10 ianuarie 2013 - AUSTRIA - INNSBRUCK sau Oraşul făcut ştrengăreşte la pas în tihna Alpilor

”Cea mai mare greșeală pe care o facem în timp ce ne maturizăm este să pierdem contactul cu partea noastră creativă. Dacă îi dai o cutie de creioane și o foaie de hârtie unui copil de cinci ani, îți va umple ambele părți cu desene și îți va mai cere o foaie. Dacă faci același experiment cu un adult o să vezi cum întrebările încep să curgă imediat: Ce să desenez? Dacă nu înțelege nimeni ce vreau să reprezint? Dacă nu pot să desenez destul de bine? Trebuie să folosesc ambele fețe ale hârtiei?” (Sang H. Kim)

Cam ca un copil de 5 ani cu o cutie de creioane şi o foaie de hârtie am poposit o zi în INNSBRUCK, pentru a lua o pauză de la pârtie şi a petrece puţin timp cu altceva în picioare decât clăpari şi schiuri. Am plecat din Neustift după micul-dejun, am mers lejer, fără vreun plan clar în minte: aveam de gând să ne descurcăm pe bâjbâite la faţa locului şi, chiar de căutasem pe internet informaţii despre oraş pentru a ajunge la ce merita văzut, nu prea ne-am dat silinţa să ne fixăm nişte obiective. Este atât de liberă maniera aceasta de a vizita un loc: ajungi, dai cu banul pentru vreo străduţă şi nimereşti cumva pe unde trebuie, cu mintea deschisă şi ochii uimiţi! Nu cred însă că mi-ar plăcea să vizitez toate oraşele astfel, pe ghicite,  dar Innsbruck s-a configurat în aşa fel încât nu merita văzut în varianta clasică de turist.  

Munţii sunt cei care te ţineau captiv chiar şi când te aflai în oraş, pentru că se vedeau crestele la capăt de stradă, zăpada te trăge de privire şi clădirile în 3-4 caturi îţi înlesneau calea vizuală spre înăltoci. Trebuie să fie o demenţă să locuieşti atât de aproape de munţi ca aceştia, să devină parte din priveliştea de zi cu zi, să îţi bei liniştit o cană de ceai de mentă spunând înălţimilor ce te frământă, venind spre ele de fiecare dată când oamenii ratează să fie prezenţi. Innsbruck e un oraş austriac, e un loc în ritmuri liniştite, nu are agitaţia marilor metropole, nici stagnarea oraşelor de munte: este un soi de hibrid, în care poţi respira liniştit, ai cum să te trecori printre străduţe, magazinele sunt cochete, oamenii prietenoşi şi detaliile de cultură (şi folclor) sunt la tot pasul. Ornamente de Sărbători ca în Neustift m-au tras de mânecă şi în Innsbruck: lipsă de împopoţonare, multă simplitate şi discreţie!

ALTSTADT. Oraşul vechi. STADTTURN. Turnul Oraşului Vechi. Imediat ce am pătruns în zona istorică, m-am entuziasmat la vederea inimilor din lemn sau din pânză, lucrate de mână şi expuse la magazinele aflate chiar la intrarea dinspre strada principală, paralelă cu râul Inn, coloana vertebrală a oraşului. Am urcat treptele până în vârful turnului pentru a vedea munţii şi casele somnoroase în dimineaţă târzie, mi-a fost arătată pârtia de schi şi un loc de panoramă mai cu dichis, aflat pe un punct mai înalt al localităţii şi...am fost extrem de încântată de toate cuvintele aflate pe pereţii interiori. Mesaje din toată lumea, puzderie de gânduri, care mai de care mai ludice sau mai seci, toate lăsau o urmă şi era prea tentant să nu facem la fel: eram înarmată cu cu creion, deşi nu bănuisem că voi avea nevoie de el! "Ci ca lumea" a poposit pe zidurile Turnului Oraşului Vechi: dacă va fi dat vreodată în urmărire generală, să se ştie că este acolo şi...nu este singur: are atât companie apropiată în bucla lui delimitată de altele, cât şi zgâieri colective! Am să port şi marker la mine de acuma: just in case!

CATEDRALA SFÂNTUL IACOB a fost lăsată spre capătul drumeţiei noastre urbane: mai întâi am ajuns la catedrala universităţii, care este extrem de impunătoare, dar mai sobră. După ce am ajuns pe la teatru şi am trecut şi pe lângă Muzeul Etnografic, am ieşit în spatele Hofburg-ului şi apoi la Catedrală: o frumuseţe rafinată, senină, luminoasă în interior, semănând cu Madeleine din Paris sau cu unele basilici de la Roma. GOLDENES DACHL (Acoperişul de Aur) era tot în zona Turnului şi îţi trăgea privirea să nu treci fără să îi dai atenţia cuvenită: senzaţia de Bruxelles m-a vizitat când l-am văzut, căci părea un fragment scos din Grote Markt, stingher prin stilul său pe lângă celelalte clădiri. 

CIOCOLATA. Adevărat obiectiv turistic. De neratat! Mai degrabă nu se îndosariază vreo clădire sau vreo catedrală decât să se piardă contactul cu ciocolata. Cel puţin din punctul meu de vedere! Aşa am păţit şi la Brugge: absolut imposibil să te uiţi doar aşa, pe deasupra, şi să pleci mai departe! 

Plimbându-ne prin Innsbruck, vorbeam de România. Devine inevitabil să îţi compari ţara şi atmosfera din ea cu ce găseşti în alte părţi. Nu aveam neapărat distanţa şi lehamitea românului ce se vede scăpat la o gură de aer de Occident, ci observam pur şi simplu faptul că tihna este uşor reperabilă într-o ţară pusă la punct şi bazată pe muncă, ordine, disciplină şi un vădit simţ al apartenenţei. Apropo de aceste lucruri, citeam pe internet părerea unei românce plecate în Chile, Amalia Trocea - "provin dintr-o cultură bazată pe critică şi negativism. Ură, ciudă, mânie, duşmănie, toate le experimentăm şi le exprimăm în fiecare zi, referitor la sistem, la persoane, instituţii, obiecte. Aici, am văzut partea frumoasă a realităţii. Nimic nu e mai frumos decât un lucru veridic, aşa cum e el. Chiar dacă e urât. E frumos, atât timp cât e veridic." - şi cred că aceasta este cea mai puternică discrepanţă pe care o simţi vis-a-vis de ţara ta pe care o iubeşti şi o dispreţuieşti în acelaşi timp. Chiar dacă sunt o idealistă, un om cu capul în nori şi îmi pun visele şi oamenii foarte dragi pe primul loc, sunt conştientă că România este acasă, dar nu e cel mai "curcubeu" loc de pe pământ, dincolo de ataşamentul de locuri şi de oameni. 

SWAROWSKI. La câţiva kilometri de Innsbruck se află fabrica de cristale Swarowski, un muzeu, un magazin, un restaurant, practic un adevărat complex, care îţi dă senzaţia unei micro-lumi. Am intrat în camerele muzeului construit într-un deal, prin stânga gurii din care ieşea apă, la capătul aleii de cristale verticale stilizând piloni. Înăuntru găseşti o adevărată nebunie geometrică, modernă, artă minimalistă, structuri atipice, rupturi de realitate prin culoare, dimensiune şi linie, o incursiune în matricea cristalului văzut ca purtător de perfecţiune, inserări în modă şi accesorii, repercursiuni în muzică şi astronomie. Pare o lume fragilă, construită din vise şi copilărie, din fire subţiri, care s-au adunat acolo şi fac un ghem imprevizibil. Ce împletesc? O poveste cu zâne-cristal şi monştri-cristal!

Cristalodomul, Camera Uriaşului, Meduza cu oglinzi, Camera Sopranei şi Aleea de holograme sub paşi mi-au plăcut la nebunie! Am ieşit de acolo cu simţul realităţii uşor alterat, dar cred că exact asta şi urmăreşte muzeul de fapt: să te poarte printr-un spaţiu concretizat doar din elemente de imaginaţie sau din realitate spartă şi reconstruită. A fost ceva absolut inedit: Lumea de cristal a lui Swarowski!

Am fost norocoasă să primesc în dar câteva cristale frumos lucrate pentru a le purta la gât şi la urechi atunci când îmi va fi dor de Innsbruck sau voi vrea să împărtăşesc celorlalţi o strălucire discretă la vreo ocazie deosebită. După ce va năvăli primăvara în muguri, le voi aerisi la vedere, pentru că, până atunci, iarna înfofolită nu e un motivant prea puternic şi le voi prelungi hibernarea în cutiile cu lebădă.  

Am scris greu postările la incursiunea în Austria. A început şcoala şi m-au coptropit o mulţime de lucruri şi de cerinţe, care mai de care mai puţin interesante, dar necesare. Toată luna m-am gândit la schi, la Alpi, la Innsbruck şi la ritmul calm austriac; scriind m-am tot întors la ce am trăit şi la starea de profundă recunoştinţă senină. Nu a fost o călătorie organizată de mine, nu a fost ceva previzibil şi nici vreun vis copt, ci un fel de copil-minune răsărit la uşa mea: ne-am omenit cu timp înalt, ne-am ascultat unul pe altul şi am creionat următoarele "altitudini" de trăit "mai mult decât frumos"!