"A şti înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul de a fi cu mulţumire
şi a aştepta clipa de a fi cu seninătate." (Emil Racoviță)
2013. Un an absolut fabulos se apropie de sfârşit! Nu pleacă fără a ne asigura că îi face loc unui mezin ce se anunţă a fi promiţător şi pus pe şotii, la fel ca fratele său, care se pensionează în câteva zile. Paşii ne-au purtat prin multe ţări şi prin munţi noi, am ajuns la înălţimi ameţitoare, prin locuri ce s-au lipit de retină, încât nu am reuşit să ţin ritmul cu postările şi să transmit ce aveam de transmis în timp util. Vitală e trăirea, importantă e călătoria, aşa că jurnalul despre ele poate aştepta până se orientează reflectorul asupra lui! Pentru încheierea anului Silviu a sugerat că merităm o oază de calm, de leneveală, de savurat cu recunoştinţă pleiada de drumuri împletite mănunchi în acest an, de odihnă şi lipsă de griji pentru organizat ceva cu precizie. Cum Ungaria era la o aruncătură de băţ, am mers spre "zona ei montană" din partea nordică, plină de zone împădurite şi terase viticole, dar fără zăpezi.
MATRAHAZA este un sat din zona montană Matra, aflat între Gyöngyös şi Eger, la 2 km de Kékestető, vârful Ungariei, aflat la "ameţitoarea" altitudine de 1.014 metri. Matra face parte din din cel mai tânăr lanţ montan vulcanic al Europei, fiind încadrat de văile a două râuri - Tarna şi Zagyva - şi împărţit în mai multe subdiviziuni, dintre care sunt demne de amintit: Matra de Vest, orientată în jurul Vârfului Muzsla (805 m), şi Matra Centrală, care conţine platoul Mátrabérc şi conurile vulcanice Galyatető şi Kékestető. În zona Matra se pătrunde prin valea Nagy-patak, întinsă de la Mátrafüred la Mátraháza şi se pot străbate rapid două tipuri de peisaje: dealuri pline de vii şi munţi împăduriţi. La est se află vârful de 898 metri Saskő, urmat de altele de 650-750 metri, zona nordică se numeşte Mátralába şi este acoperită de conuri vulcane reduse ca dimensiune şi cultivate de locuitorii actuali.
Un peisaj destul de cuminte pentru gusturile noastre, dar ideal pentru odihnă, leneveală prelungită şi timp petrecut fără griji de vreun fel. Ne-am încărcat bateriile în stil regesc şi nu ne-a părut rău deloc!
EGERSZALOK. Chiar dacă scopul nostru a fost odihna fără limite, am vrut să ne dezmorţim oleacă şi picioarele şi am ieşit să batem puţin împrejurimile până la un izvor termal în aer liber: acesta susură apă minerală la temperatura de 68°C de la un zăcământ acvifer (orizont saturat cu apă, aflat sub suprafaţa solului) situat sub munţii vulcanici Mátra. Spa-ul este la 8 km de Eger, unde se produce vestitul vin unguresc, Tokaj. Apele de aici au fost folosite încă din 1730, deşi modul actual de utilizare a devenit operaţional abia în 1961: înainte să ajungă în spaţiul amenajat pentru spa, apele izvorului termal curg pe panta unui deal, în cascade, formând balcoane de travertin, aşa cum am văzut în 2012, în Turcia, la Pamukkale. Solaris este cea mai mare zonă de spa din împrejurimi, cu 17 piscine interioare şi exterioare şi cu o suprafaţă de 1.900 m² dedicaţi acestei activităţi. Oamenii sunt atraşi de aceste ape şi datorită conţinutului lor ridicat de calciu, magneziu şi minerale hidrocarbonate, care sunt excelente pentru sănătate. Se pot vizita (cu bălăceală inclusă) pentru o zi, nu trebuie să fii neapărat rezident la hotel!
Vârful KEKESTETO (1.014 m) - da, am fost pe un "vârf" de munte...în tocuri! Era timpul să bifez şi zona aceasta! Ştiam că nu avea cum să ne impresioneze acest "vârf" după ce am hălăduit prin Meridionalii noştri, prin Dolomiţi, prin Sierra Nevada în Spania, prin Alpii Sloveniei, dar, dacă tot am văzut în fiecare zi de la hotelul nostru vestitul vârf unguresc, trebuie să călcăm şi pe acolo. Am fost ironici la adresa pretenţiilor "montane" ale zonei, cu pârtie pentru ski, deşi nu era leac de zăpadă serioasă, dar am apreciat interesul ungurilor pentru a exploata turistic orice fărâmă de potenţial! Pe drumul nostru de întoarcere la hotel, am avut parte de o întâlnire demnă de ţinut minte: o căprioară l-a făcut pe Silviu să oprească şi să îi dea prioritate să treacă strada, tacticoasă, sălbatică şi frumoasă, cu nişte ochi mari negri şi o blană curată, o minune de animal robust care ne-a încântat peste măsură. Nu era speriată deloc, s-a comportat firesc, fără tremurici de frică, şi am putut-o admira cu gura căscată!
Bârlogul nostru de Sărbători a fost la Residence Ozon, într-un apartament extrem de spaţios, gândit în roşu-negru-alb, cu o cadă într-un colţ de living şi cu multă simplitate elegantă la fiecare pas. Mi-au plăcut decoraţiunile de Sărbători, făcute din materiale simple sau din turtă dulce (am şi luat două stele din bradul de la intrare, chiar când a ajuns, căci erau puse pentru savurat pe loc!), faptul că hotelul avea program de colinde pentru serile de Crăciun, copiii cu familiile invadând practic restaurantul încă din Seara de Ajun. Palinca ungurească (mai ales cea de pere!) a fost testată şi de mine la recomandările lui Silviu şi odihna a atins cote superlative în cam toate zilele: chiar nu mă credeam în stare de atâta leneveală, dar e bine că am susţinător apropiat care şi-a propus un curs de formare în această direcţie!
Ne-au plăcut spaţiul şi luminozitatea la acest hotel. Sticla, transparenţa, geometria tronau la fiecare pas alături de o vădită invitaţie spre relaxare, la care noi am răspuns afirmativ...zilnic, pentru continuitate!
Înainte de Sf. Ştefan, ne-am adunat lucrurile şi pe noi înşine şi am purces spre România, pentru a sărbători şi cu cei dragi nouă. Căldură, tihnă şi un ritm lipsit de agitaţie! Cred că sunt primele Sărbători de multă vreme pe care le-am resimţit deplin, fără alergătură inutilă pentru mâncare, colindători, curăţenie (care nu se termină niciodată!), într-un spirit al simplităţii. Ştiu că am plecat strategic de acasă şi am stat la hotel şi e convenabil să gândesc aşa, pentru că nu am avut nicio atribuţie de care să mă achit de Sărbători (în afară de cea frumoasă a cadourilor!), dar ne uitam la unguri: linişte, agitaţie redusă, decoraţiuni în limita unui bun-simţ racordat la spiritul Crăciunului, timp în familie şi tihnă din plin! Şi cred că resimt mai accentuat toată perioada, făcând abstracţie de tonele de vizite între cunoscuţi, de tonele de mâncare şi de băutură pe care eşti invitat să le consumi ca să nu superi gazda!
Acasă cu ai mei şi cu al meu! Am fost toţi 6 la un restuarant cu specific tradiţional, am închinat pentru Ştefani, am vorbit despre călătorii, despre cum se termină anul acesta, despre Israel, unde au fost ai mei în decembrie, şi despre câteva din planurile pentru anul ce se apropia. Sunt recunoscătoare pentru sănătatea lor, pentru binele de care am avut toţi parte, fiecare în măsurile lui, pentru faptul că suntem împreună şi avem legăturile acestea puternice între noi, indiferent de timpul pe care ni-l alocăm în viaţa de zi cu zi, suntem autentici, încercăm să ţinem aproape, să nu ne uităm. Chiar dacă de multe ori ritmul ameţitor al treburilor ne sabotează, grija nu dispare: ce mai tura-vura, o iubire cât o casă!
O altă iubire cât casa, o alt fel de iubire şi o alt fel de casă este una tot de miez, dar de alt fel de miez şi pentru ea nu pot mulţumi îndeajuns cu toată inima mea, pentru că simt că e prea mică pentru oceanul de recunoştinţă şi de însufleţire pe care îl datorez Cuiva Sus. Suntem şi noi, oamenii, responsabili de ce ni se întâmplă, de ce permitem să ni se întâmple, dar eu cred cu încăpăţânare că paşii nu sunt doar în grija noastră, că drumul meu s-a intersectat cu al lui Silviu şi s-a făcut un nod (rutier, feroviar şi aerian) pentru că şi Cineva a avut grijă. Pentru aceasta am cea mai mare mulţumire: golurile nu mai sunt un vid fără fund şi visele cele mai îndrăzneţe prind aripi atunci când vorbeşti aceeaşi limbă cu cel drag ţie, iar casa de construit rămâne în seama noastră. Cu răbdare, încredere şi muuult drăgaaan!
Se încheie un an frumos, un an plin, un an în care ne-am demonstrat că se poate şi de departe, căci distanţa nu înseamnă mai nimic atunci când omul tău înseamnă atât de mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu