17-21 martie 2014 - CEHIA - PRAGA - Proiectul Comenius "A Virtual Museum of Our Town"

“În înțelepciunea adunată peste timp am descoperit că 
fiecare experiență este o formă de explorare.” 
(Ansel Adams)

Bucurie! În sistemul nostru de învăţământ e un minereu bine ascuns, deşi ar trebui să fie la îndemână: lucrăm cu ştrumfii şi ei sunt experţi în bucurie, doar că avem de multe ori nesănătoasa tendinţă de a-i acoperi doar cu reguli şi învăţat sec şi sforăitor, uitând să le transmitem şi bucuria actului învăţării, dincolo de obiective şi competenţe, dincolo de statistici şi deziderate. Uităm să stabilim o punte cu ei prin exerciţiul comun al bucuriei. Cauzele sunt multiple pentru situaţia aceasta şi există motive care ne disculpă pe noi, profesorii, de atmosfera uneori ceţoasă şi apăsătoare de la ore (inteminabilele hârţoage care ne aşteaptă de făcut, tonele de lucrări de corectat, activităţi şi controale, concursuri, viaţa de dincolo de şcoală), dar care ne şi inculpă (curajul de a spune "Stop! Până aici!", docilitatea de a bifa toate absurdităţile unui sistem care ne îndepărtează de scop, cuminţenia vorbitului nedublat de fapte, amânarea, resemnarea, neputinţa schimbării spre ceea ce simţim că ne-ar readuce bucuria pe termen lung la catedră). Aşa apare lipsa de tragere de inimă, iar când ea se instalează în ambele tabere, la profesori şi la elevi, situaţia devine rarefiată în oxigen vital. Cred că trebuie să ţinem cu dinţii de ideea că învăţatul, pentru a fi eficient şi durabil, trebuie să fie dublat de bucurie şi de apropierea orizonturilor: dacă ştrumfii ne văd pe noi, profesorii, încântaţi de ceea ce le transmitem şi dornici de a le stimula o capacitate triplă înnăscută - curiozitatea, joaca şi spiritul de întrecere - cred că s-ar consolida puntea prin cimentul bucuriei lucrului la clasă şi al participării la el. 

În capitolele "Bucuriei" în învăţământ am inclus anul acesta a doua mobilitate în cadrul Proiectului Comenius "Un Muzeu Virtual al Oraşului Nostru", prima întâmplându-se la Levice (Slovacia) în februarie 2013. La Praga am fost 5 profesori: prof. Mihaela Ionescu (coordonatoare de proiect pe România), prof. Alina Răduianu, prof. Oana Ştefanache, prof. Vasile Papaghiuc şi eu, plus doi elevi de clasa a șasea: Cosmina Balaș şi Bogdan Boicu. 

Delegaţiile din cele 5 ţări partenere - Italia, Portugalia, Turcia, Letonia, Slovacia - au venit în Cehia atât cu profesori, cât şi cu elevi, aşa că ne-am adunat destul de mulţi, probabil din cauza frumuseţii oraşului Praga şi a nostalgiei faptului că era penultima întâlnire până la încheierea proiectului. Şcoala Základní škola a mateřská škola ANGEL şi coordonatorul Tomas Stehno ne-au fost gazde în acea săptămână, pregătindu-ne un program de activităţi şi de vizite destul de consistent şi direct asociat temei proiectului. Faţă de mobilitatea de la Levice, din Slovacia, balanţa a înclinat net spre cunoaşterea oraşului Praga şi mai puţin spre un contact susţinut cu învăţământul ceh. De ce? Capitala Cehiei este mai ofertantă la nivelul observării în mod direct a dimensiunii sale de muzeu deschis! Am petrecut doar 2 zile din 5 în şcoală şi nici acelea nu au fost complete, prima zi fiind orientată spre un program de bun-venit în sala de festivităţi şi un tur de familiarizare cu logistica unităţii de învăţământ,  iar a doua spre ascultarea legendelor de întemeiere a oraşelor partenere în proiect şi spre asistarea la câteva secvenţe de ore de engleză la clasele primare.  

