"Din păcate, copiii vin cu credinţa conform căreia a şti revine la a putea copia rapid din minte. E cea mai toxică formă de copiere. A şti înseamnă a putea construi răspunsul, înseamă a dobândi capacitatea de a detecta şi exprima singur adevărul. Şi atunci, în măsura în care reuşesc să-i dezvăţ de acest nărav cumplit, ceea ce sunt ei în stare să facă e întâi pentru ei înşişi uimitor - şi asta nu are cum să nu le placă din cale-afară, îi răpeşte. De altfel există o singură manieră de a se preda (în rest e pedagogie, adică umplutură, prefăcătoşenie): prin fascinaţie." (Gabriel Săndoiu)
Profesorul de filozofie de la Bucureşti, Gabriel Săndoiu, pe care l-am văzut într-o emisiune realizată de Cătălin Ştefănescu, are o viziune sănătoasă, deschisă, densă, integrată despre educaţie, deşi cam idealistă pentru vremurile noastre atât de expuse altor interese decât celor asociate unei creşteri drepte. "Fiecare profesor predă felul său de a fi" este una din ideile de bază expuse în interviu şi nu pot fi decât de acord cu acest fapt, pentru că, dincolo de teorie, de curriculum, de obiective şi de planificări, elevul ajuns adult rămâne în minte cu modelul uman din faţa lui, cu acele cunoştinţe învăţate care îl ajută efectiv în viaţă, cu ghiduşiile făcute şi lucrurile care l-au impresionat (pozitiv şi negativ). În excursiile noastre, ale celor patru profesori încăpăţânaţi de la Şcoala "Ion Ghica", urmărim să trezim fascinaţia pentru călătorit, pentru natură, pentru istorie, pentru joc, pentru disciplină şi pentru simţit bine cu ceilalţi, iar generaţiile trecute ne confirmă că facem bine ceea ce ne propunem.
"Copiii suferă de copilărie, iar noi, cei mari, ştim asta pentru că am trecut deja prin toate fazele." - spune Sir Ken Robinson, un expert în educaţia non-formală şi creativă - pentru că ieşirea dintre pereţii şcolii este o manieră de educare cu un impact considerabil asupra elevului. Fiind toamnă şi anul şcolar 2013-2014 aflându-se abia început, era rândul unei excursii de două zile, nu foarte departe de Iaşi, cu ştrumfii din clasele mai mici. Am hotărât să mergem la câteva obiective apropiate: am început cu CETATEA NEAMŢULUI, fortăreaţa ridicată de Petru Muşat I, ale cărei ziduri sunt o încântare liniştită pentru ochi, sunt bine întreţinute pentru a fi vizitate, toate dependinţele sunt precizate pe tăbliţe şi muzeul este un prilej de punte istorică şi arhaicitate lingvistică. Am mai fost acolo cu alţi ştrumfii, la sfârşitul excursiei în Ceahlău, şi cu multe alte prilejuri, şi încă îmi face plăcere să o văd, mai ales că accesul este simplu, zona a crescut turistic în ultimii ani şi priveliştea e răsplătitoare!
Tot în zona Neamţului am fost la VOVIDENIA, la Casa Memorială "Mihail Sadoveanu", şi la GRĂDINA ZOOLOGICĂ, unde am văzut câteva animale sălbatice ţinute în ţarcuri sau zburdând printre copaci şi am fost martori la moartea unuia: o cornută s-a apropiat de gard chiar când treceam noi pe acolo, s-a prăbuşit nereuşind să îşi menţină echilibrul pe picioare şi a început să respire foarte greu, încercând să tragă aer în piept, dar nereuşind să ia cât îi trebuie. Prof. Oana Ştefanache s-a dus să-i anunţe pe cei de la administrarea grădinii zoologice, care i-au spus că vor veni la un moment dat, dar până atunci să o lăsăm în pace. Indiferenţă la cote maxime! Eram câţiva oameni neputincioşi privind cum animalul a murit cu ochii deschişi în faţa noastră, ne-am întristat o bucată de vreme, neînţelegând ce s-a întâmplat cu el, şi chiar ne-am înfuriat verbal, dar am depăşit momentul căci ştrumfii nu meritau să le fie umbrită excursia de un astfel de incident, oricât de trist era. La Vovidenia am avut parte de turul casei în care a locuit Mihail Sadoveanu, i-am numărat cărţile şi traducerile, i-am ascultat vocea baritonală citind texte şi am făcut inventarul sobelor şi a obiectelor de epocă expuse.
BORSEC a însemnat o reală surpriză! Atunci când dl. prof. Papaghiuc ne-a propus acest traseu (eu eram în cap cu Buzăul şi Vulcanii Noroioşi!) şi a insistat pe faptul că în staţiunea aceasta sunt nişte lucruri ce merită văzute, am fost cam sceptică, pentru că mai fusesem odată acolo în urmă cu 4 ani şi nu mă impresionase deloc: găsisem o amintire de loc turistic circulat pe vremea anterioară Revoluţiei, multă paragină, uitare, delăsare şi puţină lume. Când dumnealui ne-a povestit de Peştera de Gheaţă şi de izvoarele termale, de cariera de travertin şi de nişte grote unde îşi făceau urşii bârlog, am început să plec urechea mai tare, căci traseul se configura cu ceva munte la mijloc şi cu o brumă de drumeţie. M-am gândit că era posibil să fi văzut doar o parte, cea tristă, din Borsec, atunci când l-am vizitat prima dată şi că merita să dau o şansă şi zonei cu adevărat interesantă.
"Grota Urșilor din Borsec este o formațiune carstică reprezentată de un ansamblu de coridoare adânci, formate prin fenomenul de eroziune naturală a calcarelor sub acțiunea apelor de infiltrație. Situl respectiv este localizat în porțiunea sudică dinspre Valea Vinului, a celei mai mari depuneri de travertine din Depresiunea Borsec. Obiectivul face parte din ansamblul carstic al Scaunului Rotund." - detaliile acestea geomorfologice descriu un loc ce seamănă foarte mult cu un defileu, având pereţi impunători, puţin spaţiu de mişcare, fiind ca o meandră între stânci. Grota mi-a plăcut cel mai mult din întreaga excursie şi nu cred că e de mirare, pentru că a presupus oleacă de contact cu "cheatra"!
"În România există în prezent circa 160 de staţiuni cu potenţial balnear, 60 dintre acestea fiind ‘exploatate’ pentru tratament si recreere, iar Borsec este una dintre ele. Staţiunea este înconjurată de Munţii Bistriţei, Munţii Călimani, Munţii Giurgeu şi Munţii Ceahlău, la o altitudine de 900 metri, fiind cunoscută din 1804 şi deschisă tot anul pentru izvoarele de ape minerale carbo-gazoase. Apa termală iese la suprafaţă cu temperaturi de 20-63 grade C şi poartă o serie de săruri minerale (sulf, seleniu, siliciu, fier, magneziu, cupru, zinc), iar, când se amestecă cu nămol, ajută în tratarea reumatismului. Şapte Izvoare cuprinde izvoare cu apă carbogazoasă ce conține diferite minerale, cu proprietăți curative, Izvorul străvechi se afla spre Peștera de Gheață și este unul dintre cele mai vechi izvoare din stațiune, iar Izvorul Pierre Curie are cea mai radioactivă apă din stațiune."
Peştera de Gheaţă a presupus altă hălăduială pe aleile foarte bine amenajate, până am ajuns într-o zonă muntoasă a Gâtului Chibei. Ştrumfii au văzut deschiderea de 50 m orientată spre nord şi au coborât în peştera care păstrează în interior temperaturi scăzute tot timpul anului, chiar şi zăpadă.
Cazarea a fost excelentă, la Vila Riki, o pensiune de lemn încăpătoare, decorată cu multe motive montane, având camere largi şi un personal înţelegător. Unele grupuri sanitare au lăsat uşor de dorit, dar nu am pus prea tare la inimă! Ştrumfii ne-au surprins în excursie prin bune şi prin mai puţin bune: cei timizi au avut curaj de a se manifesta, cei extrovertiţi nu s-au sinchisit prea mult şi şi-au cultivat felul de a fi, unii au adus şi egoismul cu ei şi nu au arătat spirit de echipă, dar cei mai mulţi au fost hazlii. Seara de dans a fost de pomină şi, recunosc, m-am distrat pe seama lor la superlativ, mai ales atunci când era vorba de mişcări ridicole, haotice sau dezarticulate pe ritmuri de tot felul. Cei din clasele a V-a şi a VI-a au fost extrem de vioi, dar cei din clasele mai mari s-au arătat preocupaţi de stat pe margine decât în centrul acţiunii, pozând în aparent plictisiţi şi aşteptând hărmălaia din camere, la culcare. Din păcate pentru ei, nu prea a fost cazul, căci le-am cam tăiat aripile pentru alte distracţii nocturne!
"M-am întrebat adesea de ce facem copii. Concluzia la care am ajuns este că, la un moment dat în viaţa noastră, realizăm că lucrurile sunt stricate dincolo de orice şansă de a fi reparate, aşa că hotărâm să tragem linie şi să o luăm de la capăt, cu un început nou-nouţ. Şi avem copii şi le pretindem să facă lucruri pe care noi nu am putut să le facem. Le spunem copiilor noştri: "Tu vei reuşi acolo unde eu am eşuat, pentru că trebuie ca cineva să facă lucrurile bine de data aceasta."(Stoker) - este o replica scoasă dintr-un film şi mi-a dat de gândit, pentru că nu pot fi total de acord cu ea. Nu neg posibilitatea existenţei acestui tip de motivaţie în aducerea copiilor pe lume, dar un fapt este evident: nu îi poţi forţa pe ştrumfi să îţi calce pe urme ca să repare ce ai greşit sau să te absolve de neputinţe, pentru că ei sunt fiinţe puternic individualizate, temporar şi doar aparent vulnerabile şi dependente de cei mari. La şcoală se vede clar cât de diferiţi sunt, cum sunt influenţaţi de mediul la care sunt expuşi, dar şi faptul că propriul lor mod de a fi negociază cu împrejurările şi nu este dispus să lase prea mult de la el: sunt ca apa de munte ce se naşte timid de undeva din pietre, aleargă spre vale şi adună multe în calea sa pentru a reuşi să erodeze pereţii şi să îşi croiască drum. Exact ca în CHEILE BICAZULUI, pe care le-am traversat aliniaţi, însoţiţi de o bucurie sonoră claxonată apreciativ de maşinile care treceau.
IZVORUL MUNTELUI abordat pe apă. O premieră şi pentru mine, care am văzut acest lac de sus, de pe Ceahlău, şi l-am înconjurat de mai multe ori cu maşina. Ziua a fost luminoasă din plin şi am ales plimbarea tihnită cu vaporaşul ca să ne încheiem periplul prin această zonă.
"Vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trăi mai mult în tine copilul ce ai fost." spunea Nicolae Iorga şi noi, oamenii mari aflaţi în contact des cu ştrumfii, nu uităm prea repede acest fapt. E mai uşor să te copilăreşti când eşti expus la atâţia purtători de copilărie, iar la PIATRA NEAMŢ, punctul de încheiere al excursiei, am urcat cu telegondola, am admirat un apus senzaţional, am mâncat vată de zahăr şi ne-am hârjonit cu împătimiţii de joacă, ce urmau să ajungă în curând acasă. Abia aştept excursia din iunie, care va fi mai plină de adrenalină, căci e mai departe şi are şi mai mult munte în ea!
Profesorul de filozofie de la Bucureşti, Gabriel Săndoiu, pe care l-am văzut într-o emisiune realizată de Cătălin Ştefănescu, are o viziune sănătoasă, deschisă, densă, integrată despre educaţie, deşi cam idealistă pentru vremurile noastre atât de expuse altor interese decât celor asociate unei creşteri drepte. "Fiecare profesor predă felul său de a fi" este una din ideile de bază expuse în interviu şi nu pot fi decât de acord cu acest fapt, pentru că, dincolo de teorie, de curriculum, de obiective şi de planificări, elevul ajuns adult rămâne în minte cu modelul uman din faţa lui, cu acele cunoştinţe învăţate care îl ajută efectiv în viaţă, cu ghiduşiile făcute şi lucrurile care l-au impresionat (pozitiv şi negativ). În excursiile noastre, ale celor patru profesori încăpăţânaţi de la Şcoala "Ion Ghica", urmărim să trezim fascinaţia pentru călătorit, pentru natură, pentru istorie, pentru joc, pentru disciplină şi pentru simţit bine cu ceilalţi, iar generaţiile trecute ne confirmă că facem bine ceea ce ne propunem.
"Copiii suferă de copilărie, iar noi, cei mari, ştim asta pentru că am trecut deja prin toate fazele." - spune Sir Ken Robinson, un expert în educaţia non-formală şi creativă - pentru că ieşirea dintre pereţii şcolii este o manieră de educare cu un impact considerabil asupra elevului. Fiind toamnă şi anul şcolar 2013-2014 aflându-se abia început, era rândul unei excursii de două zile, nu foarte departe de Iaşi, cu ştrumfii din clasele mai mici. Am hotărât să mergem la câteva obiective apropiate: am început cu CETATEA NEAMŢULUI, fortăreaţa ridicată de Petru Muşat I, ale cărei ziduri sunt o încântare liniştită pentru ochi, sunt bine întreţinute pentru a fi vizitate, toate dependinţele sunt precizate pe tăbliţe şi muzeul este un prilej de punte istorică şi arhaicitate lingvistică. Am mai fost acolo cu alţi ştrumfii, la sfârşitul excursiei în Ceahlău, şi cu multe alte prilejuri, şi încă îmi face plăcere să o văd, mai ales că accesul este simplu, zona a crescut turistic în ultimii ani şi priveliştea e răsplătitoare!
Tot în zona Neamţului am fost la VOVIDENIA, la Casa Memorială "Mihail Sadoveanu", şi la GRĂDINA ZOOLOGICĂ, unde am văzut câteva animale sălbatice ţinute în ţarcuri sau zburdând printre copaci şi am fost martori la moartea unuia: o cornută s-a apropiat de gard chiar când treceam noi pe acolo, s-a prăbuşit nereuşind să îşi menţină echilibrul pe picioare şi a început să respire foarte greu, încercând să tragă aer în piept, dar nereuşind să ia cât îi trebuie. Prof. Oana Ştefanache s-a dus să-i anunţe pe cei de la administrarea grădinii zoologice, care i-au spus că vor veni la un moment dat, dar până atunci să o lăsăm în pace. Indiferenţă la cote maxime! Eram câţiva oameni neputincioşi privind cum animalul a murit cu ochii deschişi în faţa noastră, ne-am întristat o bucată de vreme, neînţelegând ce s-a întâmplat cu el, şi chiar ne-am înfuriat verbal, dar am depăşit momentul căci ştrumfii nu meritau să le fie umbrită excursia de un astfel de incident, oricât de trist era. La Vovidenia am avut parte de turul casei în care a locuit Mihail Sadoveanu, i-am numărat cărţile şi traducerile, i-am ascultat vocea baritonală citind texte şi am făcut inventarul sobelor şi a obiectelor de epocă expuse.
