8-14 aprilie 2013 - GERMANIA (II) - DACHAU şi lagărul de concentrare (primul lagăr de concentrare nazist)

"Într-un lagăr de concentrare nu ai onoare, nu ai cum să te aperi, nu ai niciun drept."

(supravieţuitor al lagărului de concentrare de la Dachau)

Un lagăr de concentrare nazist nu se află în mod obişnuit tocmai printre primele locuri în alegerile legate de o vacanţă în Germania, căci presupune confruntarea cu un subiect dureros, trist, tragic, nu foarte îndepărtat de noi, istoric vorbind. E ca o rană vie ce se (re)deschide atunci când este resuscitată de memorie. Cu toate acestea, uitarea nu este o opţiune, permanenta amintire nici ea, dar cunoaşterea şi conştientizarea suferinţei sunt obligatorii. Dintotdeauna am fost fascinată de nivelul la care omul poate ajunge fiind mânat de idei care uniformizează, care îi anulează pe ceilalţi, care nu negociază cu alte maniere de "a fi", care îşi fac un scop în sine din a distorsiona adevărurile pentru a le monopoliza prin frică pe toate celelalte. Ştiu că mintea noastră, inclusiv cea colectivă, este înzestrată cu sita uitării, dar cred că astfel de locuri-martore sunt prilej de reflecţie şi de trezire care nu trebuie evitat. Nu pot raporta vizitarea unui lagăr de concentrare la "mi-a plăcut/nu mi-a plăcut" pentru că depăşeşte cu mult asemenea clasificări meschine. Când ştii că păşeşti pe locuri unde sute de mii oameni au fost privaţi de libertate, reduşi la statutul de forţă de munca lipsită de demnitate, trataţi infernal, cu identităţi devenite simple numere pe listele foamei, exploatării, bolilor, frigului, abuzurilor, nu poţi decât să îţi asumi o tăcere-doliu, să îţi deschizi ochii, mintea, inima şi să iei aminte. Dachau - martor cu poveşti dureroase.

După ce, la sugestia şi rugămintea mea, am inclus Dachau în ieşirea noastră (mulţam fain!), ne-am interesat pe internet de detaliile de acces în zonă. Am folosit un ghid irlandez, James, pe care l-am găsit pe un site ce oferea un tur al lagărului în fiecare zi, la ora 1o, din gara Munchen. Am fost un grup de 6 omuleţi, noi şi 4 englezi, primind extrem de multe detalii istorice, umane, sociale, religioase, legate de lagărul de concentrare de la Dachau. Am numai cuvinte de laudă pentru ghidul nostru: a fost extrem de deschis, a încărcat toate locurile văzute şi obiectele de istorii asociate, le-a  scos din anonimatul de a fi ziduri ca oricare altele, de a fi fier ca oricare altul, de a fi construcţii ca oricare altele şi a dus mereu informaţiile obiective pe tărâmul a trei puncte de vedere: al propagandei naziste, al supravieţuitorilor şi al răstălmăcirii post-factum a istoriei. Ca de multe ori înainte, istoria ţine de cel care o transmite.

"Dachau este primul lagăr de concentrare nazist (Konzentrationslager) înființat în Germania, pe terenul unei fabrici de muniții abandonate, la aproximativ 16 km nord-vest de München, în landul Bavaria. Lagărul de concentrare și-a început activitatea la 22 martie 1933, la ordinele lui Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului. După ce a fost numit inspector al tuturor lagărelor de concentrare, comandantul lagărului, Theodor Eicke s-a servit de lagărul Dachau ca model pentru toate lagărele construite ulterior, cât și ca școală pentru ofițerii SS din efectivele de pază din sistemul concentraționar nazist german." - sunt informaţii de punere în temă iniţială, contextuale. James ne-a arătat clădirile ofiţerilor SS care precedau intrarea în lagăr şi ne-a explicat faptul că Dachau a fost iniţial construit ca o închisoare mult mai strictă pentru acei oameni foarte periculoşi din societate, dar, ulterior, a devenit o gazdă pentru opozanţii nazismului, instituindu-se un adevărat regim de frică prin existenţa unui astfel de loc de pedepsire a libertăţii de gândire diferite de cea a ideologiei de la putere. 

După ce treci de poarta cu Arbeit Macht Frei care te îmtâpină la intrarea în lagăr, ajungi să intri în clădirile acestuia şi o hartă a Europei tronează în prima sală, plină de puncte negre şi de nume: sunt lagărele şi sublagărele naziste, atât cele de muncă forţată, cât şi cele de exterminare rapidă, diferenţa între ele făcându-se practic la nivelul numărului de morţi. "La Dachau au fost internați peste 200.000 de deținuți din peste 30 de țări, dintre care aproape o treime erau evrei. Se estimează că 25.613 de deținuți au murit în lagăr și alți aproape 10.000 în sublagărele acestuia, în primul rând din cauza malnutriției, a îmbolnăvirilor și a sinuciderilor. La începutul lui 1945, în lagăr a izbucnit o epidemie de tifos cu o mortalitate a deținuților foarte ridicată." - James ne-a precizat că lagărele de exterminare nu erau construite pe teritoriul Germaniei, miile de evrei adunaţi din toată Eurpoa fiind duse la Auschwitz sau în alte locuri din Polonia pentru a fi gazate şi arse. Sistemul funcţiona impecabil în toate amănuntele lui şi a escaladat la nivel de industrie a omorârii în masă, fiind unul din genocidurile cu răsunet istoric.

Turul nostru a inclus parcurgerea sălilor amenajate sub forma unui muzeu, vizionarea unui documentar de 20 de minute, fotografiile venind în sprijinul formării unei imagini cât mai complete asupra "lagărelor de concentrare naziste care s-au aflat în custodia absolută a SS-ului, subordonate exclusiv comandamentului SS și lui Adolf Hitler personal, în afara oricărui control parlamentar, juridic, polițienesc sau al armatei". Fotografiile aparţineau în mare parte arhivei propagandei naziste, foarte multe erau făcute de deasupra, pentru a reflecta faptul că perspectiva ideologică de la putere se considera superioară tuturor celorlalte. Puţine instantanee surprind realitatea lagărului, distorsionat prezentată publicului larg înainte de război, brutal afişată germanilor în timpul acestuia, instituind un regim de teroare şi profundă neîncredere în absolut oricine. La întrebarea noastră dacă locuitorii din Dachau aveau habar de ceea ce se întâmpla chiar în localitatea lor, ghidul ne-a spus că lumea nu prea vorbeşte despre acest aspect, că se încearcă o "scoatere basma curată" a omului de rând, dar, orice om cu raţiune se întreabă uşor: oare fumul din hornurile lagărului care ardea în continuu în unele perioade nu punea pe nimeni pe gânduri? La Auschwitz mergeau trenuri cu mii de deţinuţi, erau omorîţi câte 3.000 de oameni odată în camerele de gazare special construite şi trenurile se întorceau goale, traversau Germania, erau văzute atâta timp cât a durat războiul: nu bănuiau germanii ce se întâmpla cu oamenii din ele?  Tot James a spus că teroarea de a nu fi puşi în astfel de lagăre ca opozanţi i-a oprit pe mulţi germani să facă ceva în privinţa lor şi...problema rămâne în continuare controversată. 

De pe urma oricărui război se şi câştigă. La Dachau am aflat că hainele deţinuţilor au fost făcute de firma Hugo Boss, că liniile de telecomunicaţii erau Siemens, multe alte firme de liga întâi regăsindu-se între "sponsorii" care au supravieţuit războiului. Lumea nu a fost niciodată un loc în care corectitudinea să funcţioneze mai mult decât în mod izolat, iar principii precum "cel  care se adaptează realităţilor prin orice mijloace le face faţă" sau "a te descurca pe timp de criză necesită compromisuri" au avut mai mari şanse de afirmare decât cele morale. E oarecum meschin să discutăm aceste aspecte acuma, când adevărata presiune a unor astfel de timpuri e de domeniul trecutului şi îl resimţim îndepărtat de noi aşa cum e şi Evul Mediu, dar nu putem trece cu vederea că mult mai multe forţe şi interese au fost în spatele cortinei istoriei la care avem acces. Mult mai multe! În mod ironic, deţinuţii erau folosiţi la construirea propriilor locuri de detenţie sau la fabricarea armelor prin care războiul continua: "Înainte de izbucnirea războiului, deținuții erau folosiți atât la munci în interiorul lagărului, cât și la lucrările din construcțiile de drumuri și la cele pentru secarea mlaștinilor din apropierea orașului. În timpul războiului, deținuții au fost folosiți, în număr tot mai mare, în munca forțată din industria armelor și muniției. În 1942 a fost inițiată o rețea vastă de lagăre și comandamente auxiliare situate în provincie, în care peste 30.000 de deținuți înregistrați la Dachau trudeau exclusiv în industria armelor și munițiilor. Odată cu intensificarea atacurilor întreprinse de aviația militară anglo-americană asupra Germaniei, autoritățile naziste au mutat în subteran fabricile de armament și muniție și avioane, împreună cu instalațiile pentru cazarea celor constrânși la munca forțată."

Când un arestat intra la Dachau era obligat să renunţe la intrare la identitatea sa, la credinţă, la demnitate şi să devină un simplu număr folosit la muncă forţată, condamnat la subnutrire, la uitare. Ofiţerii puteau abuza în mod capricios de orice deţinut pe motiv că îi atârna un nasture sau nu avea ţinuta regulamentară sau era prea scund, prea înalt, prea slab, prea gras, nu era niciun criteriu prin care cineva să scape de batjocura şi tratamentul inuman al paznicilor. Loviturile de bici şi carcera erau pedepse neiertătoare, dar nimic nu întrecea umilinţele şi anularea individului (ex: dacă un deţinut era observat că se roagă, era aspru pedepsit). Lagărul a avut perioade mari în timpul războiului când era neîncăpător pentru că erau aduşi mult prea mulţi inamici, prizonieri sau evrei şi condiţiile deveneau mai mult decât insalubre: în paturile de lemn, gândite să primească maxim 3 oameni, dormeau 5 sau 6.

"Lagărul Dachau a fost scena unor omoruri în masă: din octombrie 1941, mii de prizonieri sovietici au fost duși în lagăr și împușcați. Pe lângă aceștia, numeroși alți prizonieri, condamnați la moarte de Gestapo, au fost duși la Dachau doar pentru a fi executați. Mulți prizonieri de război au murit din cauza experimentelor la care i-au supus medici ai SS-ului: la presiune atmosferică, la degerături în condiții de frig extrem, experimente cu malarie și multe altele. În afară de cele 30.000 de victime înregistrate oficial în Dachau, și-au pierdut viața numeroși alți prizonieri prin inaniție, molime, extenuare, maltratări și umilințe de tot felul." James ne-a explicat sistemul de împărţire a deţinuţilor în categorii în funcţie de "crima" identitară pe care o săvârşiseră: socialiştii, comuniştii, evreii, homosexualii aveau anumite culori ataşate, iar cei cu negru erau asocialii, adică toţi cei care nu puteau fi încadraţi în clasele deja menţionate, dar deranjau şi trebuiau eliminaţi din societate. De exemplu, dacă erai mai trist din fire, erai considerat un pericol social de deprimare şi intrai în lagăr sub semnul triunghiului negru. De foarte multe ori, deţinuţii erau ridicaţi de acasă, de pe stradă, de la servici, fără a li se spune pentru ce anume trebuiau să îndure nedreptatea privării de libertate, stăteau în lagăr şi mureau acolo fără să li se aducă niciodată la cunoştinţă motivul.

Cartea victimelor de la Dachau tronează ca o Biblie în una din camerele de la finalul turului: este impresionantă! O carte martor, o carte a îndosarierii morţilor nedrepte, o carte-doliu, cu un scris mic, care traduce anvergura întregului fenomen. James ne spunea mereu cifre comparându-le cu cele de la Auschwitz şi te cutremuri când ajungi la concluzia că acolo s-a perfecţionat de fapt o întreagă industrie a omorului în masă, o abolire a umanităţii călăilor şi o înjosire extremă a celor închişi. Barăcile au fost dărâmate după eliberarea a 67.000 de oameni, câţi se aflau în Dachau la momentul încheierii războiului, dar acum se încearcă o reconstruire. Semne ortodoxe, catolice şi evreieşti se găsesc în lagăr şi au o valoare comemorativă pentru victimele închise şi omorâte acolo.  

Crematoriul a fost lăsat de James în final. Iniţial, lagărul avea unul singur, destul de mic, de dimensiunea unui grajd serios, destinat pentru cei care mureau din cauza epuizării sau a bolilor. Ulterior, când au început să moară mai mulţi, când tifosul răpunea nemilos vieţi, s-a construit unul mai mare, cu 3 cuptoare, cu o cameră de gazare având o capacitate de 150 de oameni. Ghidul ne-a sfătuit să parcurgem singuri, pe îndelete, drumul morţii de la camera de dezinfectare, la cea de curăţare, la cea de gazare şi apoi la cea de ardere pentru a simţi măcar puţin senzaţia de a te apropia de finalul vieţii tale şi de a nu putea face nimic împotriva celor care te condamnă să fii acolo. Este terifiant! Camera de gazare are falsele duşuri în tavan, de acolo ieşea gazul bazat pe cianură, totul este claustrant şi mintea parcă refuză să accepte că oameni au făcut aşa ceva altor oameni.

Mormântul evreiesc din spatele crematoriului este o movilă de pământ care îi simbolizează pe toţi cei pieriţi în lagăr, pe toţi cei despre care nu s-au păstrat informaţii, pe toţi cei care nu se regăsesc în cartea victimelor. Este o necesitate morală: dacă uităm să ne aducem aminte, astfel de lucruri se pot întâmpla din nou. Cunoaşterea şi conştientizarea sunt paznici buni pentru a împiedica repetarea unui astfel de genocid, iar James ne preciza că războiul mondial are ceva timp de cînd s-a terminat, dar atrocităţile continuă să se ţină scai de istoria umană, anii '90 din Bosnia atestând din plin acest fapt. 

Never Again e ca un refren care îţi sună în minte imediat ce părăseşti lagărul de la Dachau. Sper să ajung să văd şi lagărul de exterminare rapidă de la Auschwitz, pentru că acolo lucrurile s-au întâmplat la alte dimensiuni. Am adunat multe întrebări în vizita aceasta: James era un om pasionat, studiind acest fenomen în ultimii 8 ani ai vieţii lui, fusese în Bosnia şi în Rwanda, lucrase cu victimele care au supravieţuit, aflase lucruri teribile şi dorea să transmită mesajul de a nu uita. Ne-a prezentat un aspect pe care germanii nu îl prea discută: în timpul războiului, s-a pus problema repopulării Germaniei după ce totul avea să se termine şi, cum mulţi bărbaţi erau deja pe front sau muriseră, era dificil să se realizeze acest lucru. Se crede că răpirile de copii din populaţiile din jurul Germaniei, care se potriveau profilului de blond-cu-ochi-albaştri să aibă legătură cu acest fapt şi atunci...cu cât cunoşti mai multe, cu atât apele devin mai tulburi. A fost o experienţă umană de calibru, un muzeu diferit de altele, o poveste atât de tristă şi de tragică încât te doare să o asculţi, dar trebuie să o faci!