Şcoala ni s-a părut extrem de spaţioasă, bine dotată, gândită pentru a veni în întâmpinarea nevoilor elevilor şi ale profesorilor, care puteau face tot felul de activităţi, de la spectacole în Sala de festivităţi la teatru în aer liber în micul amfiteatru din curtea interioară, de la concursuri interactive în clasă la zbenguială pe pereţi. M-a impresionat latura artistică pusă în scenă, dar am fost puţin dezamăgită de faptul că la prezentarea Cehiei elevii mai mari au citit de pe slide-uri şi nu au prezentat cursiv detaliile despre ţara lor. S-au aflat în antiteză cu elevul de aceeaşi vârstă care ne-a introdus în specificul dansurilor ceheşti şi a interacţionat natural şi direct cu noi. Pereţii erau plini până la refuz de creaţiile copiilor, de proiecte şi eseuri, de poze din diferite activităţi, obţinându-se în acest fel o încurajare a fiecărui elev, problema rămânând de triere a valorilor. Sunt de acord cu stimularea imaginaţiei şi a capacităţilor ştrumfilor de a se descoperi prin aceste metode didactice alternative, dar cred că ele trebuiesc dublate de o linie clară asupra valorii - toţi putem modela ceva din lut, dar nu toţi suntem olari. La şcoala din Praga am avut impresia că orice lucru realizat de elevi se califică la un loc pe un perete şi la câţi pereţi erau...oho! 

În sala de conferințe de la parter se țineau întâlnirile delegațiilor din țările partenere. Tot acolo ne vedeam cu Bogdan și Cosmina, copiii veniți cu noi și cazați în familiile unor elevi cehi ce învățau la acea școală. Și-au exersat din plin engleză, au socializat cu băieți și fete din Portugalia, Letonia, Turcia, Slovacia, erau mereu plini de voioșie, puțin copleșiți de anvergura întregii experiențe, de schimbarea de decor și de faptul că erau expuși dintr-odată la atâta contact cultural. Erau cu temele făcute de acasă, știau la ce să se aștepte, dar realitatea a fost mult peste așteptări și cred că o astfel incursiune le va rămâne pe termen lung în memorie, că gimnaziul va fi asociat în mintea lor și cu această deplasare de calibru pentru experiența lor de viață. 
Și pentru noi mobilitatea a avut un impact deosebit: pe unii i-a provocat să scoată capul mai mult din cochilie, pe alții i-a ambiționat să nu cedeze presiunilor exterioare, pe unii i-a făcut mai creativi, altora le-a arătat că se pot adapta la "stilul frumos și relaxant" fără a-l lua de braț și pe cel "rigid și temător". Cred că fiecare a avut ceva de învățat, atât la nivel profesional, cât și la unul personal: te (îi ) cunoști pe tine însuți (ceilalți) în alte ipostaze decât cele obișnuite, de la școală și din cancelarie, și devii mai (sau mai puțin!) înțelegător. Ne-am întâlnit cu șefa inițială de proiect din Praga, care a venit cu fetița ei de câteva luni să ne ureze "Bun Venit!", am jucat Spânzurătoarea cu cea mai dezinvoltă profesoară italiană și am încercat să fim deschiși ca să ne fie timpul plin și plăcut, chiar dacă fiecare trăgea la grupulețul din țara lui.  

După ce prima vizită la școală s-a încheiat, am fost conduși spre miezul arhitectural al Pragăi, spre obiectivele ei bine cunoscute și îndrăgite de toată lumea. Pentru mine întâlnirea cu Praga a fost o plăcută revedere, căci mai fusesem pe acolo 2 zile în iulie 2010 și unul din motivele pentru care m-am înscris la această mobilitate a fost și faptul că urma să revin într-o capitală ce merita aprofundată cu piciorul, mintea și sufletul. Panorama ne-a deschis la picioare un covor de case roșcovane, Podul Carol ne-a întâmpinat la fel de aglomerat ca în orice perioadă a anului, iar Catedrala Vitus își înălța în continuare turlele spre cer, impasibilă la furnicarul de sub ea, concentrată spre zone înalte și asumându-și poziția de punct de reper.  

Mișcarea prin parc și pe coastele dealurilor înconjurând Praga ne-a dezmorțit, ne-a dezlegat limbile bine de tot, căci toate delegațiile au pornit un zumzet sănătos de vorbă, hlizeală și poze, am putut socializa mai dezinvolt și ne-am observat unii pe alții cu vădită curiozitate culturală și omenească. Grupul era mult mai pestriț decât la Levice, crescuse numărul de profesori și de elevi, fapt ce atesta interesul crescut pentru Praga. Fiecare delegație trăda vizibil un mod de a fi al țării și al mentalității ei, situat dincolo de prejudecăți și observabil cu ochiul liber: slovacii se simțeau cel mai "acasă", căci erau în vizită la frații lor, letonii mi s-au părut cei mai contemplativi dintre toți, turcii erau clar reprezentați de un stil gregar specific balcanic și aveau o engleză care lăsa de dorit, dar erau inimoși și haioși în stângăciile lor, italienii au fost zgomotoșii prin excelență, la concurență cu portughezii, iar noi, românii, am fost veseli și înfrigurați  de vremea indecisă, puțin scindați între două extreme: una mai jovială și liberă și alta mai rigidă și previzibilă. Uneori s-a ciocnit între noi modul propriu de a fi: au ieșit scântei ca la artificii, alteori ca la sudură, mai evident sau în surdină, dar mi-am reconfirmat că șefia excesivă nu funcționează asupra oamenilor care tânjesc după un lider formator, că aceștia devin creativi și subminează autoritatea nefondată. Și ce bine e să fii puțin rebel!     

Teatrul Național (Narodni divadlo) a fost un obiectiv vizitat pe îndelete timp de mai bine de două ore, cu un ghid care ne-a purtat prin istoria, prin Sala Mare și prin coridoarele acestei construcții impresionante ridicată în stil neo-renascentist în secolul al XIX-lea. Ghidul ne-a povestit în detaliu că Teatrul Naţional este pentru poporul ceh un simbol al perioadei  de relansare a naţiunii, că s-au strâns fonduri printr-o colectă naţională publică pentru a se realiza construcția lui, că aceasta a început în anul 1868, a urmat planurile şi schiţele arhitectului Zitek, dar în 1881, chiar în momentul când era aproape terminată, clădirea a suferit un incendiu. Pentru ca acesta să fie reconstruit au mai durat încă doi ani şi abia la 18 noiembrie 1883 Teatrul Naţional din Praga a fost inaugurat prin punerea în scenă a operei cehe Libuse, compusă de către Bedrich Smetana. În machetele de la demisol am putut observa evoluția construcției de-a lungul timpului și ansamblul Teatrului Naţiunii Cehe, care cuprindea clădirea originală a Teatrului Naţional, clădirea Teatrului Operei de Stat şi clădirea Teatrului Kolowrat, toate deservind operei, teatrului și baletului. 

După vizita la Teatrul Național am traversat Podul Carol și ne-am îndreptat spre Palatul Parlamentului, Catedrala Vitus și străduțele bine cunoscute din partea veche a orașului. Toată zona aceea îmi era familiară din urmă cu patru ani și nu m-am prea complicat cu reținerea detaliilor istorice, am preferat să adulmec primăvara ascunsă în colțuri și să observ oamenii destinși din jur. Bogdan și Cosmina au fost deliciul ștrumfesc al grupului nostru, ne-au colorat incursiunea cu prospețimea lor de copii, cu inocența omului de-o șchioapă care descoperă că lumea este într-adevăr mare și te poți rătăci în ea, dar, întâi de toate, poți să o întorci pe toate părțile ca pe o jucărie, să îi vezi rotițele și să o tratezi cu doze ridicate de curiozitate și de ludic. Poate că nu erau așa de siguri pe ei ca alți copii din alte delegații, poate că se simțea un evident handicap al unei lipse de ieșire din țară și de obișnuință cu orizonturile străine, dar s-au acomodat destul repede, mai ales că noi, cei mari, am fost pilonii pe care s-au sprijinit pentru siguranță, sfat, ironie și joacă. Numai săracul Bogdan știe de câtă ironie a avut parte din direcția mea, dar i-a făcut față ștrengărește!  

Pe Insula Kampa am dat peste o ciudățenie: sculpturile unor copii mutanți târându-se, lipsiți de chip, cu un cap disproporționat față de restul corpului, frizând absurdul prin haosul mișcărilor oarbe în lipsa unor ochi călăuzitori. Erau opera unui artist excentric: David Cerny, ale cărui lucrări au fost descrise drept funeste, scabroase sau pur şi simplu controversate. Nouă ni s-au părut impresionante, atât ca realizare, cât şi ca mod de expunere, ne-au contrariat, ne-au și provocat intelectual și am avut o mică sesiune de dezbatere hermeneutică ad-hoc cu privire la sensul și mesajul acelei opere de artă. Mi-a plăcut discuția culturală care a mers spre ideea de orbire a copilului din adultul contemporan, care orbecăie, nu mai găsește lumina, pentru că este categorisit în funcție de asemănările sale cu mulțimea, este previzibil, este un număr integrat, nu i se mai iau în considerație diferențele specifice. A mai apărut și ideea de predestinare oarbă și cea de urât existențial care pervertește inocența încă din scutece. Într-un oraș ca Praga direct asociat lui Franz Kafka acele statui erau o parte firească din peisaj: noi veneam cu un orizont strâmt ce trebuia lărgit!

În zilele următoare am revenit la școală pentru alte activități. Am asistat la câteva secvențe de CLIL (învățarea tuturor materiilor în limba engleză), am putut observa lejeritatea comunicării profesor-elev la ore, prezența unui cadru didactic de sprijin, atmosfera veselă și logistica bine pusă la punct. Mobilierul, hărțile, tablele, băncile, toate erau cu bun gust combinate și făceau clasa extrem de ochioasă pentru ștrumfii interesați de culoare și veselie. La cei mari, de clasa a VII-a, se studia ceva legat de științe, iar cei mici învățau vocabular: când au terminat de lucrat fișele au venit pe covor cu doamna lor învățătoare și au început să exerseze termenii noi identificându-i într-o carte cu imagini, după care au dansat și au cântat în engleză uitându-se la filmulețul de pe tabla interactivă. Ni s-au arătat și blocurile de apartamente construite pentru profesorii care nu aveau domiciliu stabil în Praga sau erau colaboratori temporari. 

Proiectul nostru Comenius a avut și o temă a întâlnirii: legende legate de întemierea orașelor participante. Fiecărei delegații i s-a acordat un moment în care trebuia să prezinte una sau mai multe povești asociate întemeierii locurilor de unde venea și am avut libertatea de a alege forma în care doream să ne exprimăm: teatru, muzică, prezentare prin slide-uri, filmuleț, dans. Noi am optat pentru un fel de sincretism ca să ne dinamizăm secvența: Bogdan, Cosmin și Georgiana, sub coordonarea noastră, au pus în scenă trei legende despre Iași, eu am filmat, Alina le-a inclus pe niște cd-uri și fiecare țară a primit câte unul, împreună cu un magnet ilustrând trecutul orașului și o revistă în care era făcută o sinteză a activităților noastre de-a lungul celor doi ani de proiect. Celelalte țări au ales variantele cu teatru sau cu slide-uri, după care... 

...a urmat un moment oficial al înmânării certificatelor de participare și al schimbului de cadouri didactice între delegații. Fiecare a oferit tuturor câte ceva semnificativ pentru țara din care venea, cu explicații și urări de bine, cu precizări legate de propria istorie și cultură. Uneori acest schimb poate deveni o formă fără fond, dar alteori se dovedește a fi un stimul consistent pentru a stârni curiozitatea de a căuta și alte informații despre țările respective. Cum mi s-a întâmplat mie cu Portugalia! Cu profesoarele din Italia am râs cel mai mult, căci spiritul latin nu se dezice niciodată, ci se amplifică atunci când se îndesește, iar atmosfera a fost foarte plăcută: se instalase o destindere de zile mari, soarele începuse să ne dea târcoale destul de serios, se simțea cum ne creștea energia și eram pregătiți pentru o nouă incursiune prin alte zone din Praga!

Turnul Petrin a fost un obiectiv pe placul meu de montaniardă. Omuleții nu erau hotărâți dacă urcam până în vârf sau doar admiram turnul de fier de 60 de metri înălțime, construit în 1891 de F. Prášil pentru Expoziția Jubiliară, ca o copie a turnului Eiffel din Paris. Dar cum puteam să nu ne aventurăm? Erau 299 de trepte până la platforma superioară și aveam să vedem toată Praga: nu puteam rata o asemenea ocazie! Încetul cu încetul mai toată lumea a urcat și nu cred că a regretat cineva efortul depus pentru a ajunge în vârf, mai ales că toată capitala ni s-a întins în fața ochilor ca o fată zveltă trezită din somn, trăgându-și plapuma de acoperișuri roșii peste ochi pentru a mai ațipi câteva minute în căldura adunată peste noapte. 

Ce ne-am mai bucurat de ziua liberă în care am putut explora ce am vrut noi! Am mers în zona centrală unde se aflau Primăria, Turnul cu Ceas și străzile pietonale, Cosmina și Bogdan au făcut baloane de săpun imense, soarele ne-a acompaniat toată ziua strigând în gura mare că primăvara nu avea să mai cedeze teren frigului, am făcut o inimă în joaca noastră și ne-am scufundat simțurile în forfota orașului trezit de-a binelea. Este atât de intensă atmosfera când puțină căldură se strecoară printre oameni și aceștia se așează pur și simplu pe trotuar și își dau timp să se vadă și să privească lângă ei, să încetinească ritmul și să se uite spre albastrul de sus! Ne-am odihnit și noi la un moment dat pe treptele Bisericii Sf. Nicolae ca niște cărăbuși alintați care trăbăluiau doar în direcția înmulțitului stării de bine și se bucurau precum copiii!

Mănăstirea și Biblioteca Strahov au fost printre propunerile mele pentru omuleții din grupul nostru în ziua liberă: era cea mai mare bibliotecă mănăstirească din ţară, cu două săli baroce şi avea peste 800 de ani! "Mănăstirea Strahov își avea originile în 1142, când regele Vratislav al II-lea a decis să construiască un loc de rugăciune în apropierea castelului său, iar călugării din ordinul "premonstratens" (fondat în 1120 de Sf. Norbert din Xanten și cunoscut sub numele de Norbertini sau Părinţii Albi) s-au stabilit în interiorul mănăstirii. Biblioteca Strahov nu adăpostește cărți care datează din acea perioadă, dar păstrează colecții importante de cărți din secolele XVI-XVII. Războiul de 30 de ani a însemnat staționarea armatelor suedeze în preajma orașului Praga și, totodată, devastarea mănăstirii și răpirea majorității volumelor valoroase din interiorul bibliotecii Strahov pentru a fi duse în Suedia, ca pradă de razboi. Activitatea a fost reluată în 1679 și s-au luat măsuri pentru așezarea cărților pe rafturi în noua Sală a Bibliotecii și în Sala de Filosofie, al cărei tavan a fost decorat cu o compoziție impresionantă, intitulată "Dezvoltarea spirituală a omenirii".  

Treptat, biblioteca și-a creat un renume, mai ales în rândurile învățaților vremii, faima sa fiind preluată de Grand Tour, mișcarea care a însemnat începutul turismului între țările Europei. Perioada a marcat adăugarea bibliotecii Strahov pe harta turistică a vechiului continent, în special pentru filozofi și intelectuali. Faima celor 200.000 de volume (inclusiv 2.500 de cărți publicate înainte de anul 1500, alături de 3.000 de manuscrise și cea mai veche carte - Evangheliarul Strahov din secolul al IX-lea) a fost cu atât mai mare cu cât lumea exterioară a aflat că nu se referea doar la opere legate de viața religioasă, ci cuprindea și lucrări din astronomie, istorie, medicină, matematică și filologie. Acum se fac eforturi pentru realizarea unei variante digitale întrucât călugării încearcă să se adapteze contemporaneității. Cărțile sunt păstrate în două camere și câteva depozite anexe, multe dintre lucrări fiind printuri de o valoare inestimabilă, puse într-o locație specială, numită "camera comorilor". În Camera Curiozităţilor sunt tratate de ştiinţele naturii şi colecţii de insecte, minerale, piese ceramice, arme, iar una dintre cele mai apreciate curiozităţi constă în rămăşiţele conservate ale unei păsări Dodo, specie dispărută în prezent."

Am trecut și prin zona Filarmonicii, a Muzeului de Istorie, a Turnului de pulbere Mihulka, a Casei Municipale și a Mănăstirii Loreta. Străduța de Aur am găsit-o extrem de aglomerată și am renunțat să așteptăm momentul de a intra și pe ea, preferând să ne orientăm spre o primă sesiune de shopping la magazinele de pe lângă castel. Ne-am familiarizat cu zona turistică atât de bine încât ne descurcam fără probleme prin toate acele străduțe, în lumina blândă a înserării. Gazdele noastre ne-au indicat un loc unde ne-am fi putut continua cumpărăturile de suveniruri: la centrul comercial Palladium. Oana și Cosmina și-au achiziționat niște balerini izbăvitori pentru picioarele lor încercate de la atâta mers, toți am luat diferite sortimente de ciocolată Studenska pentru cei de acasă și ne-am lăsat ispitiți de magazinașele cochete de pe bulevarde, pline de lucruri de bun gust, dar și de kitsch.

Momente umane. Momente calde. Momente ștrengare. Momente care ți se lipesc de sufletul și își ițesc vârful nasului din amintiri atunci când te gândești la evenimentul asociat cu ele. Au fost multe astfel de momente simple, hazlii, destinse, în română, engleză sau rusă, iar unele căi de comunicare bătătorite în țară au devenit și mai trainice între noi. Ștrumfii s-au simțit ocrotiți și alintați cu atenție, și-au exersat engleza și abilitățile de relaționare, descoperind că și oamenii mari trăiesc unele lucruri cu emoție, așa cum li se întâmplă și lor. Nu am să uit unele lucruri: Bogdan dimineața la micul dejun de la hotel, întrebând dacă poate să se servească din iaurt și din unt, din fructe și din dulceață, minunându-se cum de nu trebuie să plătească, cartela-vedetă de la vecini ajungând în mâini străine, discuțiile cu Silviu pe tabletă, în hol, afară din cameră, unde aveam semnal bun la internet, calculele Oanei pe telefon, ironiile și cuvintele cu mai multe înțelesuri, încăpățânarea de a vizita ce voiam (sinagogile, grădina zoo, croaziera pe Vltava), pauza spontană de înghețată meritată în Orașul Vechi. Chiar dacă au fost unele motive de înnegurare, le-am ignorat și ne-am văzut de trăirea plină a zilelor.

În țară, colegii noștri de la școală se pregăteau intens pentru o brigadă de calibru, care avea să poposească la noi timp de două săptămâni. Noi reveneam în Iași duminică seara și de luni intram în focuri. Până atunci ne-am promis să ne încărcăm bateriile, dar i-am trimis un mail doamnei director, prof. Carmen Tomescu pentru a ști că suntem alături de stresul general de acasă. Speram ca intenția noastră sinceră să aibă efect!

"FTP urgent - situație de trimis până la ora 20:07

Dobré ad poledne!
Vážení paní Tomescu, ředitelko naši školy.  Naše skupina z Rumunska dojela do Prahy v pořádku a jsme rádi,  že se můžeme učit nové věci o živote v Evropský unii.
Trufandalele pragheze :-)"

L-am compus în engleză, Oana l-a scris, domnul Papaghiuc l-a tradus în rusă, apoi am apelat la gazdele noastre și l-au trecut în cehă. Așa ne demonstram abilitățile de comunicare și eram în tonul mobilității, fapt apreciat și de doamna director în răspunsul dumneaei:

"Se vede treaba că voi nu mai puteți de bine: învățați limbi străine, vă distrați, dar întreb: unde vă sunt competențele de comunicare în limba maternă? Ceha e noua voastră limbă? Dacă DA, atunci postez mesajul pe FTP, să nu se mai obosească onor ISJ-ul să descindă în Primăverii...

Mastera (adică, mama voastră vitregă - sic)!"

Am ajuns și în Vysehrad, cea mai veche reședință a prinților cehi, a Libusiei, și a primilor membri ai dinastiei Premysl. Castelul "a fost fondat în secolul al X-lea și a rămas subordonat Castelului Praga timp de secole de-a rândul. Între 1061-1092 a fost reședința lui Vratislav al II-lea, la origine un prinț, apoi primul rege ceh, care a reconstruit castelul din piatră și a ctitorit o capelă în apropierea lui. Ulterior, importanța sa a scăzut, Carol al IV-lea l-a schimbat într-un fort de piatră și l-a pus în legătură cu fortificația întregului oraș. Cu toate acestea, la fel ca în alte locuri din Boemia, viața la castel a fost influențată negativ de perioada husită, când a fost asediat, prădat și parțial demolat. În 1650 au fost construite metereze baroce noi din cărămidă și abia în 1911 fortificația a fost anulată." În cimitirul de lângă Basilica Sfinții Petru și Pavel au fost înmormântate câteva personalități ale poporului ceh: Antonín Dvořák, Bedřich Smetana, Karel Čapek, Alfons Mucha, pe care le-am văzut în periplul nostru. 

Tot în Vysehrad se afla și Rotunda Sfântului Martin, cea mai veche biserică intactă din Praga, datând din secolul al XI-lea. Pereții ei aveau o grosime de 95-97 cm, deasupra porții era fixată o ghiulea pentru a marca asediul din 1757 al orașului Praga de către germani și mai avea o lanternă pe acoperiș cu o cruce aurită, pe care era dispus soarele împreună cu jumătate de lună.

Josefov este Cartierul evreiesc, numit astfel după împăratul Iosif al II-lea, ale cărui reforme au uşurat condiţiile de viaţă ale evreilor (Cartierul evreiesc conţine rămăşiţele fostului ghetou evreiesc din Praga) și nu îl puteam rata la a doua vizită, așa că am insistat la colegii mei de hălăduială să facem turul complet al locurilor evreiești, de la Sinagoga veche-nouă la Sinagoga Klaus, Sinagoga Pinkas și Sinagoga Spaniolă. Fiecare a avut farmecul ei, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult Cimitirul Evreiesc - 200 de mii de morminte, aşezate peste straturi de generaţii dispărute, pe un petec de pământ, 12 mii de plăci de mormânt aşezate sub diferite unghiuri în pământ, strânse unele într-altele. 

"Acesta datează din prima jumătate a secolului al XV-lea, iar cel mai vechi mormânt este cel al rabinului Avigdor Kara (mort în 1439), autorul unei elegii dedicate devastării Cartierului evreiesc din Praga în anul 1389. Pe pietrele de mormânt se poate citi o adevărată enciclopedie a simbolismului iudaic: ciorchini de struguri, stele ale lui David, palmieri, sălcii, conuri de pin, grifoni, lupi, urşi, peşti, păsări sculptate pe reliefurile de pe pietrele de mormânt reflectă multe elemente ale învăţăturii din Tora şi Talmud. În vechiul cimitir evreiesc există şi imagini unice, fără echivalent în restul Europei, reprezentând femei seminude (misticii evrei comparau dorinţa lui Dumnezeu de a pătrunde în sufletul omului cu iubirea dintre bărbat şi femeie). Există și un detaliu care aduce o notă bizară pentru europeni, un fapt sumbru: nu există flori, numai mici pietre uscate, aranjate în mici mormane pe mormintele celor mai cunoscuţi răposaţi. Un astfel de obicei aminteşte despre vremurile când israeliţii erau încă nomazi şi îşi înmormântau morţii acoperindu-i cu pietre, pentru a-i proteja de animalele deşertului."

Crearea Golemului este atribuită rabinului înmormîntat aici, Loew Ben Bezalel, poreclit MAHARAL (abreviere formată din cuvintele ebraice care se traduc prin „cel mai respectat învăţător şi rabin”). Conform tradiţiei, Golemul a fost creat cu un scop pragmatic: trebuia să protejeze comunitatea evreiească de prigoana celor de altă credinţă, iar în perioadele paşnice să slujească la sinagogă. Omul de lut a luat fiinţă în cea de-a douăsprezecea zi a lunii Adar din calendarul iudaic, care corespunde lunii martie a anului 1580. Forţa vitală i-a fost conferită prin „şem“ – un sul de hârtie aşezat sub limbă, pe care era notat „cuvântul vieţii”. Datorită forţei sale, Golemul putea îndeplini lucruri minunate, doar un lucru nu putea: să vorbească. Însă odată, dintr-o neglijenţă a rabinului Loew, care uitase în gura omului de lut formula secretă, Golemul s-a răzvrătit şi a început să distrugă totul în jur, dar rabinul a ştiut să scoată la timp viaţa din el.

După atâta istorie și cultură ne-am strâns pe la casa noastră temporară de la hotel. Spre finalul mobilității ne-a cuprins nostalgia și atmosfera călduță de primăvară ne-a scos din nou din camere la o plimbare nocturnă prin centrul Pragăi. Cu Oana și cu domnul Papaghiuc ne-am urcat într-un tramvai, am ajuns unde voiam și am pornit la admirat orașul noaptea, liniștit, aerisit, lipsit de turiști gălăgioși, gata să îi asculte pe cei mai sensibili sau să vibreze la stări profunde. Tare bine ne-am mai simțit! Mai ales la săritul gardului pe la Boat Trips! Atât de bine, încât timpul a trecut pe lângă noi fără preaviz și ne-am trezit că...nu mai circulau mijloacele de transport în comun și ne așteptau vreo 7 stații de mers! Am căutat vreun tramvai rătăcit să se retragă acasă și să ne ia și pe noi, dar nu aveam la îndemână decât varianta taxi-ului, cu care eu și Oana eram total de acord. Domnul Papaghiuc a propus să încercăm un mers pe jos preț de o stație, poate-poate prindeam un tramvai, căci mai erau omuleți prin stații. Bine, fie! Am mers o stație, și încă una, și încă una, eram atât de frânte de râdeam de noi înșine cum ne-a răsplătit Praga pentru spontaneitatea de a-i mai smulge o bucată de timp înalt. Domnul Papaghiuc a reușit să ne aducă din stație în stație până acasă, chiar dacă atunci când ne mai opream să ne odihnim picioarele (rupte de la atâtea zile de mers!) mai trecea câte un taxi ochios, galben. "La prima cotitură! La prima stație! Imediat după acest pod! Imediat după acel copac!" au fost replicile întinse ca mărgelele cu care am fost conduse până la hotel, unde un somn izbăvitor ne-a prins în brațe și nu ne-a mai dat drumul până dimineață. La micul-dejun eram atât de încântate de întreaga incursiune nocturnă încât parcă nu eram aceleași două fete care voiau cu taxi-ul! 

Și uite cum călătoria noastră se apropia de final! Încheierile sunt mereu împletite cu tăceri și zâmbete, cu amintiri și învățăminte, cu schimb de impresii și cu încântări de cunoașteri aprofundate. Sunt excelente și necesare astfel de proiecte, astfel de ieșiri din cutia cotidianului școlar, astfel de provocări și de contacte cu alte moduri de a trăi și de a vedea lumea, astfel de forme de a te/ne cunoaște și de a învăța! 

“Some day you will be old enough to start reading fairy tales again.” (C.S.Lewis) - ca în orice poveste cu omuleți, cu zâne și zmei asemeni celor din basme, am folosit Praga drept fundal pentru a sintetiza o experiență frumoasă. Dovada scrisă se află în toate hârtiile proiectului și pe stâlpul central al Turnului Petrin unde am simțit nevoia de a lăsa o amprentă-mărturie menită să țină de urât altor semnături din jur! Restul e zidire tăcută în interior și cărămidă pentru a fi un profesor și un om mai bun!