5-12 ianuarie 2013 - AUSTRIA - primele lecţii de schi în ALPII din TIROL, pe gheţarul STUBAI, la 3.300 m

O exprienţă nouă la munte! Nu cred că se putea imagina o manieră mai inspirată (pentru mine, cel puţin!) de a începe anul 2013; după cele 5 zile de munte în Parâng, după o pauză de jumătate de noapte la Iaşi, mi-am luat bagajele în spinare şi m-am lăsat condusă pe un drum departe-departe, tocmai în Austria, în Alpi, în zona Tirolului, mai exact la gheţarul Stubai. Călătoria aceasta s-a înnădit din zbor la viaţa mea, încă din luna octombrie, când am fost întrebată ce aş spune dacă aş avea o întâlnire iernatică uluitoare cu înăltocii austrieci şi cu o formă inedită pentru mine de a merge pe ei, schiurile. Iniţial am fost copleşită de propunere şi mi-am spus că e prea frumos să se întâmple întocmai, apoi am dat voie curiozităţii şi nerăbdării mele să se pună pe aşteptat, iar ianuarie nu s-a dezminţit: a complotat pe măsură cu iniţiatorul şi, cât ai clipi de două ori, am schimbat drumul de Parâng cu cel de Austria.  

Am constatat cu plăcere că mulţi din omuleţii de munte, pe care îi citesc în mod frecvent, au servit schiul în Alpi în luna ianuarie şi au făcut postări doldora de informaţii legate de logistica unei astfel de deplasări (ex: merită laude şi aplauze - Claudia Gican, Silvia Murgescu). În consecinţă, am să mă "lăfăi" în  impresii personale, nu am să mă complic prea tare cu preţuri, drum, trasee şi alte asemenea (oricum, nici nu dau foarte multe în mod obişnuit!), ci voi sta concentrată pe modul în care am resimţit întreaga aventură la înălţime. Călătoria noastră a însemnat o nouă "casă", în Neustift (în landul Innsbruck), la Bergkonig Hotel (mi s-a şoptit că înseamnă "Regina muntelui"), şi  multe delicii: aer de munte, zăpadă, tihnă, detalii specifice locale (ex: ornamentele de lemn şi inimile de toate felurile m-au sedus rapid, la fel  săniile aşezate la intrări şi colţurile cu bănci şi pături care abia aşteptau să poposeşti pe ele!). 

A doua zi după ce am ajuns, ne-am cazat şi am cercetat puţin împrejurimile, pe 6 ianuarie, am avut parte de "arest la domiciliu", fiindu-mi rău, experimentând dureri groaznice de burtă şi neputându-mă duce pe pârtie în niciun caz. Am crezut că voi reuşi măcar în a doua parte a zilei, dar nu s-a întâmplat aşa; când am văzut din poze ce creste înzăpezite mă aşteptau afară, mi s-a făcut şi mai rău, muream de ciudă literalmente. Am fost dădăcită cum trebuie, mi-am revenit, am fost mai precaută cu mâncarea după aceea, ca să nu mai am parte de vreo zi la fel şi, pe 7 ianuarie, dis-de-dimineaţă, ne-am putut prezenta la "Olimpia", un magazin de închiriat echipament de schi. Nu ştiam mai nimic despre ce presupune acesta: Gigi încercase să schieze în Parâng asistată de Silviu şi văzusem cam de ce avea nevoie, dar, de data aceasta, urmă să testez pe propria-mi piele clăparii, schiurile, casca, beţele. Îmi părea imposibil să poţi schia cu acele "cataroaie" în picioare: clăparii mi s-au părut grei, incomozi, obositori pentru muşchii de la glezne, dar am aveam să mă obişnuiesc, să îi ajustez conformaţiei mele şi să îndur doar supliciul mersului pe beton cu ei. În rest, şi-au făcut treaba de m i n u n e!  

În următoarele zile aveam să ne lăsăm ghidaţi spre locurile de parcare de la Mutterberg, la 1700 m, de unde se făceau îmbarcările în telecabinele ce ne duceau spre cei 100 de km de pârtie de pe gheţarul Stubai. Nu are rost să repet concluziile atâtor oameni vis-a-vis de organizarea austriacă, de ordinea uimitoare, de modul în care atâtea servicii funcţionează închegat, nu se sabotează unele pe altele, ci se completează absolut excelent. Skipass-ul a fost 170 de euro pentru 6 zile, am avut acces la orice am dorit şi la o cabină unde ne-am lăsat schiurile şi restul echipamentului după ce terminam de luat pârtiile la trântă şi de clătit ochii şi inima de montaniard cu schimbătorii-de-perspectivă-şi-înmulţitorii-de-frumos-la-altitudine, ALPII. Doooaaaamneeee, că tare uşor îţi mai zburdă sufletul acolo sus, că repede îţi mai pierzi cuvintele şi supravieţuiesc numai interjecţiile ce trădează extazul!  

Exprienţa "Pinguinul pe zăpadă" a debutat stângaci! La Gamsgarden, la 2.620 m! Nu reuşeam să îmi menţin echilibrul la început şi parcă voiam mai mult să stau locului ca să deţin controlul decât să plec şi să nu pot opri în siguranţă. Norocul meu a fost antrenorul personal de nota 10 pe care l-am avut, autonumit şi mereu prezent, care mi-a dat încredere în mine, a avut enoooorm de multă răbdare, a râs complice de reacţiile mele, mi-a arătat tot ce ştie, mi-a explicat cum trebuie să stau paralel cu schiurile pe pârtie, cum trebuie să fac plugul, cum nu am voie să pun beţele între schiuri, cum trebuie să-mi mut greutatea de pe un picior pe altul pentru a obţine control asupra mişcărilor şi, cel mai important, cum trebuie să mă bucur de viteză, de zăpadă şi de munte, fără să îmi fac griji în privinţa căzăturilor. Soluţia în caz de căderi era...să mă las în voia zăpezii, căci ea ştia prea bine cum să mă îmbrăţişeze şi să nu mă învineţească! Oi fi eu profesoară, dar mereu mai am ceva de învăţat şi oameni de apreciat pentru modul în care ştiu să împărtăşească ceea ce ei stăpânesc fără mare efort! Aşa că...săr'na, Blea!

Pârtiile de schi de pe gheţarul Stubai erau de 3 tipuri, fixate în funcţie de gradul de dificultate: cele albastre erau pentru începători, late şi relaxante, cele roşii erau mai grele şi mai abrupte, iar cele negre deveneau mai înguste şi cereau experienţă şi curaj. În ordinea aceasta! Pentru că eu trebuia să învăţ să schiez, ne-am îndeletnicit în prima zi cu traseul 12 - albastru, pe care l-am parcurs într-un sfert de oră la început, mergând muuult în plug, frânat, cu frică, trecând prin vreo 2 căderi pentru că luam viteză şi nu ştiam cum să opresc schimbând centrul de greutate. Îmi însuşeam poziţia verticală atunci când simţeam că schiurile mi-o iau înainte şi...mai rău făceam! În schimb, după fiecare tură, mai învăţam câte ceva, mai prindeam oleacă de încredere şi, copăcel, am ajuns să mă simt extrem de entuziasmată: parcurgeam pârtia fără să mai cad şi era o victorie consistentă pentru mine după 4 ore! 

Înainte de a scrie despre pauzele de schnaps şi bere de la barul în aer liber, trebuie să spun despre ştrumfii de pe pârtii. Erau grupuri adunaţi pe lângă un instructor plătit, care îi învăţa pe copii poziţia corpului, echilibrul, virajele şi semănau izbitor cu cloşti cu pui aliniaţi pe pârtii. Ştrumfi de 5-6 ani, scunzi, curajoşi, tăiau pârtiile fără niciun fel de teamă, te uitai la ei cum trec pe lângă tine de parcă se născuseră direct pe schiuri. Căzăturile nu erau deloc dramatice, se ridicau imediat şi continuau cu un rânjet pe faţă de unde rămăseseră, erau în lumea lor, fără dădăceală din partea părinţilor, echipaţi şi...liberi la zăpadă. Chiar simţeam că mă descurajez degeaba: dacă puii aceia de om puteau face schi atît de efortless, era exclus să nu reuşesc şi eu! Pe lângă lecţia de detaşare şi relaxare învăţată de la ei (şi de la antrenorul meu personal!), mai erau notele de umor: ştrumfii cu ham legaţi de un adult, ţâncii coborând nemişcaţi pe pârtie, atenţi să nu îşi piardă echilibrul, copiii făcând abstracţie de cei mari cu o siguranţă debordantă erau tot atâtea motive pentru noi să râdem şi să ne minunăm!   

Muntele a fost copleşitor: creste, nori, soare, aproape o mie de metri mai sus faţă de cât văzusem şi urcasem în România. O alt fel de semeţie, o alt fel de sfidare a verticalului, o alt fel de săgetare de piatră spre cer, o alt fel de incitare la traseu. Urcând cu telecabina de la Mutterberg la Gamsgarden am văzut în două zile capre negre, aproape de instalaţia de oţel criogenic ce ne ducea în siguranţă până la pârtii, îndrăzneţe, calme, sprintene, absolut deloc deranjate de lianele întinse de oameni în mijlocul muntelui lor. Alpii mi s-au părut abrupţi, cu stânci tăiate vertical, fără pante line prea multe, un colos serios de piatră, de care nu te poţi sătura vizual. Există o alt fel de forţă de atracţie în aceşti munţi; în Carpaţii noştri am resimţit ceva asemănător în Piatra Craiului, în Făgăraş, în unele porţiuni din Rodna şi Parâng, în Retezat, înspre Mălăieşti în Bucegi, dar parcă intri în altă clasă montană cu Alpii. Sunt foarte curioasă cum este să faci trasee pe ei, cum este să te cuprindă un răsărit dimineaţa acolo, cum este să îţi treacă norii pe la urechi, cum este să dormi la refugii la peste 3.000 de m! Ei, o să aflu eu într-o bună zi!

Mişcare, schnaps cu pere în compot, voie bună, sute de oameni împrăştiaţi pe pârtii, experimentaţi care treceau elegant pe zăpada darnică, ştrumfi împrăştiaţi peste tot...ooff, îmi era clar: mă îndrăgostisem fără cale de lepădare! M-am gândit la ştrumfii mei de acasă, la cât de mult le-ar place o astfel de experienţă şi am ajuns la aceleaşi concluzii - că în România nu prea putem avea parte de aşa ceva, că trebuie să căutăm normalitatea de acest gen în alte locuri, că unii sunt mult mai norocoşi pentru că ajung la ea mult mai uşor, mai des şi într-o manieră mai relaxantă, că trebuia să fim recunoscători pentru faptul de a ne fi bucurat deodată de aşa de multe superlative.

Mare alpină - marca Alpi! La sfârşitul unei zile de schiat poalele munţilor ne-au întâmpinat cu o mare de nori care înecase Mutterberg-ul: din telecabina care ne cobora de la Gamsgarden ne uitam muţi de admiraţie la valurile de ceaţă deasă, încăpăţânată şi lipită de versanţi. Împreună cu noi erau încă doi români, tată şi fiu, care nu veniseră pentru prima dată la schi: erau din Galaţi, stăteau aproape 2 săptămâni în Stubai şi ştrumful vorbea ca un expert în devenire despre trasee roşii şi albastre, despre cum tăiase el nu ştiu ce pârtie, despre cât de greu a fost nu ştiu ce viraj şi despre cum îşi propunea pentru zilele următoare anumite zone de vizitat cu schiurile. Tatăl era un cunoscător serios, ştia detalii tehnice legate de echipament, de pârtii, de alte zone pentru schiat din Austria: bărbaţii au vorbit şi eu am ascultat, eram depăşită de nivelul discuţiei, dar era o plăcere să văd că o pasiune ca aceasta era tratată ca atare, nu pur şi simplu ca o distracţie sezonieră şi atâta. 

În momentul în care am început să prind curaj, am urcat cu telescaunul la 3.300 m, la Top Of Tyrol - acolo să vezi încântare şi zbenguială de bucurie! Am trecut şaua spre spatele munţilor, pe care îi văzusem zilele acelea cât schiasem la Gamsgarden, şi ne-a întâmpinat o salbă de creste, una mai semeaţă ca cealaltă, învăluite într-un cer uşor înnourat, lăfăindu-se în faţa ochilor noştri, sigure de faptul că sunt admirate.  Pârtiile de sus erau mai îndrăzneţe faţă de cele de la 2.600 m, erau o provocare de alt calibru, altoite pe curajoşi serioşi şi pe învăţăcei precauţi. Ştrumfii erau şi aici lipsiţi de orice urmă de teamă, cu schiuri sau plăci, iar cei experimentaţi pluteau pe pârtii cu picioarele stânga-dreapta ca într-un dans. Se auzeau mulţi români în jur: am adăstat la poze (desigur!) şi am avut parte de o porţie serioasă de râs, căci un grup de omuleţi din România se opriseră la vreo 10 metri de noi şi se uitau...

...cum mă prosteam şi dădeam indicaţii de fotografiere, cum mă agitam de încântare, căci mă simţeam absolut e x c e l e n t din toate punctele de vedere, cum nu prea conta ce se întâmplă în jurul nostru, căci nu mai existau decât munţii, noi şi marea grămadă de lume cealaltă. Un domn mai în vârstă chiar zâmbea pe sub mustăţi privindu-ne şi schimba cuvinte cu o tânără ce se oprise lângă el: parcă se turna un scurt-metraj în faţa lor şi era de nerefuzat making-of-ul! Grupul lor s-a întregit cu încă doi schiori, apoi au coborât toţi pe pârtie cu viteză supersonică, fără ezitare, parcă zburând, nu altceva: se pare că venise şi rândul nostru să vedem scurt-metrajul turnat de ei direct pe zăpadă!

A urmat proba de absolvire a cursurilor de începător, după 8 ore intensive. Examenul a fost constituit ad-hoc din două probe succesive, fără aprecieri de "admis" sau "respins", ci doar cu "Bravo că ai încercat!": prima proba a fost traseul 1 - albastru (de la 3.300 m la 3.000 m) şi proba a doua a fost traseul 1 b - roşu (de la 3.000 m la 2.600 m, la Gamsgarden). Ce experienţă incredibilă: traseul 12 părea un ţânc comparativ cu deschiderea în faţa căreia te punea traseul 1, dar, ghidată de instructorul meu cu un singur învăţăcel pe cap, l-am parcurs fără să cad, cu viteză pe partea de final (Ci ca lumea!!!), urlând de cât de faine sunt senzaţia şi descătuşarea de adrenalină atunci când te laşi în voia coborârii şi frica ţi se topeşte în metrii parcurşi cu zâmbetul întins pe toaaată faţa!

Pârtia roşie mi-a propus şi mai multă adrenalină: am realizat diferenţa la nivel de dificultate, am căzut o singură dată la început şi, apoi, am dus-o până la final (tot cu viteză pe capăt!!), am simţit în muşchii de la picioare că am muncit mult mai serios faţă de pârtiile albastre, pentru că am mers tăind pârtia stânga-dreapta, plug-paralel-viteză, iar plug-paralel-viteză şi aşa pe toată lungimea. Doamne, ce mi-a mai plăcut!! Ca orice sport, trebuie multă practică, astfel încât organismul să se obişnuiască, să se adapteze noului set de mişcări, să nu le mai gândească, ci să le transforme în reflex şi tehnica echilibrului cu centrul de greutate schimbat când pe dreapta, când pe stânga, se învaţă muuuuulttt mai repede aplicând-o! Chiar şi la 3.000 de metri, după cum se vede, înainte de intrarea în traseul 7 - albastru!

Ultima zi de schi a fost ceţoasă, zăpadă se confunda cu laptele din aer, bătea vântul serios şi nu am simţit deloc plăcere schiind: traseul 7, care îmi plăcuse tare de tot cu o zi înainte, nu îmi adusese decât nerăbdarea de a-l încheia şi a nu mai intra încă o dată pe el. Ca şi la drumeţiile pe munte, nici la capitolul schiat nu mă împac prea bine cu vremea care sabotează vizibilitatea, cea care te închide în tine să te încălzeşti sau să te adaptezi disconfortului de afară: nu sunt o alintată, doar că nu sunt compatibilă cu mohorâtul. Dacă e să îl privesc, nu e nicio problemă, dar nu să fiu nevoită să îl îndur. Pur şi simplu, îmi e dor instantaneu de lumină, soare, libertate (posibilitate) de a vedea ceva în faţă, nori călători, ceţuri pasagere, nu sunt mare prietenă cu viscolul, ploaia, vântul supărat şi frigul. Asta e!

Mihaela, Gabi şi Ioana (cu hipopotamul de alături!) ne-au completat starea de bine prin modul lor aerisit de a fi, prin autentic şi lipsă de ifose, prin glume şi ironii, prin gestionat surprinzător pretenţii "şofericeşti" de genul "Ioana, dă-mi şi mie 15 de mandarine!", prin faptul că ne-am întreţinut în două seri la restaurant sărbătorindu-le pe Ioana şi apoi pe Mădălina, prin faptul că buna înţelegere şi gesturile frumoase au avut întâietate, încât...s-a lăsat cu câştig uman extins. Mai mare dragul!

Sunt senină, sunt bucuroasă, sunt calmă, sunt conştientă că anul mi s-a deschis la capitolul "Noroco(a)s(ă)!" şi, ca de fiecare dată când sunt copleşită de ceva ce mi se întâmplă, muncit sau oferit în dar, devin recunoscătoare şi nu ezit să mulţumesc din plin. Călătoria aceasta a fost posibilă pentru că firele s-au împletit în aşa fel încât aţa aleasă s-a altoit pe formula "doi pe doi" - nici nu voiam mai mult! - şi urmează încă un episod de Austria, nu cu schi sau zăpezi de înălţimi ameţitoare, ci cu un oraş discret şi complice, ca o îngheţată savurată pe timp de iarnă la căldura dinăuntru!