1-2 martie 2014 - RODNA - traseul din Borşa până la Lacul IEZER, sub Pietrosul Rodnei

"Repetă-ţi că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. Şi încă ceva: să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent." (Octavian Paler)

După ce toate peripeţiile din Islanda au fost retrăite şi fixate în memoria noastră, după ce mulţi dintre apropiaţii noştri au avut parte de povestiri detaliate din ţara de gheaţă şi foc, după ce am visat săptămâni întregi aurora boreală şi ne-am minunat din pozele făcute de anvergura visului pe care tocmai îl coborâserăm din imaginaţie chiar lângă noi, după ce viaţa obişnuită ne-a reintrodus în ritmul ei şi a plusat la capitolul "sarcini de făcut", ne-am spus că nu putem intra în primăvară cu stângul şi că un munte încă iernatic nu ar strica sufletului nostru încă populat de zăpezi şi frig. Week-end-ul la care ne gândeam cădea chiar în primele zile din martie şi ne-am propus să o întindem către Borşa, la picioarele munţilor Rodnei, pe care încercasem să îi urc în vârful lor cel mai mare în 2007, dar nu reuşisem. Aveam în plan să încerc din nou!

Profesoara mea de română din liceu, Liliana Balan, a scris o urare originală de Dragobete, cu câteva zile înainte să mă întâlnesc cu Silviu la Borşa: "Fetele îndrăgostite ţeseau şi coseau peste iarnă o cămaşă cu motivele şi splendoarea pe care o vedeţi astăzi pe ii. În seara de Dragobete, fata o dăruia omului drag, semn că dragostea e declarată, iar băiatul îi aparţine aşa cum îi aparţine lui cămaşa. Nu-i frumos? Vă doresc să aveţi un om în preajmă care să merite cămaşa." Noi ne-am dat unul altuia o călătorie la munte, cămăşile îmbrăcate au fost cele două zile sub soarele aflat în gâlceavă cu norii umflaţi de zăpezi şi eu am primit în plus semne de primăvară în petalele de frezii: ne-am avut unul pe celălalt în preajmă şi Dragobetele au fost sărbătorite puţin mai târziu. Numai bine au avut timp să se coacă bine de tot! 
La cazarea din Borşa, la Pensiunea Poiana, am dat peste o gazdă extrem de primitoare, care ne-a aşteptat seara, la ora 22.00 cu pălincă şi o cameră încălzită. De la pălinca respectivă am mai crescut temperatura cu câteva grade! Pe frigiderul din bucătărie stătea lipită o familie magnetică de ştrumfi, din care am luat doi - Isteţul şi Glumeţul - şi i-am adus pe frigiderul meu din bucătărie alături de miniatura "Sărutului" lui Klimt şi fericirea din îngheţată adusă de Silviu de la Bologna: erau prea ochioşi să nu îi iau cu mine într-o călătorie până la Iaşi, dar le-am promis că voi duce în locul lor doi membri la fel de magnetici ai familiei Simpson, atunci când ne vom întoarce la pensiune. S-au acomodat extrem de bine la mine acasă şi tot ochioşi sunt!

Dimineaţă am intrat în traseu pe la ora 10. Am dormit până târziu şi nu ne-am grăbit prea tare: ziua se anunţa frumoasă şi nu voiam să intrăm în ritmul de alergătură pe munte, ci să mergem agale. Am urcat din Borşa cu maşina până la bifurcaţia către schit, unde ne-am echipat şi ne-am aventurat pe drumul forestier care era cam noroios la început din cauza zăpezilor topite de la poalele muntelui. Însă puţin mai sus situaţia s-a schimbat considerabil, căci au început să ne întâmpine creste încă dominate de albul iernii, încă imune la firava primăvară, încă prizoniere stratului de gheaţă de la înălţime. Soarele ne-a fost prieten printre brazi, zăpada necălcată de nimeni ne-a lăsat să o marcăm cu paşii noştri până aveau să fie acoperiţi de următoarea ninsoare, iar frigul a început să ne îmbrăţişeze strâns pe măsură ce ne apropiam vertiginos de Lacul Iezer.   

La staţia meteo am fost luaţi în primire de un comando de trei căţei, supăraţi pe oricare vizitator aterizat neanunţat în zonă şi pregătiţi să se facă înţeleşi că nu aveau să tolereze prezenţa noastră prelungită pe acolo. Fâţa-fâţa prin zăpadă, lătrând din toţi rărunchii, au reuşit să ne enerveze destul de tare, mai ales că ultima pantă urcată ne scosese oleacă sufletul şi nu prea eram în dispoziţie să ne agităm cu patrupedele odihnite. Văzând că ne îndepărtam de staţia meteo şi ne îndreptam spre lac, au renunţat să ne escorteze şi au revenit la vechile lor obiceiuri. Iezerul era acoperit de zăpadă, nu se distingea de restul văii, dar l-am ocolit şi am încercat să urcăm, chiar dacă poteca nu se vedea: sub stratul subţire de zăpadă era unul de gheaţă, pe care alunecam. Am înaintat câţiva metri, dar se vedea că situaţia avea să devină şi mai "alunecoasă" pe măsură ce urcam mai mult. Era prea riscant să ne aventurăm fără echipament de iarnă! Traseul nu era ca cele din Parâng sau din Apuseni făcute în ultimii doi ani la trecerile dintre ani, ci era mult mai predispus la instabilitate din cauza căldării în care se afla mare parte din el. Am făcut cale întoarsă şi am decis să luăm o gustare de înălţime, dar ne-am trezit cu...musafiri! Câinii au revenit să vadă ce facem şi au rămas la cerşit resturi, dar, după ce s-au căpătat cu ele şi noi ne-am strâns lucrurile pentru a coborî, şi-au reluat repertoriul de lătrat în gamele lor preferate: tare şi foarte tare! Şi mai aşteptam şi apreciere pentru hrană!

Frigul a venit după noi tiptil şi ne-a forţat să ne luăm gecile pe noi, căci nu mai era de şagă cu dumnealui, mai ales că fulgii au început să coboare lin din cer şi la orizont se vedea deja cum o ninsoare mătura muntele. Silviu a pornit prin zăpada până la genunchi să căute un punct de belvedere asupra văii şi să se desfăşoare fotografic, eu am luat altă cale înspre nişte stânci şi apoi m-am întors la drum căci trebuia să mă mişc pentru a nu mă lua cu frig. Am desenat cu băţul în zăpadă până când sesiunea foto a fost gata şi...

...l-am pedepsit pe Silviu cu o poză în doi, mai ales că era super încântat de toată priveliştea şi de ziua petrecută pe munte, la mişcare şi respirat oxigen de altitudine. Ne-a prins noaptea pe munte, am mers ultima parte de traseu la frontală şi lanternă! De ce? Pentru că am adăstat să vedem lumina apusului răsfrântă peste valea unde se adăpostea Borşa şi ne-am întârziat pe munte, dar, în cele din urmă, frigul şi statul pe loc ne-au venit de hac şi ne-au fugărit pe drumul de întoarcere, pe care ne-am încălzit imediat. 

Încărcaţi cu o doză considerabilă de energie bună, ne-am întors la vieţile noastre din oraşe, unde timpul este de orizontală şi cam la fel, plin de termene-limită şi de lucruri inutile de făcut, de hârtii de o importanţă "capitală" de întocmit, de oameni care merg cu faţa în pământ şi zâmbesc rar. Mă întreabă ştrumfii la şcoală dacă nu e greu pe munte, dacă nu e periculos şi le răspund cu jumătăţi de metafore că este mai periculos în oraş căci toate cele din jurul tău te fac să uiţi uşor de natură şi de libertatea ta de mişcare, te fac să te pierzi într-un milion de detalii care îţi răpesc ce ai tu mai de preţ ca om: timpul. Şi resursa aceasta nu este regenerabilă, trebuie trăită, nu doar alocată multor treburi şi atât, căci ea măsoară viaţa nu doar în ore şi minute, ci în clipe care pot întrece numărătoarea rece şi seacă!