BORSEC a însemnat o reală surpriză! Atunci când dl. prof. Papaghiuc ne-a propus acest traseu (eu eram în cap cu Buzăul şi Vulcanii Noroioşi!) şi a insistat pe faptul că în staţiunea aceasta sunt nişte lucruri ce merită văzute, am fost cam sceptică, pentru că mai fusesem odată acolo în urmă cu 4 ani şi nu mă impresionase deloc: găsisem o amintire de loc turistic circulat pe vremea anterioară Revoluţiei, multă paragină, uitare, delăsare şi puţină lume. Când dumnealui ne-a povestit de Peştera de Gheaţă şi de izvoarele termale, de cariera de travertin şi de nişte grote unde îşi făceau urşii bârlog, am început să plec urechea mai tare, căci traseul se configura cu ceva munte la mijloc şi cu o brumă de drumeţie. M-am gândit că era posibil să fi văzut doar o parte, cea tristă, din Borsec, atunci când l-am vizitat prima dată şi că merita să dau o şansă şi zonei cu adevărat interesantă.
"Grota Urșilor din Borsec este o formațiune carstică reprezentată de un ansamblu de coridoare adânci, formate prin fenomenul de eroziune naturală a calcarelor sub acțiunea apelor de infiltrație. Situl respectiv este localizat în porțiunea sudică dinspre Valea Vinului, a celei mai mari depuneri de travertine din Depresiunea Borsec. Obiectivul face parte din ansamblul carstic al Scaunului Rotund." - detaliile acestea geomorfologice descriu un loc ce seamănă foarte mult cu un defileu, având pereţi impunători, puţin spaţiu de mişcare, fiind ca o meandră între stânci. Grota mi-a plăcut cel mai mult din întreaga excursie şi nu cred că e de mirare, pentru că a presupus oleacă de contact cu "cheatra"!
Cariera de travertin cuprindea terasamentele unde s-a exploatat roca folosită la construcţii, la placatul faţadelor, la pardoseli şi la pereţi. Dl. prof. Papaghiuc le-a explicat ştrumfilor faptul că acest tip de tuf se formează la gura unor izvoare termale bicarbonatate care ies din calcare sau traversează straturi asociate compuşilor carbonului. Astfel de terase de travertin văzusem şi în Turcia, la Pamukkale, dar cu o dispunere mult mai ochioasă sub influenţa apelor curgând în continuare.
Peştera de Gheaţă a presupus altă hălăduială pe aleile foarte bine amenajate, până am ajuns într-o zonă muntoasă a Gâtului Chibei. Ştrumfii au văzut deschiderea de 50 m orientată spre nord şi au coborât în peştera care păstrează în interior temperaturi scăzute tot timpul anului, chiar şi zăpadă.
Cazarea a fost excelentă, la Vila Riki, o pensiune de lemn încăpătoare, decorată cu multe motive montane, având camere largi şi un personal înţelegător. Unele grupuri sanitare au lăsat uşor de dorit, dar nu am pus prea tare la inimă! Ştrumfii ne-au surprins în excursie prin bune şi prin mai puţin bune: cei timizi au avut curaj de a se manifesta, cei extrovertiţi nu s-au sinchisit prea mult şi şi-au cultivat felul de a fi, unii au adus şi egoismul cu ei şi nu au arătat spirit de echipă, dar cei mai mulţi au fost hazlii. Seara de dans a fost de pomină şi, recunosc, m-am distrat pe seama lor la superlativ, mai ales atunci când era vorba de mişcări ridicole, haotice sau dezarticulate pe ritmuri de tot felul. Cei din clasele a V-a şi a VI-a au fost extrem de vioi, dar cei din clasele mai mari s-au arătat preocupaţi de stat pe margine decât în centrul acţiunii, pozând în aparent plictisiţi şi aşteptând hărmălaia din camere, la culcare. Din păcate pentru ei, nu prea a fost cazul, căci le-am cam tăiat aripile pentru alte distracţii nocturne!
