8-15 iulie 2014 - GRECIA - ATENA şi SALONIC

Anul acesta nu a fost prima dată când am călătorit în Grecia, ci a treia oară! Primul meu contact cu Elada a fost în iulie 2008, când am văzut Meteora, Skiathos, Atena, Pireu, Termopile şi Marea Egee la Paralia Katerini, iar al doilea s-a întâmplat în iunie 2009, când am ajuns la mare şi la Salonic. Premierele de anul acesta au fost cu siguranţă: traseul pe munte, până pe Vf. Skala, la 2.866 m, câteva locuri din Atena, pe care nu le-am văzut în 2008 şi un apus de zile mari admirat de pe muntele Likavitos!

ATENA. După ce am coborât de pe munte la Prionia, am recuperat maşina şi ne-am îndreptat spre Atena, unde am ajuns după-amiaza târziu. Am găsit oraşul scufundat într-o căldură uscată copleşitoare, aşa că ne-am baricadat în camerele cu aer condiţionat de la hotel pentru a ne odihni şi a ne pregăti pentru periplul de a doua zi. Am făcut pe jos drumul până la Acropole, ţinta vizitei noastre, căci Silviu şi Mădălina erau pentru prima dată în Grecia şi prin acele locuri, aşa că le-am fost oleacă de ghid. Faţă de alte capitale europene, Atena ni s-a înfăţişat într-un stil amestecat de modern şi vechi, având puternice tuşe balcanice, un bazar susţinut scos pe marile artere ale metropolei şi o gălăgie specifică sud-estului Europei. Ruinele rămân în centrul fascinanţiei pe care acest oraş îl exercită şi, din punctul meu de vedere, acestea merită efortul de a te deplasa până acolo: să admiri mărturii ale unei istorii de mii de ani cum o are Grecia nu este ceva de lepădat! Părţi din restul atmosferei (cu puţine excepţii!) se poate găsi cu uşurinţă şi la noi în ţară, dar la nivel de infrastructură, curăţenie şi civilizaţie grecii stau destul de bine, fiind naţionalişti şi promovându-şi cu încăpăţânare elementele de specific.      

Acropole cu toate templele sale, Biblioteca lui Hadrian, Teatrul lui Dionisos şi încă vreo câteva locuri de aceeaşi anvergură ne-au ţinut ocupaţi (şi ne-au deshidratat puternic!) timp de câteva ore. Nu voi relua detalii istorice pe care le-am inclus în postarea din 2008, dar voi preciza că restaurările au avansat în mod serios: se puteau vedea clar blocurile de marmură de culoare albă care au fost folosite la înlocuirea unora mai vechi, furate sau pierdute, şi erau considerabil mai multe faţă de câte găsisem în urmă cu 6 ani. Ghidul nostru de atunci ne precizase că restaurarea era o muncă extrem de laborioasă şi nu avea cum să înainteze decât în paşi mărunţi şi siguri, iar grecii investeau destul de mult în realizarea ei! Aglomeraţia de vizitatori ne-a demonstrat clar că interes există şi că multe din naţiunile lumii vin să admire ce a putut construi civilizaţia elenă în urmă cu câteva mii de ani. Istorie pură!  

Silviu a folosit din plin locaţiile istorice pentru poze, iar Mădălina a fost extrem de impresionată de cât de întins se vedea oraşul de pe Acropole. Pentru că în 2008 am găsit muzeul istoric închis vizitării, întrucât unele galerii încă se construiau, am profitat de faptul că acum era deschis şi am dublat incursiunea noastră cu o vizită răcoroasă, la adăpostul aerului condiţionat, care ne-a păzit de căldura crescândă de afară. Specialiştii greci au mutat multe din pietrele templelor în galerii foarte bine amenajate, imense, fixate la temperaturi optime pentru păstrarea caracteristicilor marmurei expusă atâta vreme la eroziunea aerului, a apei, a poluării, a diferitelor depuneri de la păsări, insecte sau praf. Tot ceea ce am văzut pe Acropole a fost dublat, completat de minune de exponatele din muzeu: am avut o imagine de ansamblu extinsă la detalii de capiteluri, ornamentaţie, statui, basoreliefuri, frontoane, care ne-a nuanţat receptarea şi ne-a făcut să ne aventurăm ca nişte mici cercetători în diverse comparaţii şi constatări de ordin tehnic (Silviu) sau estetic (noi, fetele). Pe lângă toate acestea...

...am mai urmărit pe ecranele mari din interiorul muzeului filmuleţe documentare care arătau modul complicat şi migălos aplicat pentru restaurarea pieselor luate de pe Acropole. Cariatidele, statuile care susţineau Erechteionul, templul lui Poseidon, se aflau într-o sală specială, parcă imune la trecerea noastră pe acolo, contemplându-şi în continuare muţenia de marmură. Fuseseră curăţate printr-un procedeu extrem de solicitant bazat pe tehnică laser: fiecare milimetru din ele a fost cercetat, evaluat şi apoi readus la apariţia iniţială. ne-am uitat minute în şir la pistolul laser al unui restaurator care lucra pas cu pas (minusculi, desigur!) şuviţele împletite din coada cariatidelor şi ne-am putut da seama că...a durat o veşnicie până toate au trecut printr-o astfel de...îmbăiere! Pe Acropole se aflau puse copii ale originalelor, iar într-un alt documentar am putut vedea întregul proces de dislocare a unui basorelief din partea superioară a acoperişului, trecerea lui prin paşii reprezentaţi de macarale-inginerie-parametri de siguranţă-restaurare atentă-plasare în galerie, alături de alte piese asemenea! Sincer, ne-a impresionat până peste poate atâta amar de muncă şi am simţit respect şi admiraţie pentru greci!

De la Acropole am plecat în hălăduială şi am trecut pe la Arcul lui Hadrian, pe la coloanele rămase din Templul lui Zeus, persistând în zona antică şi prelungindu-ne astfel concluziile trase despre specificul Atenei obţinut prin conservarea atentă a acestor locuri-mărturie. 

Parlamentul cu schimbarea gărzii era ceva obligatoriu de văzut, aşa că, deşi ajunseserăm mult prea devreme, am stat la o terasă vreo jumătate de oră, am băut ceva rece şi ne-am răcorit, aşteptând să se apropie ora la care soldaţii aflaţi la post dădeau voie altora să vină în locul lor. Erau câţiva omuleţi deja adunaţi acolo şi noi doar le-am îngroşat rândurile, Silviu şi Mădălina amuzându-se de uniforma soldaţilor şi de papucii acestora. Şi eu păţisem acelaşi lucru cu 6 ani în urmă: mi se păruseră hilare de-a dreptul! În schimb, ceremonia a fost extrem de serioasă, nu fastuoasă ca la Palatul Buckingham de la Londra, ci discretă, simplă şi oficială, cu feţele soldaţilor neexprimând nicio emoţie, ci doar datorie.  

Piaţa Syntagma era la doi paşi de Parlament, mai animată şi mai interesantă decât Piaţa Omonia. Copaci, fântână arteziană, biciclişti, bănci pline de oameni, răcoare de la apă...o atmosferă superbă!

Academia era flancată de statuile lui Platon şi Socrate, pe coloane erau întruchipaţi Apollo şi Atena, iar lângă ea se aflau Universitatea şi Biblioteca. O adevărată triadă aliniată a cunoaşterii! Cât stăteam la poze, am observat că se apropia momentul apusului şi ni s-a părut extrem de interesant şi de nou să vedem cum oraşul era inundat de lumina acestuia în câteva minute, aşa că...am apucat drumul spre Likavitos! Am trecut străzi şi străduţe, am urcat scările dintre măslinii de pe panta micului munte şi ne-am oprit la un balcon de belvedere, care era deja aglomerat de fotografi cu trepiede! 

Nu ne-am mulţumit cu priveliştea din acel loc, aşa că am urcat până pe vârf, de unde am observat timp de două ore cum lumina se tot schimba şi becurile oraşului îşi intrau în drepturi, aşternând în faţa noastră un covor mărunt de puncte străpungând întunericul. Luna s-a arătat şi ea radioasă la spectacol, iar noi am încheiat ziua într-un mod superlativ coborând muntele cu telefericul, după ce am servit un vin grecesc la înălţime, cu Acropole la orizont, şi am depănat impresiile din acea zi plină!

SALONIC. Am stat doar vreo 4-5 ore în acest oraş, în care mai fusesem şi am reuşit să le arăt lui Silviu şi Mădălinei părţi din ceea ce văzusem în 2009: Agia Sofia, Mitropolia, Piaţa Aristotel, Turnul, digul spre Marea Egee, plus aglomeraţia specifică, zumzăiala turistică din centru şi călduuuraaa!  

Am băut o limonadă rece la Starbucks-ul din Piaţa Aristotel, timp în care Silviu şi-a meşterit noul aparat foto, luat din Salonic, şi pentru care am căutat în târg un filtru de polarizare. Trebuie să povestesc şi despre lansarea la apă a crucişătoarelor duble din picioarele mele! Mădălina voia să ia contact cu apa şi i-am spus că hălăduim de-a lungul digului, până aproape de turn, acolo erau nişte trepte largi şi ne puteam răcori puţin în bălăceală. Zis şi făcut: parcurgem drumul de-a lungul digului, facem poze la turn şi...ţup la apă, îmi las şlapii pe a doua treaptă şi mă grăbesc la apă. Mădplina îşi lasă tenişii mai sus şi...hop şi ea la apă, doar că şlapii mei sunt răpiţi de un val şi duşi în mare, iar eu mă trezesc...desculţă în plin oraş! Am început să rădem toţi de isprava mea şi, mai ales, de modul în care mergeam cu tălpile pe trotuar, căutând marmura lucioasă, care nu îmi înţepa picioarele! Am făcut drumul înapoi, până la parcare, desculţă şi am făcut senzaţie: se uitau omuleţii de la terase ca la noua modă a momentului, mai ales că nu mă sinchiseam cine ştie ce de privirile lor, iar Silviu şi Mădălina rămăseseră puţin mai în spate şi se întrebau de ce oare nu mă agăţau şi pe mine chelnerii de la terase să intru să fac o consumaţie, ci îi abordau doar pe ei. Aşa am stat şi în Piaţa Artistotel!

MAREA EGEE. Am stat două zile la plajă, la bălăceală, la joacă prelungită cu o minge de volei, iar seara am văzut finala Argentina-Germania, în timp de bobinam câte un gyros şi Silviu făcea poze cu trepiedul la valuri, lună şi oameni rătăciţi pe mal. Eu cu Mădălina mai dădeam raite pe la terase să ne informăm care era situaţia în a doua repriză din finala de la Campionatul Mondial de Fotbal şi ne întoarceam să îl informăm pe Silviu, care avea lucruri mult mai importante de făcut, desigur! Se şi vede!

A fost frumoasă prima ieşire din vara aceasta: cu munte, mare, istorie, oraş, momente haioase şi piedici multe, dar ne-am simţit excelent, ne-am înţeles şi am mai adunat nişte timp trăit dincolo de cotidian. Silviu are o restanţă în Atena: magazinul de maşinuţe!

Ca totul să fie cu epilog neaşteptat şi fericit: ne-am întors în Adjud şi, în dimineaţa zilei când trebuia să plecăm, poliţia a luat legătura cu noi. Minune: ne fuseseră găsite laptop-ul, camera foto şi GPS-ul furate cu o săptămână înainte!! Ştiam că şi fratelui meu, Ştefan, i s-a întâmplat un eveniment de genul acesta, atunci când i s-a furat telefonul, dar nu mă aşteptam ca poliţia să dea de urma hoţilor şi să recupereze bunurile de valoare: eram sceptică! Ni s-a spus că hoţii erau nişte adolescenţi recidivişti şi de asta poliţia a reuşit destul de repede să dea de urma lucrurilor şi să rezolve situaţia. Slavă Domnului că s-a terminat aşa bine şi am fost şi în Adjud să luăm lucrurile cu noi! Asta da încheiere de călătorie!