Daniela: 14-16 iunie 2013 - excursie cu 45 de ştrumfi: BRAŞOV (Parc Aventura), BUCUREŞTI (Muzeul Antipa, Grădina Zoologică, Arcul de Triumf...), PLOIEŞTI (Muzeul Ceasului) şi SLĂNIC PRAHOVA (Salina Prahova)

"Micul prinţ traversă deşertul şi nu întâlni decît o floare cu trei petale, nimic mai mult…

- Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinţ.

- Oamenii? Există, cred, şase sau şapte. I-am văzut cu ani în urmă. Dar nu ştii niciodată unde să îi găseşti. Vântul îi plimbă. Le lipsesc rădăcinile şi asta îi deranjează mult."

(Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ)

Rădăcini, tulpini, frunze, petale, fructe, sâmburi - omul le are pe toate în firea lui de copac şi e bine să înveţe devreme cum să le crească pe toate deopotrivă ca să nu fie văduvit de vreo parte din ele. Ştrumfii mei de la şcoală au rădăcini aflate cam în bătaia vântului, aşa cum spune şi Micul Prinţ, şi nu mă refer doar la curiozitatea de a tot schimba orizonturile, ci la faptul că stâlpii de susţinere ai identităţii lor în formare nu sunt întotdeauna stabili, nu îşi îndeplinesc rolul aşa cum ar trebui, dau dovadă de neinspirată flexibilitate, de încovoiere, de lipsă de fermitate şi de interes. Nu e vorba doar de părinţi, ci de întregul mediu în care cresc, unul lipsit de coordonate serioase, de o presiune a ridicării la o anumită valoare, sporit de superficialitate şi de absenţa unei ambiţii directoare. În România aceasta de acum îi aşteaptă multă confuzie, îşi vor pierde drumul foarte uşor dacă nu au o bază solidă construită încet în această perioadă, le va veni greu să vadă lucrurile care contează dincolo de spoielile de mall, facebook şi cluburi, dar, dacă vor avea câteva puncte de reper, vor putea face echilibristică prin toate şi îşi vor putea croi o viaţă frumoasă. Va depinde de ei şi de ceea ce îşi doresc!

În cei 9 ani de învăţământ am gândit excursiile ca un mod de a-i provoca pe ştrumfi să iasă din cochilie, să socializeze, să se descurce singuri, să cunoască alte zone, să îşi facă rost de clipe frumoase trăite la această vârstă, să stea 3 zile fără părinţi, să aibă grijă de lucrurile lor şi să împartă cu ceilalţi. Cu unii am reuşit, cu alţii nu, dar tuturor le-am propus o rădăcină pe care, sper, o vor aprecia la un moment dat în viaţa lor. Şi nu am gândit doar eu aşa: prof. Alin Ţugurlan, prof. Vasile Papaghiuc şi proaspăt recrutata, prof. Oana Ştefanache, au avut aceleaşi motivaţii, lucru care ne-a determinat să fim o echipă tare eficientă şi orientată spre bună dispoziţie. Ştrumfele Ancuţa, Alexandra şi Gigi sunt din garda veche, exemple clare de reuşită a intenţiilor noastre şi de ataşament faţă de excursii şi faţă de noi, aşa că am încurajat din plin participarea lor şi de data aceasta.

BRAŞOV - Parcul Aventura: Ştrumfilor trebuie să le oferi ceva adrenalină, căci altfel se instalează plictiseala şi i-ai pierdut de "clienţi". Nici pe mine ca profesor nu mă încântă să îi văd morocănoşi pentru că în programul unei excursii nu e ceva atractiv pentru vârsta lor. Desigur, muzeele, oraşele noi, castelele au farmecul lor, au relevanţă istorică şi culturală, presupun ceva de învăţat, dar nici aspectul de mişcare nu ar trebui neglijat, căci acolo se ascund plăcerea şi încântarea imediate, care răspund în mod direct nevoii lor de a se manifesta conform vârstei. În excursia la Gura Humorului din octombrie 2012 "sarea şi pieperul" au fost găsite în Parcul Aventura din zonă, iar acuma au gustat din părintele aceluia, Parcul Aventura din Braşov, mult mai mare, cu trasee mai solicitante şi mai captivante. Neputând urca să fac trasee împreună cu ei, din cauza genunchiului drept pe care a trebuit să îl menajez pentru a-l scuti de la efort şi a-l păstra odihnit pentru vară, le-am făcut poze şi m-am plimbat prin tot parcul după ei pentru a-i încuraja şi a vedea cum se simt. Ce să spun? Entuziasm total!

Limitele energiei vesele nu au încăput în inimile lor de ştrumfi, luându-se la întrecere pe câte trasee au fost, pe câte tiroliene s-au dat, cât de solicitante au fost drumurile alese şi pe câte culori şi-au dus paşii. Cel mai mult mă încântă să îi văd că se descurcă singuri, nu au nevoie de dădacă, ascultă, îşi însuşesc regulile de siguranţă şi apoi, copăcel, copăcel, îşi fac treaba, fără a avea nevoie de asistenţa unui adult. Bine, exceptând cazurile de agăţare la jumătatea tirolinei din pricina avântului prea slab pe ea! Ştiu că la vârsta lor încrederea în forţele proprii e cea care trebuie încurajată, aşa că astfel de puneri în practică sunt mai mult decât bine venite. Nici profesorii nu s-au lăsat mai prejos, chiar dacă, la început, prof. Alin Ţugurlan şi prof. Vasile Papaghiuc au spus după Parc Aventura din Gura Humorului că le este suficientă o întâlnire cu adrenalina de la înălţimea copacilor. Se pare că nu am convins doar ştrumfi, ci am trecut şi în liga celor mari, iar ştrumfele Ancuţa şi Alexandra au spus că siiiguuuur vor reveni!

Tiroliana peste lac a fost cireaşa de pe tort! Prima dată când am fost acolo, cu cinefilii, în tura de "recunoaştere" din Piatra Craiului, în decembrie 2011, erau tiroliene doar în parcul propriu-zis, dar acuma am găsit şi mândreţea aceasta amenajată peste apă, care a fost deliciul ştrumfilor! Anastasia s-a dat de 4 ori în ea, căci deja avea experienţă: era a doua oară la un Parc Aventura, îl făcuse şi pe cel din Gura Humorului. Prof. Oana Ştefanache a trecut şi ea prin proba vitezei la înălţime pe deasupra apei, după ce a făcut trasee şi prin parc şi a dat de gustul mişcării şi al adrenalinei, aşa că "recolta" de încântaţi de poposirea cu folos la Parc Aventura a fost destul de bogată, nu mă pot plânge absolut deloc!

Înainte de a pleca de la Parc Aventura a început să ţârâie de ploaie, dar norii s-au cuminţit destul de repede, nu au vrut să ne dea de furcă. Am mers la Castelul Bran şi la Castelul Groazei, unde cei mai îndrăzneţi dintre ştrumfi s-au speriat şi au ţipat intrând în coridorul presărat cu piedici şi umbre, aburi şi lumini crepusculare, ca în filmele horror. Au povestit câte în lună şi în stele despre experienţa lor, despre cum s-au împiedicat de colegi mai fricoşi, despre cum îi durea gâtul de la urlat, despre Dracula ce se ridica din sicriu şi despre scândurile care li se mişcau sub picioare. M-a amuzat faptul că cei mai obraznici au ieşit de acolo cu ochii cât cepele, cuminţi, nevenindu-le să creadă ce frică au tras înăuntru: mai că ar merita făcută o asfel de cameră pe la şcoală! Am mers apoi la cazare, în zona Moeciu de Sus, la Pensiunea Orzan, unde am fost foarte bine primiţi, am mâncat şi apoi...la distracţia de seara: vreo 4 ore de dans şi hlizeală! Desigur, ştrumfii au prelungit petrecerea prin camere, cu jocuri, dar nu au exagerat, adormind într-un târziu vreo două ore spre dimineaţă şi recuperând din greu în autocar. A fost aşa o linişte sâmbătă dimineaţă că nu îmi venea să cred că sunt tot ştrumfii mei!

BUCUREŞTI - această excursie a fost gândită altfel în fazele ei de coacere. Eu aveam o restanţă de anul trecut cu excursia la Sibiu-Deva-Hunedoara-Sarmisegetuza, care nu mi-a ieşit din motive de lipsă de sincronizare şi de număr insuficient de ştrumfi, şi voiam să o reiau, să o transform în faptă. Problema era că excursia necesita 4 zile şi nu putea face în iunie decât una de 3 zile, aşa că m-am sfătuit cu colegii mei şi, după ce am făcut alte două variante, cu Transfăgărăşanul şi cu Canionul 7 Scări incluse, prof. Alin Ţugurlan a venit cu ideea Bucureştiului, pentru că excursiile şcolare nu se centreaza pe capitală, o ocolesc şi nu prea ar trebui. Parcul Aventura Braşov rămânea în ecuaţie, căci nu voiam să renunţ la el, aşa că am pus Bucureştiul pentru sâmbătă şi prof. Vasile Papaghiuc a lipit Slănic Prahova şi Ploieşti. Zis şi făcut! Prima oprire în capitală a fost la Grădina Zoologică, majoritatea copiilor nevăzând animale sălbatice în realitate decât la circ. Dacă le-a plăcut? Mai încape discuţie?

Următoarea oprire a fost la Metrou, la o experienţă de calibrul "prima dată". Le-am explicat clar ce au de făcut, cum funcţionează acest mijloc de transport, cum se intră, cum se aşteaptă metroul, cum se urcă şi cum se coboară, dădăcindu-i cam mult, dar în aglomeraţia din staţiile subterane nu era loc de joacă, ci de atenţie, mai ales într-un oraş atât de mare cum era Bucureştiul. I-am avertizat să fie atenţi la hoţii de buzunare, să stea cu ochii pe noi şi să se bucure în siguranţă de întreaga experienţă. Nu am avut niciun fel de incidente, am făcut două drumuri cu metroul şi totul a fost în regulă, i-am filmat stresaţi pe peron, în timp ce aşteptau prima dată să vină trenul subteran, iar a doua oară erau...total relaxaţi.

Am ieşit în Piaţa Universităţii, unde am traversat spre Springtime, căci era ora mesei şi ştrumfii bâzâiau deja a foame. Apoi, cu metroul am ajuns în zona Muzeului de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa", unde am putut intra după o aşteptare de un sfert de oră la umbra copacilor din parc, timp în care profesorii au luat biletele. Nu am vrut să îi ducem la Expoziţia "The Human Body", pentru că era prea violentă vizual pentru ei, ştrumfii fiind în mare parte de clasele V-VII, dar au mers la sălile incluse în turul permanent, unde au avut parte de o calitate deosebită la nivel de prezentare a exponatelor.

Clădirea muzeului este prima din România construită ca atare, după cum preciza şi placa de la intrare, şi mi-a plăcut foarte mult caracterul modern al prezentărilor, curăţenia şi faptul că totul era aerisit, nu înghesuit. Noi am stat vreo două ore, dar îţi mai trebuiau câteva ca să te informezi despre cât mai multe specii, să citeşti detaliile de pe ecranele puse în faţa geamurilor, să cauţi cifrele care indicau anumite tipuri de păsări, să faci conexiuni între fiziologia lor şi habitat, să corelezi animalele incluse în lanţurile trofice, formând diferite tipuri de ecosisteme. Pentru un profesor de biologie din Bucureşti trebuie să fie o încântare să vină cu elevii să îi înveţe biologie pe un "viu împăiat" ca să îi poată determina să îşi formeze o cunoaştere asociativă, nu doar una strict teoretică. Lucruri aparte: peştera artificială construită înăuntru, panourile în limbaj Braille pentru nevăzători, girafa uriaşă de la intrare!

Se făcuse foarte cald şi muzeul ne obosise, aşa că am plecat spre următorul punct în traseul nostru prin Bucureşti: Arcul de Triumf. Am parcurs pe jos distanţa, am îndosariat ambasadele pe care le-am întâlnit, am mânat ştrumfii să iasă de pe pista de biciclişti, trebuind să fac acest lucru de-a lungul întregului bulevard, căci nu păreau să priceapă. La Arcul de Triumf am stat puţin, am traversat strada spre Parcul Carol, am văzut ceasurile vechi şi ne-am răcorit la umbra copacilor, cumpărându-ne sucuri şi îngheţată să mai prindem energie, deoarece căldura ne doborâse entuziasmul. Parcul era plin ochi de oameni: nici nu era de mirare, având în vedere că sâmbăta era la momentul ei maxim, în după-amiază! Ne-am strecurat destul de alert (unora nu le-a plăcut ritmul impus de prof. Alin Ţugurlan şi nu îi condamn, dar ne-am împăcat şi cu acest lucru în cele din urmă!) spre arteziene, flori şi...

...porumb fiert, lebede, lac şi statui umane. Plimbarea, deşi cam grăbită, le-a dat ocazia ştrumfilor să vadă ce înseamnă un parc de capitală, câtă lume hălăduieşte în el, câte activităţi poţi face şi cam ce înseamnă spaţiu verde maaaree. De pe aleile parcului am ieşit cu uşurinţă la...

...Muzeul Satului, unde am găsit în plină desfăşurare un Festival dedicat Zilelor Portugheze, shooting-uri de pictoriale cu modele îmbrăcate în ie, expoziţia de fotografia a lui Sorin Onişor, pe care o văzusem pe Facebook, plus mese cu produse tradiţionale sau hand-made. Casele puteau fi vizitate fără nicio problemă, hălăduind din una în alta pentru a observa specificul zonei din care fuseseră aduse sau reproduse. Este un univers ţărănesc foarte bine articulat şi conservat în marea de modernitate care este capitala, aglomeraţia e pe măsură, dar parcă tot tihna dintr-o zi din cursul săptămânii îţi permite să apreciezi un astfel de loc. Ştrumfii s-au dus peste tot, şi-au luat suveniruri, au intrat prin case, s-au hârjonit la fântâni, s-au uitat la portughezii ce încântau audienţa cu piesele lor, semn că le trecuse oboseala. Am stat cu Gigi pe pridvorul unei case, departe de zumzetul de du-te-vino al muzeului, am încercat să ne imaginăm cum era să trăieşti viaţa ta întreagă într-o astfel de casă, cu arbori înalţi, cu flori în glastră, mai aproape de natură şi de încercările ei. Cred că era mai autentic!

VĂLENII DE MUNTE - cea de-a doua cazare a fost dincolo de Bucureşti, la Vălenii de Munte, la o pensiune foarte aglomerată, diferită de Pensiunea Orzan, unde fusesem cazaţi în prima seară. După ce am trecut de discuţiile legate de instalarea în camere, am participat la focul de tabără făcut de gazde şi ne-am zbânţuit vreo două ore, după ce alt grup dinaintea noastră a terminat distracţia sa. De multe ori, când plec în excursii, mama îmi spune să mă mai potolesc, pentru că se pot întâmpla atâtea lucruri, pentru că sunt cazuri date la televizor de elevi care au murit în excursii (au băut, profesorul nu a ştiut şi s-a aruncat pe geam), s-au înecat, şi-au rupt o mână sau un picior, făcând ceva prostesc atunci când profesorul nu era atent şi alte şi alte cazuri asemenea. Totuşi, cu încredere în Dumnezeu şi în faptul că astfel de lucuri trebuiesc făcute în cadrul unei educaţii oferite de şcoală, mă aventurez din nou în excursii, nu pot sta cuminte. Nu neg faptul că pot apărea situaţii nedorite: grupul celălalt a avut un copil ce a căzut într-un gard, care i-a spintecat burta, de a fost nevoie să fie chemată salvarea. Noi am avut-o pe Flori, care s-a plâns că o doare în partea dreaptă tare de tot şi ne-am speriat că ar putea fi apendicita, dar, până la urmă, a fost o alarmă falsă. Aşa că, excursiile nu sunt doar lapte şi miere, ci şi mult efort, precauţie, atenţie permanentă. Multă muncă!

