8-14 aprilie 2013 - GERMANIA (IV) - Lacul KONIGSEE în Parcul Naţional Berchtesgaden

De când am văzut Alpii de aproape în ianuarie, la Stubaital, în Tirolul austriac, sunt absolut fascinată de munţii aceştia, iar planurile noastre (ce includeau Munchen, Fussen şi Dachau) pentru perioada aceasta au deviat pe nesimţite (ca şi cum ar fi greeu de imaginat de ce!) şi spre o fărâmă de munte, de pădure, de potecă muşcată de picior sătul de iarnă. Pentru că exista dorinţa cuibărită de mai multă vreme de a se ajunge la Konigsee, în Parcul Naţional Berchtesgaden, am lăsat Fussen-ul pentru o zi şi am plecat departe, spre primăvara de lângă lacul întins între pereţii de stâncă, vegheat de la înălţime de masivul Watzmann (2.713 m) şi străjuit de la acelaşi nivel Biserica Sfânta Bartoloma.    

Germania a decis pe la sfârşitul secolului al XIX-lea să folosească Berchtesgaden pentru a urma exemplul Parcului Yellowstone din Statele Unite: a pus sub protecţie flora şi fauna alpină din zonă. "Decizia a venit oarecum târziu dintr-un anumit punct de vedere, deoarece multe specii s-au pierdut prin defrişările masive ale pădurii primare montane anterioare acestei reorganizări a locului. Giganticele exemplare de zadă au fost folosite la construirea unui baraj la Starnberger, brazi imenşi au devenit lemne de foc, iar pinii au fost transformaţi în elemente decorative pentru casele celor bogaţi. Aproximativ o treime din suprafaţa pădurii alpine dispăruse ca urmare a tăierii directe, iar limita pădurii coborâse ca urmare a schimbărilor climatice. Şi fauna a avut de suferit. Turmele de capre negre, exemplarele de cerb roşu şi de căprioare erau menţinute pentru necesarul de vânătoare al regilor Bavariei, dar alte specii au fost exterminate: ultimul urs a fost ucis în 1835, ultimul lup în 1836, ultimul vultur cu barbă în 1855, la fel ca şi ultimul râs." Zona este încă destul de bogată şi te satură vizual şi sufleteşte, dar când afli de aceste aspecte, de cifre, de date, parcă perspectiva ţi se ajustează: parcurile naţionale sunt oprelişti (poate infime, dar sunt!) în faţa lăcomiei şi a aroganţei omului că i se cuvine să consume nestingherit şi să se ia în considerare doar pe sine. 

În 1910 se obţine aprobarea ca o fâşiee din zona lacului Konigsee şi a masivului Watzmann să fie protejată, mai exact 8.300 ha. O mare parte din flori deja fuseseră pierdute (printre acestea: florile de colţ, papucul doamnei, trandafirul de Crăciun), dar s-a reuşit salvarea altora, mai ales când în 1978 a fost înfiinţat Parcul Berchtesgaden cu o suprafaţă de 210 km pătraţi. De atunci, s-au făcut eforturi imense pentru ca această oază salvată să evolueze de la sine, pădurile nu au mai fost atinse nici măcar pentru a fi curăţate, ci doar ocazional se mai intervine atunci când este vreo situaţie de ajutor pentru refacere. Efectivele de vânat au fost reduse la o limită rezonabilă pentru a se scădea pagubele aduse de animalele sălbatice. Ultimele resturi de pădure primară care acopereau Alpii se regăsesc astăzi de-a lungul traseelor turistice, făcând şi noi unul mai ştrumf, traseul 9, deoarece am ajuns cu câteva minute după ce ultimul vaporaş spre Biserica Bartholoma plecase şi nu voiam pur şi simplu să facem cale întoarsă. Şi bine am făcut! Zona Konigsee se regăseşte la marginea pădurii alpine de amestec şi este o încântare să vezi cum pădurea primară îşi reintră treptat în drepturi (de exemplu, vulturul cu barbă s-a întors pe aceste locuri după o absenţă de 150 de ani!). 

Drumurile prin munţi, în maşină sau pe jos, pe scurtul traseu prin Konigsee ne-a pus mirarea la muncă şi picioarele la treabă. Genunchiul meu încă este morocănos şi mă mai supără, dar l-am ameninţat serios să lase mofturile şi să se întremeze căci vara e lungă şi e la doar câteva săptămâni bune distanţă, iar cărări lungi aşteaptă a fi străbătute. Verdele crud se va face verde cărbune şi va pocni în flori, iar călătoria care mi se părea un vis frumos, dar îndepărtat, pentru că era abia intrat în listă, era un mezin ce se aşezase timid la coadă, va trage semnalul şi va începe tiptil, cu răbdare, efort şi mirare. 

Apa a fost folosită ca sursă pentru un workshop de fotografie....din greşeală şi a devenit motivant pentru viitor, ducând spre aprofundări şi experimentări! Aşa de muuuult ne-a plăcut ieşirea la munte, la aerul tare şi inconfundabil de înălţime, mai ales că totul a venit spre noi ad-hoc, aşa cum se întâmplă cu multe alte "coincidenţe" care se agaţă la pânza ce se tese în  doi pe faţă, doi pe dos. 

Se putea practica ski la altitudine, nu la poale, unde zăpada bătuse deja în retragere. Am văzut pasionaţi cu clăpari şi ski-uri, coborând de pe pârtie, în timp ce noi admiram decoraţiunile de Paşte, rămase în picioare din urmă cu o săptămână când fusese sărbătorită Învierea. Casele sunt cochete, îngrijite, cu pomi de ouă roşii şi colorate, cu iepuraşi şi detalii din lemn şi fier, imitând natura ca şi cum s-ar vrea o întrepătrundere, nu o scindare cu ea. Aceeaşi unitate în stilul de împodobire (cu lipici ochios la detalii!) pe care am văzut-o în Austria era prezentă şi în Germania la munte! 

Deşi se însera, era în jur de ora 19.00, ne-am retras înainte de plecare la o farfurie de mâncare caldă şi la o bere rece şi nu am regretat deloc. O tihnă dulce s-a lăsat peste noi, fiind oleacă încălziţi după traseu, deşi eu imediat m-am răcit, căci nu sunt ca alţii, plină de resurse calorice inepuizabile. Mi-au rămas pe retină narcisele explodate în galben de pe terasa de lemn şi castanele cu lumânarea dintr-un borcan în care noi punem de obicei murături: superbă idee şi de un efect simplu şi intim grăitor!

Şi soarele s-a dus încet, încet după nori şi după creste, în timp ce noi ne hlizeam, mâncam şi ne comparam impresiile sau ne surprindeam fotografic în ipostaze caraghioase. Lucrurile chiar pot deveni simple, plăcute, legănate, dacă le laşi să îşi urmeze cursul firesc şi nu mai încerci aşa tare să le pricepi, permitându-ţi mai mult să le trăieşti. Învăţ şi eu copăcel cum se procedează, căci am ghid bun de tot!

Niciodată nu m-am simţit în largul meu să călătoresc singură. Plimbările cu mine însămi sunt mereu binevenite, dar la cale lungă lucrurile se schimbă şi trebuie să fiu extrem de recunoscătoare pentru oamenii cu care am împărţit cărări şi cotituri, căci toate astea m-au adus în prag de braţ călător (până la refuz!) ca mine, în prag de "Hai să mergem!" şi de "Facem!" şi, deşi uneori pare ireal de frumos şi scos dincolo de imediatul cotidian, ştiu că la plural totul se trăieşte mai deplin şi ceea ce înregistrează fiinţa ta ca oxigen nu e absolut deloc ceva iluzoriu, ci făgaş pe care încapi şi pe care îl cuprinzi la rându-ţi.   

La aeroportul din Viena mi s-a întâmplat ceva "aparte" în lumea zborurilor: cu bilet luat devreme de pe net, nu am avut loc (eu şi încă 5 persoane!)  în avion, căci Austrian Airlines vânduse mai multe bilete decât trebuia. Aveam varianta de a rămâne în Viena până a doua zi, de a fi cazată la hotelul de lângă aeroport şi de a pleca a doua zi, dar deja trebuia să fiu la şcoală şi mai aveam şi alte obligaţii. Un drum lung ne-a aşteptat, un drum de întors în ţară făcut în stil maraton (mulţam fain de tot!), cu nervii mei tăbărâţi pe compania austriacă contracaraţi de calmul acceptării realităţii de la cotul din stânga mea. 
În cele din urmă, luminosul s-a lăsat descântat şi alergat, ne-a ţinut hangul în joaca de doi la doi şi s-a despărţit greu de noi, agăţându-se de noi şi noi de el. Aveam să ne reîntâlnim peste foarte puţină vreme!