"M-am întrebat adesea de ce facem copii. Concluzia la care am ajuns este că, la un moment dat în viaţa noastră, realizăm că lucrurile sunt stricate dincolo de orice şansă de a fi reparate, aşa că hotărâm să tragem linie şi să o luăm de la capăt, cu un început nou-nouţ. Şi avem copii şi le pretindem să facă lucruri pe care noi nu am putut să le facem. Le spunem copiilor noştri: "Tu vei reuşi acolo unde eu am eşuat, pentru că trebuie ca cineva să facă lucrurile bine de data aceasta."(Stoker) - este o replica scoasă dintr-un film şi mi-a dat de gândit, pentru că nu pot fi total de acord cu ea. Nu neg posibilitatea existenţei acestui tip de motivaţie în aducerea copiilor pe lume, dar un fapt este evident: nu îi poţi forţa pe ştrumfi să îţi calce pe urme ca să repare ce ai greşit sau să te absolve de neputinţe, pentru că ei sunt fiinţe puternic individualizate, temporar şi doar aparent vulnerabile şi dependente de cei mari. La şcoală se vede clar cât de diferiţi sunt, cum sunt influenţaţi de mediul la care sunt expuşi, dar şi faptul că propriul lor mod de a fi negociază cu împrejurările şi nu este dispus să lase prea mult de la el: sunt ca apa de munte ce se naşte timid de undeva din pietre, aleargă spre vale şi adună multe în calea sa pentru a reuşi să erodeze pereţii şi să îşi croiască drum. Exact ca în CHEILE BICAZULUI, pe care le-am traversat aliniaţi, însoţiţi de o bucurie sonoră claxonată apreciativ de maşinile care treceau.
CASTELUL LĂZAREA era o mai veche atracţie pe lista excursiilor anterioare cu ştrumfii, dar merita văzut şi de cei din generaţia aceasta. La aproximativ 5 km de orașul Gheorgheni, în județul Harghita, se află acest castel prea puțin cunoscut în rândul turiștilor şi, chiar dacă a aparținut unui conte, pe nume Lázár, care nu s-a zgârcit la construirea reședinței sale nobiliare (dovadă stă chiar zidul împrejmuitor bogat decorat), chiar dacă aici a copilărit Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei și membru al familiei de care nume se leagă cele mai multe castele și conace din România, chiar dacă arată oarecum atipic pentru imaginea cu care suntem obișnuiți atunci când ne gândim la un castel, acestea nu sunt singurele motive pentru care merită să te opreşti la el. De ce? Pentru că mai există şi o expoziţie tradiţională de artă populară, şi una de pictură care este situată în bastionul de intrare în castel, fiind amplasată în opt camere mari, ca şi în Sala Cavalerilor, unde pot fi văzute 150 de picturi. Şi, de data aceasta, am găsit ceva deosebit: jocuri şi trunchiul cu traseu interior pentru bila de lemn!
IZVORUL MUNTELUI abordat pe apă. O premieră şi pentru mine, care am văzut acest lac de sus, de pe Ceahlău, şi l-am înconjurat de mai multe ori cu maşina. Ziua a fost luminoasă din plin şi am ales plimbarea tihnită cu vaporaşul ca să ne încheiem periplul prin această zonă.
"Vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trăi mai mult în tine copilul ce ai fost." spunea Nicolae Iorga şi noi, oamenii mari aflaţi în contact des cu ştrumfii, nu uităm prea repede acest fapt. E mai uşor să te copilăreşti când eşti expus la atâţia purtători de copilărie, iar la PIATRA NEAMŢ, punctul de încheiere al excursiei, am urcat cu telegondola, am admirat un apus senzaţional, am mâncat vată de zahăr şi ne-am hârjonit cu împătimiţii de joacă, ce urmau să ajungă în curând acasă. Abia aştept excursia din iunie, care va fi mai plină de adrenalină, căci e mai departe şi are şi mai mult munte în ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu