Me and You. Just Us Two.
Din 2012 îmi doream să văd Lacurile Plitvice din Croaţia, iar zmeul acesta de vis s-a înălţat treptat din zona "Plămădite" în categoria "Coapte" şi apoi în "Trăite şi Împlinite". Şi nu a făcut-o oricum, ci s-a altoit pe formula...în doi! De ce mi se pare zona aceasta atât de specială? În primul rând, arată ca un tărâm de poveste, culoarea apei este de un verde-turcoaz ireal, transparenţa ei este năucitoare, păstrăvii te însoţesc din cristalinul curgerii, cascadele îţi marchează trecerea de la un lac la altul, podeţele şerpuiesc pe lângă maluri sau prin stuf, iar şuvoaiele năvălesc din toate cotloanele, năpădind coastele dealurilor, umplându-le de muşchi şi libelule. În al doilea rând, zona are caracteristici unice şi a fost transformată în Parcul Naţional Plitvice pentru a-i fi conservate şi protejate minunile!
Am ajuns în zona Lacurilor Plitvice pe 18 iulie şi am pus cortul într-un camping, Korina, un loc foarte cunoscut şi folosit de cei care se aventurează până pe acolo, luându-şi numele după râul care curgea prin apropiere. Dis-de-dimineaţă eram prezenţi la intrarea 2 în parc, având bilete, hartă, apă, aparat foto şi picioare pregătite pentru o zi maraton din punct de vedere vizual: ştiam că aveam să fim lăsaţi pe mâna unei mirări de genul "gura căscată" şi a unei plăcute dependenţe faţă de frumoasele turcoaze curgătoare. Parcul reprezenta un sistem carstic format din 16 lacuri unite de râul Plitvice (avea 4 km lungime, era parte integrantă a rezervaţiei şi dă naştere celei mai mari cascade din zonă, de 76 m) şi se împărţeau în două părţi, conform poziţiei georgrafie: Lacurile de Sus şi Lacurile de Jos. Dintre acestea, Lacul Kozjak, care este cel mai intins, era şi navigabil şi l-am traversat cu vaporaşul până în zona lacurilor inferioare, cu care ne-am început incursiunea propriu-zisă. A urmat un traseu de vreo 3 ore pe alei pietruite şi pe podeţe din lemn, a căror arhitectură simplă se integra în sălbăticia din jur.
"Structura geologică a zonei pe care se întinde parcul este parte a unui mediu preponderent carbonic, ale cărui straturi superioare datează din era mezozoică. Cele mai întâlnite roci sunt calcarul şi dolomita (mineral format din carbonat de calciu şi carbonat de magneziu, cristalizat în sistemul romboedric), fiecare dintre ele având un număr mare de varietăţi, care sunt evidenţiate de relief şi de prezenţa sau absenţa apei. Poziţionarea dolomitei, o rocă mai puţin poroasă, lângă straturile de calciu din era jurasicului, este principalul fapt responsabil de formele “generoase” ale parcului. Caracteristicile dolomitei au făcut posibilă crearea lacurilor şi a canioanelor în straturile care datează din era cretacică. Exceptând fenomenul morfologic uzual specific zonelor carstice, complexul şi-a creat în mod natural propriul sistem subteran de peşteri, cavităţi şi abisuri. Până în prezent au fost identificate aproximativ 50 astfel de intrari, însă nu toate prezintă interes turistic, iar un număr şi mai mic dintre acestea sunt accesibile. Varietatea fascinantă a culorilor rocilor poate ţine un turist ocupat chiar şi o zi întreagă. Travertine, cascade, roci colorate, lacuri, peşteri, acest ecosistem le adăposteşte pe toate."
În 1949, Parlamentul Republicii Croaţia declara Parcul Plitvice rezervaţie naturală protejată, iar în următorii 48 de ani au fost făcute diferite îmbunătăţiri, ultima schimbare având loc în 1997, când a fost legalizată lărgirea bazinului parcului până la 266 kilometri pătraţi. Într-adevăr, şi nouă ni s-a părut imens şi foarte aglomerat, pentru că este cel mai cunoscut dintre cele opt parcuri naţionale ale Croaţiei, o ţară în care circa zece la sută din suprafaţă are un statut protejat şi păstrat extrem de curat.
Peştii şi cascadele s-au numărat printre deliciile noastre principale: eu eram pur şi simplu acaparată de mişcătorii cu înotătoare de pe marginea apei, care aşteptau pâine de la vizitatori şi se întreceau pentru ea cu puţinele raţe de pe lac, iar Silviu mă învăţa cum să îmi folosesc filtrul de polarizare încât să îi scot mai clar pe ei în poză şi să absorb luciul apei. El era hipnotizat de curgerile de la înălţime, făcea expunere mare, surprindea albul bolborosit al apei grăbite să se reunească izbitor cu pământul şi nu se mişca prea repede din astfel de locuri. Fiecare se amuza de celălalt când dădea peste "obsesia" lui!
Podeţele şi copacii din apele transparente au fost observate din plin. Primele nu erau geometrice, drepte, rigide, ci urmau sinuozităţile apei, curgeau împreună cu ea, aveau şipcile neregulate, se integrau în natură şi îţi dădeau iluzia că şi tu mergi odată cu ea. De multe ori, şuvoiul trecea pe sub ele, atât de aproape încât realizai cât de dificil trebuie să fi fost ca oamenii să le întindă şi să le fixeze pe acele pante invadate de apă. Copacii căzuţi şi lăsaţi în lacuri îţi dădeau iluzia unei lumi subterane, oglindă parţială a celei de deasupra, curată, simplă, încremenită în străfunduri şi agitată la suprafaţă: era o senzaţie uşor înrudită cu frica uneori, pentru că adâncimile mari erau disimulate în mici atunci cînd transpareţa intra în jocul aprecierii distanţelor. Totul era ca la început, în pădurile virgine!
"Puţini dintre vizitatori ştiu că, în urmă cu numai câţiva ani, la Plitvice se desfăşura un război. În martie 1991, rezervaţia a fost scena primei confruntări armate în cadrul Războiului Croat de Independenţă. Pe lângă conflictele care au avut loc aici, soldate cu victime umane, terenul a fost în mare parte minat. Zona a fost recucerită de către armata croată în august 1995, în urma unei operaţiuni militare, numită "Furtuna", care a dus la încheierea războiului croat. În urma conflictului, U.N.E.S.C.O. a trecut rezervaţia pe lista Patrimoniului Mondial în Pericol. Datorita importanţei parcului, guvernul croat a depus eforturi deosebite pentru a demina complet terenul, ceea ce a făcut ca în 1998 obiectivul să fie scos de pe lista locurilor cu grad de pericol ridicat. Chiar dacă parcul a fost în totalitate deminat, împrejurimile nu sunt complet sigure, anumite trasee nefiind încă practicabile."
Travertinul se realiza în continuare sub paşii noştri. Nu în mod vizibil! De la un an la altul apăreau cascade noi şi bucăţile de traseu existente se mai extindeau şi necesitau consolidări suplimentare. Apa care curgea dintr-un lac în altul realiza un fel de bazin pe care îl tapeta din plin cu carbonat de calciu, după aceea umplea respectivul loc, nemaiavând cum să îl erodeze, şi făcea o nouă cădere şi...un alt lac.
Pădurea era una dintre bogăţiile evidente ale locului, fiind virgină şi păstrată cu mare grijă. Am văzut omuleţi care făceau turul traseelor şi adunau eventuale gunoaie, dar aveau pungile destul de goale, aşa că acest lucru spunea destul de multe despre atitudinea vizitatorilor prezenţi faţă de Parcul Naţional Lacurile Plitvice. Şi erau destul de multe naţiuni în vizită, nu doar câteva!
După ce am terminat şi traseul pe la Lacurile de Sus, am revnit la punctul de plecare, ne-am odihnit puţin şi ne-am dat seama că mai aveam vreo 3 ore la dispoziţie până se închidea parcul. Se făceau deja 8 ore de când intraserăm în parc şi încă nu ne ajunseseră! Am sesizat pe pliante nişte imagini pe care nu le văzuserăm şi am identificat că erau la capătul Lacurilor de Jos, aşa că...am urcat în trenuleţ şi ....
...am revenit la Lacurile de Jos, la cascadă şi la toate curgerile de apă din acea zonă. Am găsit totul mult mai aerisit de omuleţi şi am văzut cum soarele apunea peste parc, am identificat alte detalii...
...şi am încheiat ziua cu peste 10 ore de traseu, pozat, admirat, analizat şi minunat! La cort am dormit neîntorşi, Silviu nu s-a mai sinchisit aşa de tare cu motocicliştii care îi deranjaseră somnul cu o seară înainte (chiar dacă un câine nărăvaş le luase locul!). Odihna era pentru planul pe următoarea zi!
Doi la doi ca un şase-şase-poartă-n-casă: aşa a fost ieşirea la Parcul Naţional Lacurile Plitvice! Sunt iar recunoscătoare pentru visul împlinit şi pentru faptul că omul de lângă mine se lasă uşor contaminat de vise asemănătoare pe care le-am avut şi...de altele pe care le mai am în traistă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu