8-15 iulie 2014 - GRECIA - Vf. SKALA (2.866 m) în Muntele Olimp şi un fir întins de peripeţii

"Pot să-i spun amurgului din care este clădită lumea 

că sunt un răsărit în această viață?" 

(Sorin Cerin)

(Răsărit pe 11 iulie 2014. Deasupra Mării Egee. Perspectivă ce îmbrăţişează orizontul de la 2.100 m. 

La Refugiul Agapitos. În Muntele Olimp.)

Anul acesta ne-a pus răbdarea la încercare într-un mod extrem de serios: s-a încăpăţânat să ne aglomereze luna iunie cu tot felul de lucruri legate de serviciu, încât am fost nevoiţi să ne tot împingem planurile de călătorie către iulie, dându-ne astfel răgazul de a ne duce la bun sfârşit treburile. Conştiincioşi foc, mânca-i-ar mama pe ei de călători neastâmpăraţi! Fiind dirigintă la clasa a VIII-a, după organizarea banchetul şi a cursului festiv, după implicarea în desfăşurarea Evaluării Naţionale, după corectarea tezelor, am mai avut de îndeplinit o ultimă sarcină de lucru: să îi îndrum pe părinţi şi pe ştrumfi în completarea opţiunilor pentru liceu. Din aceste motive, anul şcolar s-a încheiat pentru mine pe 7 iulie, nu pe 20 iunie, ca în cazul celorlalţi profesori şi ştrumfi neimplicaţi în Evaluarea Naţională. Silviu s-a trezit pe ultima sută de metri a lunii iunie cu două deplasări de serviciu: una în Norvegia şi alta în Anglia, aşa că a îmbinat utilul cu plăcutul (atât cât a putut!) până ne-am sincronizat ritmurile şi ne-am eliberat de obligaţiile meseriei. Mădălina a aşteptat cuminte semnalul de "Hai ş'om mere!", iar în primele ore ale zilei de 8 iulie ne vedeam toţi 3 la Adjud, la părinţii lui Silviu, pentru a porni către...GRECIA, mai exact spre Muntele Olimp, Atena şi Marea Egee!      

Cele două poze stau mărturie a faptului că ne-am atins scopul, dar, până la râs şi giumbuşlucuri, multe obstacole ni s-au aşezat în faţă, încât, la un moment dat, chiar am crezut că nu ne era dat să scoatem la liman călătoria noastră. Dar, cel mai bine este să o iau cu începutul! 

8 iulie 2014. Ora 2 noaptea. Adjud. Silviu ajunge acasă şi ne găseşte, pe mine şi pe Mădălina, stând la taifas cu părinţii lui, ne povestim câte în lună şi în stele, după care alege să nu mai bage maşina în curte pentru 4 ore cât stătea să tragă un pui sănătos de somn. Ne culcăm pe la ora 3 şi ne trezim la ora 7 ca să putem pleca în jurul orei 8: trebuia să ajungem până seara în Grecia, în Litochoro, pentru ca a doua zi să urcăm Muntele Olimp până la Refugiul Agapitos, la 2.100 m. După 4 ore de somn, suntem drepţi şi ne pregătim de dus bagajele la maşină, când, surpriză total neaşteptată: geamul din spate fusese spart, portiera deschisă, laptop-ul, camera foto, GPS-ul şi o raniţă de dulciuri furate! Eram efectiv bulversaţi de faptul că se întâmplase în decursul celor 4 ore de somn, dar Silviu, calm, a sunat la poliţie, a raportat furtul, au venit omuleţii, au constatat veridicitatea spuselor lui, au luat amprente, au analizat maşina şi au făcut hârtiile necesare, specificând că încă 3 case au mai fost jefuite în noaptea aceea. Silviu s-a dus la un service auto să înlocuiască temporar geamul pentru a putea pleca, aşa că ne-am întârziat destul de mult şi am reuşit să părăsim Adjudul în jurul orei...12.30!  

8 iulie 2014. Ora 17. Bucureşti. Mergem la firma de leasing pentru ca geamul maşinii să fie înlocuit cu unul original şi de acolo plecăm mai departe, după ce punem la treabă GPS-ul luat din Focşani. Se înserează şi noi mai avem puţin până la Turnu Măgurele, când ne dăm seama că nu aveam cum să trecem graniţa: nu era pod între Turnu Măgurele şi Vidin, ci ne trebuia bac, iar la ora aceea nu mai mergea. Am sunat la un număr găsit pe net şi mi s-a confirmat că la ora 19 se opresc drumurile peste Dunăre, pentru că vameşii bulgarii îşi încheie serviciul. Noi am pus GPS-ul la treabă şi nu ne-am stresat prea tare să verificăm ruta, fiind siguri că o alesese pe cea optimă, aşa că ne-am trezit în jurul orei 21 orbecăind spre Giurgiu pentru a trece graniţa la Ruse şi a încerca să ajungem la Sofia. 

9 iulie. Ora 3.30 noaptea. Bulgaria. Am renunţat la Sofia, căci ne întârziam prea mult şi deja erau prea multe ore de recuperat pentru a intra în programul iniţial. După un drum agitat, plin de serpentine, obosiţi de atâtea încurcături, am ajuns la Stara Zagora, am ales primul hotel pe care ni l-a sugerat GPS-ul, am plătit numai 20 de euro şi ne-am culcat, pregătiţi să ne trezim la ora 8 pentru a pleca mai departe. Pierduserăm două cazări plătite şi lucrurile nu păreau să devină mai prietenoase! Dimpotrivă!

9 iulie. Ora 12. Grecia. Începuserăm să sperăm - "Ajungem la timp să urcăm pe munte!". Dar, ce să vezi, noul GPS ne-a servit o altă bucurie: a ales un drum alambicat cu restricţie de viteză la 90 km/h, cu multe serpentine strânse, pe care nu puteai depăşi 40-50 km/h, în cele mai frumoase situaţii. Desigur, ne-a luat mai mult timp să ajungem în Salonic, am oprit să cumpărăm cameră foto şi apoi ne-am grăbit către munte. În timp ce ieşeam din oraş, ne-a venit o idee: să ne întoarcem în Salonic, să vizităm oraşul, să ne tragem sufletul şi să ajungem seara la Prionia, să punem cortul şi a doua zi să urcăm la cabană, cu o zi întârziere! Furtul întâmplat la Adjud ne dăduse peste cap toţi paşii gândiţi în avans şi simţeam nevoia să ne tragem sufletul şi să reintrăm în atmosfera de călătorie, nu să tot gonim nebuneşte! Zis şi făcut: am mers în Salonic şi ne-am bucurat de oraş timp de vreo 4-5 ore, după care am plecat spre Litochoro şi am campat la Prionia, la 1.100 m, în Parcul Naţional al Muntelui Olimp.

După un somn superlativ, din care am meritat fiecare minuţel, mai ales Silviu, care a condus atâta amar de vreme, ne-am strâns casa albastră, ne-am pregătit rucsacii, apa, voia bună, ne-am dat cu cremă pentru protecţie solară şi am intrat în traseul E 4, care ducea la Refugiul Agapitos, la 2.100 m. Am depăşit încet etajul foioaselor, apoi pe cel al coniferelor, mergând la adăpostul umbrei copacilor până am ieşit la jnepeni. Multele pauze de pe traseu au fost "semnate" de mine, pentru că îmi pierdeam pur şi simplu suflul pe urcare, iar porţiunea de jnepeni expusă soarelui din plin a fost cea mai solicitantă: ne-a cotropit căldura sufocantă, apa era pe terminate, înaintam greoi şi picioarele parcă urmau logica lor, nu pe a noastră. Ne-am întâlnit cu cei care mânau la vale caii ce cărau provizii pentru montaniarzii cazaţi la Refugiul Agapitos, am admirat agilitatea acelor animalele de a-şi gestiona paşii pe munte şi am apreciat munca pe care o făceau pentru cei care se aventurau pe Muntele Olimp! 
Am ajuns în cele din urmă la Refugiul Agapitos, care ne-a impresionat profund prin curăţenie şi organizarea de nota zece! Ni s-a făcut intructajul, ni s-au dat papuci de schimb, am fost conduşi în camere, ni s-a spus că lumina se stinge la ora 22, că lumea se trezeşte la ora 6, iar bocancii se lasă la intrare. Camerele arătau foarte bine, erau spaţioase, proaspăt văruite, cu vreo 12 pături disponibile în dulapurile imense, noi stând într-o cameră cu 6 locuri în 3 paturi suprapuse, împreună cu doi greci, care abia coborâseră de pe munte. Unul a încercat din răsputeri să comunice cu noi, deşi nu ştia decât o mână de cuvinte (la propriu, nu la figurat!) şi a fost extrem de haios modul în care îşi stresa întreaga minte pentru a transmite informaţii de genul: avea peste 40 de ani, 4 copii şi făcea des traseul Prionia-Refugiul Agapitos pe post de antrenament de întreţinere fizică! Şi noi am reuşit să îi transmitem că cel mai mare vârf de la noi avea 2 degete, 5 degete, 4 degete, 4 degete, adică 2.544 m!

După ce am mâncat pe săturate şi ne-am hidratat, după ce câinele flocos al refugiului a primit răsfăţ de la Mădălina cât să îi prisosească o săptămână, un vânt rebel a început să se înteţească şi să răcească atmosfera. Am mers liniştiţi la somn, căci nu era ceva nou la munte! Dimineaţă, ne-am trezit la 5.30 şi la ora 6 eram pe terasă, martori la un răsărit demenţial: Marea Egee era incendiată la orizont şi un acoperiş de nori păstra focul mocnit, iar pintenii muntelui făceau un contrast ce ne-a hipnotizat cât timp am băut ceaiul de la prima oră. În spatele refugiului, către munte, lucrurile stăteau mult altfel!

Fruntea colţuroasă a celui mai mare vârf din Grecia, Mytikas (2.917 m), ţinta turei noastre, era intrată într-o negură serioasă, ce nu se lăsa înduplecată de vântul răzvrătit să se mişte din locul ei pentru ca muntele să întâmpine noua zi la fel ca marea: paşnic, plin de senin! Sub vârf se întrevedea jucăuş câte un curcubeu, care ne alimenta speranţa că, până ajungeam noi pe creastă, peste vreo 3 ore, vremea avea să se mai îndrepte. Maria, cea care primea şi caza montaniarzii, ne-a spus că vântul nu intenţiona să renunţe la teritoriul lui întreaga zi, doar ceaţa avea o oarecare şansă să se risipească. Ne-am îmbrăcat bine, ne-am luat beţele şi am pornit la drum, urmaţi de o familie de francezi, de doi englezi, de un cuplu tot francez şi de încă vreo câţiva omuleţi. Spectacolul ceţilor călătoare era fascinant ca întotdeauna, dar pe noi ne îngrijora mai tare întunecimea din zona crestei şi a vârfurilor!  

Până la baza ceţurilor, soarele a mers cu noi, a străpuns unele perdele pentru a ne oferi perspectiva către coastele munţilor, dar, la un moment dat, nu a mai reuşit să le facă faţă şi ne-a părăsit. Ne-a şi plouat puţin, mărunt şi încăpăţânat, iar când am ajuns în creastă şi am trecut de partea cealaltă a acesteia, vântul s-a făcut extrem de puternic, devenise de nestăvilit, avea vreo 50-60 km/h şi ne vântura prin faţa ochilor o ceaţă deasă care ne închisese total orizontul. Nu reuşeam să mai vedem la 3-4 metri în faţă şi eram zguduiţi de vânt din ce în ce mai tare, pe măsură ce înaintam către vârf! Familia de francezi cu doi copii a renunţat, unul din englezi la fel, mulţi omuleţi din spatele nostru nu au mai înaintat, aşa că am rămas doar noi trei şi cuplul de francezi, motivându-ne unii pe alţii să ţinem piept vântului şi frigului, trecând când noi înaintea lor, când ei înaintea noastră. Încă oleacă şi încă oleacă!

La un moment dat, mă săturasem să mă tot lupt cu muntele, să îl conving să ne lase să ajungem măcar la 2.866 m, încât i-am spus lui Silviu că eram convinsă cam 90% să renunţ şi să mă întorc, iar Mădălina m-a secondat cu o promptitudine de secundă în gândul meu. Silviu era deja cu faţa încrâncenată de la suflul vântului, dar, auzind intenţiile noastre, s-a crispat şi ne-a încurajat că Vârful Skala nu mai avea cum să fie prea departe. Mădălina a simţit nevoia să se odihnească şi să se încălzească, iar eu am mers puţin mai departe să văd dacă mai este mult şi...am ajuns pe vârf, la nici două minute distanţă de ultimul nostru popas! Francezii m-au prins repede din urmă şi bărbatul mi-a confirmat că acolo era vârful, căci mai fusese pe el. Silviu a venit după mine să îmi spună că Mădălina nu mai poate şi nici nu mai vrea să continue, dar, văzând că eram pe vârf, şi-a schimbat gândul şi s-a dus să o convingă să mai tragă puţin de ea şi să bifeze Vârful Skala, la 2.866 m. A fost greu de urnit, dar, până la urmă, a ajuns la adăpostul de pietre de pe vârf şi s-a ghemuit la poze: dacă îi era oleacă mai cald, atunci era bine!  

Plăcerea noastră de "a fi" pe munte devenise mai mult un chin şi nu ne mai încânta să continuăm, mai ales că porţiunea de traseu dintre Vf. Skala şi Vf. Mytikas presupunea scrambling pe piatră umedă, înfruntat vânt şi ceaţă, iar frigul se insinuase şi el în mod serios. Până şi lui Silviu îi îngheţaseră vârfurile degetelor! Mădălina era la a doua ei tură pe un munte de peste 2.000 de metri şi era mult prea periculos să ne aventurăm mai departe, oricât de mult ne-am fi dorit (Mytikas-ul fusese intenţia iniţială, dar, când vremea nu vrea, e mai înţelept să mulţumeşti pentru ce ai reuşit şi să te întorci, planificând, eventual, o revenire pe viitor!). Noi am preferat să vedem partea plină a paharului: am realizat traseul de la 1.100 m, de la Pronia, la 2.866 pe Vârful Skala şi această reuşită merita din plin un ceai cald la refugiu!   

Am făcut traseul de întoarcere într-o oră şi jumătate şi ne-am tot gândit la francezii care se aventuraseră pe Mytikas, căci ceaţa încă se vedea mohorâtă pe munte. Ne-am încălzit la un ceai (până şi Silviu a băut unul, ceea ce e lucru rar! Rar de tot!) şi am pornit veseli, dar atenţi la genunchi, către Prionia. Ne-am intersectat cu tot felul de oameni, care montaniarzi, care pantofari, care plecaţi cu gânduri îndrăzneţe, care luând totul cu prea multă relaxare şi Silviu le furniza informaţii despre cât mai aveau de mers: "One hour and a half! Have fun!", în condiţiile în care acea oră şi jumătate presupunea trecerea părţii de jnepeni expusă unui soare destul de înfocat. Yes, there was quite some fun involved!! 

Sub ceaţă vremea era în drepturile ei senine! Odată ce pierdeam în altitudine, atmosfera se încingea şi ne era din ce în ce mai cald, iar cascada care era aproape de Prionia ne-a răcorit puţin, suficient cât să ne pregătească pentru o bere Alfa rece şi o salată grecească autentică! Şi eu şi Silviu aveam probleme cu genunchii de la piciorul drept, dar am avut grijă să coborâm cu genunchierele puse, astfel încât să mai atenuăm din efortul pus pe ei, şi acest lucru s-a simţit din plin. Mădălina era doar obosită, dar fericită că făcuse muntele şi că se afla în Grecia, o ţară în care voise de mai multă vreme să ajungă!

Nu ne mai dădeam duşi de la răcoarea copacilor şi a apei, aşa că eu şi Mădălina am susţinut un scurt spectacol de strâmbături cu un singur spectator, care ne-a făcut şi poze. O febră musculară veritabilă avea să se ţină scai de mine vreo câteva zile, dar nu era ceva nou: de multe ori mă aleg cu un astfel de prim suvenir de la turele montane, dar trece până la urmă şi...merg iar pe munte! 

Prionia. 1.100 m. Cu o zi înainte plecam în traseu, ne întorceam triumfători a doua zi şi...sărbătoream la răcoare, la ceva bun de mâncare, la o bere rrrece şi la culcuşul gândului că efortul nostru fusese răsplătit de munte, de mare, de tot ceea ce văzuserăm. Noi doar continuam răsplata şi în alte game!