16-18 august 2016 - FĂGĂRAȘ - de pe Transfăgărășan la Lacul BÂLEA - Șaua CAPRA - Lacul CAPRA cu nașii și perechea de corturi Cașalotul și Pisica de Mare

"Munţii nu aparţin nimănui, dar experiențele aparţin fiecăruia." 

(Walter Bonatti)

"Există munți și există Făgăraș!" (Silviu)

        Întâlnirea nașilor noștri cu Făgărașul a fost spontană, ca multe alte dintre rendez-vous-uri lor cu înăltocii. Noi, finii, ne-am îngrijit ca efectul-surpriză să anunțe începutul unei povești de lungă durată cu munții în care eu și Silviu ne-am cunoscut în 2012 și care ne (a)trag spre vârfurile lor ori de câte ori vara se aliniază la orizont cu lunile sale doldora de ore de lumină. Nașul avusese parte de o serie de piedici din cauza cărora el și nășica nu putuseră să cocoațe munții în iunie și iulie, dar, la începutul lui august, a apărut o posibilitate de a respira (în sfârșit!) aerul tare de înălțime, așa că am profitat din plin și ne-am dat întâlnire cu ei în apropiere de Brașov pentru a merge spre Cârța, la intrarea pe Transfăgărășan. 

      Eu cu Silviu ne-am gândit ca tura să fie una de făcut cunoștință cu Făgărașul și am asociat-o cu dormitul la cort, experiență pe care nășeii nu o mai avuseseră până atunci. Și nici cort nu dețineau! Ce-au făcut? Conform stilului lor caracteristic, și-au luat cort, desigur! Și nu unul oarecare, ci un cașalot norvegian Bergans, încăpător, rezistent, cu multe ăți pentru ancorare strașnică și cu o pronunțată formă munțo-dinamică potrivită pentru poale de pietroși, margini de lacuri și platouri întinse între vârfuri. 

Botezul s-a întâmplat la margine de apă, la Cârța, pe înserate, într-un loc unde se mai aflau și alte corturi. Mai întâi am instalat noi pisica de mare Husky, iar nășeii s-au mirat cât de repede am executat întinderea și ridicarea casei roșii, bănuind că în spatele rapidității noastre se ascundeau multe ture de munte la cort. Și intuiau bine! Work-shop-ul a fost urmat de descâlcirea inginerească a modului în care cașalotul trebuia să fie eliberat din sacul său și prins în chingile de rezistență la vânt, iar nașul și finul i-au dat de cap din a doua încercare! Am sărbătorit alinierea monștrilor marini printr-un hepi bărdei spontan adresat nășicii care pe 19 august schimba sufixul la vârstă. Primusul și teancul de oale primite cadou din partea noastră aveau să fie folosite foarte curând și nășica era deja pregătită să facă experimente cu legume deshidratate!    

     Diminețile tihnite la cort, lângă munte, cu un susur de apă la ureche, cu soarele punând stăpânire treptată peste împrejurimi, sunt unele din cele mai răsplătitoare momente ale vieții de montaniard. Este atâta simplitate în tot acest scenariu încât starea de bine cu care îți începi ziua se activează rapid în memorie atunci când ajungi înapoi în oraș și nu mai ai parte de ea. Nășelul s-a trezit primul și, stând ca o șopârlă la soare, a luat un mic-dejun compus din cer albastru, cețuri răzlețe aflate pe vârfurile de la orizont și adieri îmblânzite încât, atunci când ne-am trezit și noi, deja îi fremătau călcâiele a ducă. Am strâns pisica de mare și cașalotul, le-am cuibărit în mașini, am ciugulit ceva și apoi am plecat să parcurgem Transfăgărășanul. La Lacul Bâlea am găsit multă agitație și un pui de vânt driblând niște rafale răcoroase dintr-un perete de stâncă într-altul. Ne-am înarmat vitejește cu rucsacii, am cumpărat covrigi pe ață, șorici, brânză în lemn de brad și ceapă roșie, am părăsit mușuroiul pestriț de oameni și am luat calea traseului spre Șaua Capra! 

      După câteva minute eram deja în altă lume, în cea a frumuseților pitite la nivelul bocancilor și a celor evidente de la pervazul ochilor. Florile muntelui sunt mereu discrete, stau ascunse și-și joacă aproape miniatural culorile, împrumutându-și insectele pentru polenizare și ducând pe umeri de petale stropi grei de rouă sau de ploaie. Le observi pe lângă poteci sau în subsuori de pietre și te întrebi cum de reușesc să reziste, cu ce se hrănesc, cum de poate exista atâta sărbătoare a naturii în ceva atât de mic. Îți este clar că sunt experte în răsărituri și în apusuri, că nu le place în mod deosebit preumblarea caprelor prin zonă și că joacă șah cu liniștea aproape tot timpul, pentru că "Liniștea este cea care naște ceea ce este viu și durează. De fapt, liniștea este cea care ne conectează la univers și la infinit, este rădăcina existenței și echilibrul vieții." (Yehudi Menuhin). Și muntele predă lecția asta mereu!

         Spre Șaua Capra (2.315 m) am mers hlizindu-ne și uitându-ne cu un ochi dezaprobator la toți cei care se aventuraseră pe munte neîmbrăcați corespunzător, chinuind copii încălțați în teniși sau mergând fără apă și fără un minim simț al precauției activat. Cețurile dinspre vârfuri anunțau posibile schimbări bruște ale vremii, iar vântul își cam făcea de cap pe măsură ce luai în altitudine - nu trebuia să fii montaniard expert ca să realizezi că acelea erau motive suficiente să nu mergi pe traseu fără o pelerină de ploaie după tine și să nu te aventurezi prea departe cu un copil neechipat de care să tragi la coborâre ca și cum ar fi o păpușă. Astfel de (prime) contacte cu muntele puse la cale de oamenii mari sabotează o posibilă legătură între copil și pietros, pentru că ștrumfului îi rămâne în memorie doar chinul infernal al parcurgerii drumului, nu și minunile de la înălțime. Dar...livada muntelui este largă și mulți neinițiați o străbat riscându-și siguranța!     

       Lecția "Există munți și există Făgăraș!" i-o mai spusese Silviu nășelului de vreo câteva ori, dar el a fost ușoor sceptic în privința delimitării atât de ferme făcute de fin. Fusese pe munte iarna, înfruntase condițiile aprige de frig pe Bistricioru și de viscol pe Gărgălău, cât de amenințător putea fi Făgărașul? Și vara! Deoarece muntele tace și face, nășelul a aflat pe pielea cum stăteau lucrurile: eu și nășica am mers îmbrăcate destul de bine, fiind și mai friguroase din fire, Silviu și-a luat polarul pe el când a simțit că treaba nu mai era moderată, știind că vânturile din acest munte nu prea semănau cu altele. 70 km de creastă înseamnă ceva în termeni pietroși, dar nășelul a vrut să se călească puțin! Fiind despărțit de munți de câteva luni, intenția lui a fost să își reintre în formă mai repede și a mers în tricou până în Șaua Capra, unde, la insistențele nășicii, și-a luat o haină pe el. Entuziasmul și încăpățânarea l-au costat mai târziu, fiind doborât în sacul de dormit de o răceală pe cinste și de o sfârșeală cum nu mai experimentase vreodată!  

      Până la răceală au fost momente prețioase de savurat! Cașalotul a prins formă din nou lângă Lacul Capra și pisica de mare s-a aciuat cuminte lângă el! Finul-Yoda și Nașul-Kenobi au făcut echipă la montarea ambelor corturi, deoarece cineva era tare dornic să învețe cât mai repede dedesubturile caselor cu ăți care rimează cu răți! Nășica s-a echipat cu două haine serioase pentru a se încălzi și și-a stabilit bucătăria pe o piatră, la dos de stâncă, după un paravan din plăci de gresie gândit de băieți pentru a proteja flacăra buteliei. O ciorbiță din legume deshidratate a prins gust apetisant în timp ce eu am întins masa pe izoprene cu ceapa roșie tăiată, cu brânzeturile aduse de toți patru, cu șoriciul cumpărat de la Bâlea, cu pâinea stivuită felii și cu bericica savurată după gustul fiecăruia. Dacă am fi mers într-o tură cu rucsacii în spate ca să parcurgem o bucată de creastă, în mod garantat nu căram atâtea "surprize" după noi!

      Lacul Capra era liniștit! Cețurile mărșăluiau pe deasupra lui și se avântau spre Iezerul Caprei și spre Vânătarea lui Buteanu fără a le lăsa frunțile descoperite, iar atmosfera era specifică Făgărașului: un episod dramatic aștepta clar la orizont! Erau destul de mulți montaniarzi pe malul opus și corturile se adunau unele lângă altele pentru că ziua se cam apropia de final și nu mai avea rost de continuat traseele. Am fost la o șuetă în cortul nașilor care avea o ditamai antecameră de primire și ne-am încălzit la o gură de pălincă adusă de Silviu direct de la Attila, în timp ce nășica era foarte încântată pentru că avea spațiu serios în noua ei casă și presimțea că cele două campări din ultimele zile anunțau multe povești cu cașalotul pe coclauri! Nășelul era în plină teză cu Făgărașul, iar noi îi mai șopteam câte un răspuns la întrebările mai complicate, urmând ca, la scurt timp, chiar a doua și a treia zi, după localitatea Făgăraș, să se întoarcă roata!

        După atâta frăsuială a vântului și a cețurilor, o ploaie serioasă s-a abătut asupra noastră și a durat mai bine de o jumătate de oră! Fulgerele ne luminau corturile, iar tunetele ne făceau inimile să tresalte, mai ales nouă, fetelor! Silviu era încântat până peste poate! Dintre munții în care am mers împreună în ultimii 4 ani (și au fost câțiva!), în Făgăraș a venit mereu cel mai liniștit: știe că muntele are să îi dea o lecție într-un fel sau altul, are să și-o ia, vorba lui, așa că nu are rost să se aștepte la altceva. Chiar dacă îi cunoaște capriciile, îl respectă foarte mult, îl consideră "cel mai munte din țara noastră", pentru că nu se dezice și te pune să îi meriți minunile. Cu vârf și îndesat! Imediat după ploaie, luna azvârlită pe un cer hipnotizant de senin a fost un semn clar că am meritat din plin să ne aflăm în primul rând la savurarea acelei frumuseți!

       Am dormit destul de bine în căldura sacului și a lui Silviu, centrală termică umană. Nășeii erau cu emoțiile întinse în toate direcțiile și ar fi vrut să urce pe vreun vârf din apropiere, dar cețurile repuseseră stăpânire pe creastă și vântul le mâna cu repeziciune doar spre înălțimi. Nu avea rost să ne aventurăm în acele condiții, mai ales că am fi întârziat prea mult și vineri dimineață trebuia să fim la Iași pentru a depune actele la Starea Civilă. Ne-am strâns casele și le-am pus în rucsaci, am lăsat curățenie și am mulțumit muntelui pentru felia de frumos dramatic pe care ne-a servit-o, după care am făcut cale întoarsă spre Șaua Capra. Aveam să aflăm că exact în perioada aceea zile murise o femeie pe munte, pe Vârful Mircii, pentru că, pe ploaie, tăiase cărarea pe o scurtătură și căzuse în gol 200 m. Și eu și Silviu știam zona, pentru că fuseserăm pe ea - eu în 2009 și el în 2012 - dar am parcurs-o pe vreme bună, cu vizibilitate.    

       Noi ne-am îndreptat vitejește spre Lacul Bâlea, bucuroși de experiența avută, și am observat cu părere de rău cum crestele se înseninau în urma noastră! Ne-am întâlnit din nou cu montaniarzi și cu pantofari, pe primii i-am salutat și am vorbit cu ei despre condițiile de la Lacul Capra, pe ceilalți i-am evitat și pe unii chiar i-am ironizat. Era un cuplu care citea informațiile de la punctul de intrare în traseu - el îi spune ei că până la Cabana Podragu erau doar 6 ore și că puteau ajunge până acolo. Era deja ora 12 și nu aveau nimic la ei, iar echipamentul era oarecum sportiv! Să visezi (cai verzi pe pereți) e gratis, nu? 

      Misiunea finilor îndeplinită! Nășeii au văzut cum arăta un munte precum Făgărașul, au dormit la cort și au mai adunat două zile prin pietroși. Suntem mândri de reușitele lor și de faptul că își altoiesc din ce în ce mai mult viața pe stilul montaniard și, așa cum nevoia de tihnă și de puls ritmat de pași a devenit o dependență sănătoasă pentru noi în ultimii ani și timpul nu reușește să se îndesească prea tare că iar urcăm pe vreo namilă de piatră, tot așa se împletesc lucrurile și în privința lor! Uhaaa, câte ture or să vină...!