam cum ar fi să stai la cort în zona aceea cu apa la doi pași, cu vârfuri de peste 2.000 de metri la o aruncătură de băț, într-o noapte senină de august cu puzderie de stele deasupra ta, departe de tot ceea ce te ține cu privirea în jos și nu în sus! Absolut divin! Singura problemă care m-ar descuraja (destul de tare!) ar fi prezența urșilor: Silviu a văzut prin binoclul un urs plimbându-se nestingherit pe bucata de creastă dinspre Șerbota în săptămâna următoare, când a venit singur și a mers pe Vf. Scara, pe Vf. Ciortea și la Lacul Avrig. Poate dacă am veni mai mulți aș fi mult mai liniștită... 

"Viața nu are sens decât dacă o schimbi cât de cât." spunea Micul-Prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, iar noi am făcut-o puțin mai bogată, mai ochioasă și mai intensă pentru că "Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic.". Dacă faci tu alegerile care contează în loc să le lași pe mâna celor care vor cu orice preț să le facă în locul tău, pe timpul tău, atunci ai o șansă mare să îmblânzești puțin din necunoscut, să aduni frumos și să îți configurezi mai clar în minte și în inimă lucruri care au greutate pentru acestea. Și poți să fii sigur că atunci când te vei uita în urma ta, vei ști că pașii tăi au avut curaj și au trasat o cale de care ești mândru!