Dis-de-dimineaţă am luat micul-dejun, am împachetat, băieţii au mai jucat fotbal în curte, am aşteptat să ne adunăm şi ne-am îndreptat spre Sărata Monteoru, la un ştrand cu apă sărată, deoarece staţiunea era construită pe un munte de sare. Am întâmpinat câteva probleme, pe care nu le-am putut identifica dinainte, din cercetările noastre făcute pe internet: bazinele erau destul de adânci, noi, cadrele didactice, trebuia să ne asumăm supravegherea ştrumfilor şi nu eram destul de mulţi pentru asta. Plus că nici nu ştiam să înotăm! Aşa că, deşi ştrumfii erau entuziasmaţi că aveau să se bălăcească şi să încheie excursia cu încă o distracţie, pe lângă cea de la Parc Aventura, am hotorât să nu riscăm siguranţa nimănui şi să mergem la salina de la Slănic Prahova şi apoi la Ploieşti, după cum stabilisem.

SLĂNIC PRAHOVA - cât timp am aşteptat venirea profesorilor din cercetarea cu privire la bazinul de la Sărata Monteoru, le-am propus ştrumfilor un joc prin care aveau să câştige..."ceva", dar nu le-am spus ce anume. Intrigaţi, au spus "da". Jocul se numeşte "Ce încape într-o valiză...cu litera...", iar eu, ca arbitru, am ales litera P. Ei trebuia să spună cuivinte care desemnau lucruri ce puteau încăpea într-o valiză şi începeau cu litera P, precum: păr, papanaş, pistil, plisc, perucă, pandantiv, pernuţă, pictură, poză, păstrăv, pară, puf, pană, pastilă, pilulă, plasture, profiterol, păstaie, pătrunjel, pungă, pelerină, pelincă, piper, prună, plantă, pireu, paraşută şi muuultee altele. Au fost atât de captivaţi de joc şi de faptul că trebuiau să gândească în avans, de faptul că li se "furau" cuvinte de către cei de dinaintea lor, încât nu au avut timp să fie profund nemulţumiţi de faptul că planul cu ştrandul nu a ieşit.
Ce au câştigat? Baloane de săpun! Nu s-au arătat atât de încântaţi la început, dar, ulterior, au făcut timp de 4 ore numai baloane în tot autocarul, de parcă era un acvariu de baloane!
La Salina de la Slănic Prahova am coborât în subteran cam 200 de metri în adâncime, am vizitat sălile imense din sare, prof. Vasile Papaghiuc ne-a explicat ce înseamnă rândurile de inele de pe pereţi, am admirat formele sculptate şi imensitate pereţilor. Mi s-a părut mult mai mare decât Salina Turda şi Salina Praid, Salina Cacica fiind oricum mai mică.

PLOIEŞTI - Muzeul Ceasului e ceva ce merită atenţia, pentru că nu e un muzeu deloc plictisitor, ci îţi arată o istorie a măsurării timpului din timpuri străvechi, reuşind să apreciezi creativitatea oamenilor atunci când vine vorba de a şti cât trecut au adunat. Nu am avut voie să facem poze, dar mi s-a spus acest lucru abia după ce am făcut prima poză, cu un ceas solar pe care scria: "Set me right and use me well...and I ye time to you will tell." Ceasurile unor personalităţi marcante sau unele invenţii combinate cu pictura, sculptura, ornamentaţia, muzica, ceasurile cu cuc şi pitpalac, ceasurile de perete cu pendulă sau cele de buzunar, cele împodobite cu pietre scumpe, ceasurile controlorilor de tren sau a celor care aprindeau felinarele în secolul trecut, toate ne-au încântat privirile şi ne-au hrănit curiozitatea, mai ales că ele au fost însoţite de explicaţiile detaliate ale ghidei.

MĂRĂŞEŞTI - înainte de a ajunge la punctul de unde am plecat, adică acasă, am făcut o oprire târzie la Monumentul Eroilor de Mărăşeşti, pentru a avea o notă profund istorică în excursia noastră. Ştrumfii au apreciat galeriile numelor celor care au murit în timpul războiului, s-au uitat la tunuri, la obuze, la ghiulele, au alergat pe scări, au făcut poze şi şi-au arătat talentele serioase de luptători. După această ultimă vizită, a urmat drumul de întoarcere, cu ştrumfi care ne-au dedicat versuri pentru a ne arăta cât de încântaţi au fost de toată excursia. Deja ne întrebau de următoarea şi pot spune că ne gândim deja la cea din octombrie. Dar, să călătorim vara întâi de toate, căci o să avem timp de planificat şi toamna!