6-7 octombrie 2012 - Lacul Scropoasa (lângă Cheile Orzei), Peştera Ialomiţei, traseu pe la Cabana Padina, plus o întâlnire absolut nedorită cu...ursul (BUCEGI)

Cel mai tare mă bucur că suntem teferi!

Frumoşii mei oameni de munte din tura aceasta! Am să scriu postarea aceasta în primul rând pentru voi: am avut ceva timp să decantez aceste două zile de week-end şi pot formula concluziile la care am ajuns, astfel încât să mă fac perfect înţeleasă. Vreau să vă cer iertare pentru greşelile de organizare şi pentru inconştienţa de a ne fi aventurat pe un traseu pentru care nu eram pregătiţi a-l acoperi în timp util până la căderea nopţii, pentru că nu am insistat pe frontală/lanternă, pe care nici eu nu am avut-o, pentru că am fost la limita unei situaţii de tip pericol mortal, pentru că muntele nu e deloc o joacă şi, totuşi, am uitat/ignorat să îl iau în serios aşa cum trebuie luat întotdeauna. Ştiu că eram mai mulţi oameni experimentaţi şi vina poate fi oarecum distribuită, dar, ca organizator, mie îmi revine mult mai multă, căci aţi avut încredere în deciziile mele şi am dezamăgit în prima zi. Tura aceasta a fost mai mult decât o lecţie de viaţă, de risc şi de palmă pentru umilinţă şi ochi deschişi: a fost o trezire din o atitudine de apreciere a naturii, care nu se combina serios cu gândul eventualelor pericole!

Ştiu că am pornit cu stângul: al 11-lea dintre noi m-a anunţat târziu că nu mai vine, Andrei (săr'na de gutuie!) cu maşina lui au fost cooptaţi pentru drum chiar cu câteva ore înainte de plecare, Ştefan nu prea a vrut să participe, dar eu am insistat, aşa cum am procedat cu el şi la turele din Rodna şi Bucegi. Am făcut 8 ore până la Sinaia, unii din noi ne-am grăbit prea tare şi alţii au mers singuri în spatele nostru, ar fi trebuit să căutăm mai devreme o soluţie să stăm mereu împreună, aşa că la ora 16 intram în traseul spre Cheile Orzei care începea de la Cheile Zănoagei. Ştiam că aveam 3 ore la dispoziţie şi apoi se prăvălea noaptea peste noi, ieşeam la limită cu timpul ca să nu ne prindă întunericul pe drum şi, totuşi, ne-am aventurat pe un drum destul de sălbatic, care urmărea firul apei până la Lacul Scropoasa. 

Zona este extrem de liniştită şi sălbatică. Lacul Scropoasa este un lac de baraj antropic construit în 1929, pe râul Ialomiţa, în scopuri hidroenergetice, aflat la altitudinea de 1.197 m. Se întinde între localităţile Scropoasa şi Dobreşti, pe o lungime de 2,5 km şi alimentează Hidrocentrala de la Dobreşti, care, până la amplasarea uzinei hidroelectrice de la Bicaz, a fost cea mai mare hidrocentrală din România ca putere instalată, fiind proiectată de inginerul Dorin Pavel, întemeietorul şcolii hidrotehnice româneşti. Apa este aproape hipnotică, prin claritatea ei de suprafaţă se poate vedea cam doi metri în interior, stâncile din capătul Cheilor Orzei par a ascunde ceva şi te laşi sedus de complicitatea stâncă-apă-pădure care pluteşte în aer. Am fost 10 omuleţi şi am spart liniştea cu gălăgia noastră, dar e puţin înfiorătoare. Sau, poate, gândesc totul prin prisma întregii experienţe pe care am trăit-o în zonă! 

Informaţiile despre traseu sunt destul de reduse pe internet şi ne-am ghidat după harta generală a Bucegilor, plus intuiţia şi simţul nostru de orientare. Fiind o exploatare umană în zonă, dând de o scară ce părea să urce peretele Cheilor Orzei, am considerat că e mai simplu de urmat acea cale pentru a nu ocoli aşa de mult pereţii de stâncă şi a intra prin partea opusă. Nu a fost o idee prea inspirată: în afară de faptul că ne-am hlizit de cei 3 începători, spunând că este testul lor de iniţiere, am pierdut timp şi mai mult ne-am încurcat. Mie aşa mi s-a părut! Reveniţi din tentativa neinspirată de a intra în Chei pe deasupra lor, am urmat în continuare traseul spre Dobreşti, sperând că nu va fi foarte lung: Andrei ne precizase că erau cam 2,5 km, iar harta nu dădea semne că ar fi mai mulţi. Hlizeală şi...la drum!  

După ce am coborât destul de mult prin pădure, ne-am oprit la un pod unde era un Interzis în partea dreaptă. Era 18.30 şi, în timp ce îi aşteptam pe toţi să vină la pod, m-am gândit să urmez traseul cruce albastră, să văd pe unde duce, dacă are rost să ne mai aventurăm sau nu. Gigi a venit după mine şi am mers cam 10 minute, dar nici urmă de chei: ritmul nostru ne-a dus destul de departe şi la întoarcere am dat peste Silviu şi Ştefan, care se împacientaseră, căci nu ştiau cât de departe ne duseserăm. Am realizat că nu procedasem tocmai inspirat, căci nu le spusesem unde mă duc şi i-am îngrijorat, chiar dacă făcusem bucăţica de traseu pentru ca grupul să nu se mai mişte întreg într-acolo. Era clar că nu aveam să vedem nici urmă de Cheile Orzei, aşa că am făcut cale-întoarsă la îngânarea zilei cu noaptea.  

Ciprian mergea în faţă ca să vadă marcajele pe copaci şi noi veneam cupă el. Ritmul nu era foarte bun, căci aveam de urcat o bucată destul de serioasă, Ştefan nu se simţea prea bine şi începuse să se lase întunericul în mod serios, când...Ciprian a văzut coborând spre el o namilă de umbră semănând cu un URS!!! A alergat spre noi, ne-a protejat cu mâinile, Gigi s-a speriat şi noi, ceilalţi, la fel, am început să urlăm, să batem din palme, să facem gălăgie, să dăm cu beţe în sticlele de apă, căci ursul nu vede bine noaptea şi evită zonele zgomotoase. Am reuşit să îl reperez: era cam la 100 de metri de noi, o umbră mare, cu profilul acela de labe-trunchi-labe, se apropia de noi, chiar dacă făceam atâta gălăgie şi...am înlemnit gândindu-mă că oamenii aceia fuseseră aduşi acolo de mine, Gigi fusese dată în grija mea, situaţia era absolut extrem de expusă şi nu ştiam ce altceva puteam face în afară de ce făceam deja. Ştefan cu Silviu erau în urmă: am început să urlu după ei, au urcat într-un suflet până la noi şi au evitat în felul acesta întâlnirea cu ursul, care s-a îndepărtat şi a coborât mai departe spre apă, exact în direcţia lor. Georgiana a făcut ulterior un atac de panică şi i-a fost puţin mai greu să continue drumul, dar şi-a revenit încet şi a făcut faţă la toată situaţia. Grupul s-a comportat exemplar: ne-am adunat, am mers compact, am făcut mereu zgomot, am cântat, ne-am ţinut nervii tari pentru următoarele două ore cât a durat traseul de ieşire din pădure. A fost una din experienţele cele mai marcante de tip coşmar pe care le-am trăit până acum şi pot spune că mă vor urmări toată viaţa emoţiile de limită din ea! 

Aşa arătam a doua zi la Cabana Padina: întregi şi profund recunoscători!

În urma experienţei noastre, după ce am făcut un group-hug că am suntem bine, după ce ne-am simţit în siguranţă în maşini şi la cabană, după ce ne-am detensionat şi am ajuns să râdem pe seama ursului, fiecare cred că s-a gândit la viaţa lui în retrospectivă, dar şi în perspectivă. Situaţiile limită scot untul acesta "existenţial" din oameni şi acuma am simţit pe pielea noastră acest lucru! Mă simt extrem de responsabilă pentru ce s-a întâmplat, pentru pericolul la care i-am expus pe omuleţi, trebuia să fiu mult mai bine informată, trebuia să fiu mai atentă la detalii când am pus la cale tura, trebuia să nu tratez muntele cu relaxare: e necesar să îmi revoluţionez modul de a face treabă de genul acesta şi să aplic lecţiile învăţate acuma cu vârf şi îndesat! Şi nu sunt puţine deloc!

După cum se vede din pozele lui Ştefan, a doua zi a fost darnică de tot cu noi, supravieţuitorii întâlnirii cu ursul din pădure. Am avut în plan Peştera Ialomiţa aflată foarte aproape de Cabana Padina şi, la intrare, există Mănăstirea Ialomiţei: era liturghia de duminică, am intrat exact când era Tatăl Nostru şi am mulţumit din străfundul sufletului meu că Dumnezeu ne-a ajutat să scăpăm cu bine din încercarea aceasta, că nu a păţit nimeni ceva grav, că Georgiana a fost puternică şi a făcut faţă panicii până la urmă, că ne-am mişcat cât de bine am putut, că am ajuns teferi la maşini şi eram împreună, toţi 10! 

Vizitarea peşterii costă 6 lei, mi s-a părut extrem de frumoasă şi de bine amenajată. Păcat că nu există şi un ghid care să te pună puţin la punct cu nişte detalii despre specificul ei speologic, să nu pleci de acolo doar cu imaginile pe retină. Scările sunt alunecoase şi trebuie parcurse cu maaare grijă, piatra este impresionantă, galeriile joase ne-au dat de furcă: lui Silviu i se spusese la cumpărarea biletelor să avem grijă la cap şi la scări şi atunci înţelegeam de ce vânzătorul repeta acest lucru tuturor!

Galerii, labirint, ape ieşind din subteran, umezeală, un final de peşteră marcat de un fel de altar încropit din iconiţe: merită văzut totul pe îndelete! Este altceva faţă de peşterile pe care le-am traversat în munţii Apuseni, faţă de Meziad, Scărişoara şi Urşilor (brrr, mi se face pielea buburuze când mă gândesc la cuvântul acesta!) şi poţi deduce cât de divers este domeniul acesta speologic. 

Ne-am întins prea mult la Peştera Ialomiţei şi am ajustat planificarea: nu aveam timp de Vârful Bătrâna, aşa că am ales, în limita timpului disponibil, să facem un traseu scurt până aproape de Şaua Strunga, în spatele Cabanei Padina, ca să mâncăm la înălţime, să vedem Babele şi Coştila pe versanţii opuşi şi să admirăm platoul Bucegilor, care seamănă mai mult cu un podiş extins decât cu un munte serios. Piatra Craiului mi-a formatat ideea de munte şi de piatră şi am oleacă de desconsiderare faţă de zone ca cele din Bucegi, lipsite de piatră pentru bocancii mei de "căpriţă". În schimb, hlizeala şi socializarea încap excelent pe pantele line de acest fel! Am probat noi şi...e adevărat!

Ştefan a făcut experimente fotografice de lume cu susul în jos şi...se pare că i-au ieşit şi de data aceasta!

Am mâncat aproape de nişte stânci înalte, am schimbat feluri de mâncare între noi, am râs mult, Andrei a scos la licitaţie din rucsacul magic ultimul ou pe care îl mai avea şi Ştefan l-a înşfăcat ca să fie evitate bătăile pe el, Gigi a descoperit secretul conservei cu cheiţă, marca Ciprian, am devorat biscuiţii aduşi de Silviu, am consumat nachos de la Iaşi, peşte sărat de la Georgiana şi ciocolată cu mentă de la altă Georgiana. Soare, căldurică, vânt adiat subtil: lâncezeală şi munte în toamnă senină! 

Roxana, Georgiana, Andrei - omuleţii nou-veniţi în grup: vă mulţumesc pentru încredere, îmi pare sincer rău pentru emoţiile cu ursul şi pentru scăpările din organizare. Sper să nu vă fi descurajat dorinţa de a cunoaşte muntele, căci este o lume fascinantă, doar că trebuie abordată cu mare seriozitate pentru a preîntâmpina eventualele probleme. Sunteţi tare frumoşi şi cu multe de spus, mi-a plăcut gutuia de la Andrei şi modul în care şi-a împărţit mâncarea dimineaţă, dând mereu raită pe la fiecare cu vreo bunătate, Georgiana este de neuitat cu menta din ciocolată (ultimele bucăţi au rămas la mine!) şi cu râsul despre realitatea "negruzzistă", iar Roxana, art-director la firma de fotografie a lui Ştefan, nu poate fi trecută cu vederea strecurând câte un surâs ştrengăresc şi cu gropiţe sau vreo replică ironică.   

Ultimele poze au fost făcute la Padina Fest: fiecare şi-a amanetat câte o literă, eu cu Gigi am vânturat eşarfele gemene din Turcia şi Roxana a dat proba de talent cu o prezentare de grup în poza finală.

Lacul Bolboci a fost o cireaşă de capăt de tură şi nu ne-am putut abţine să nu fim ludici. Este un lac de baraj natural din Masivul Bucegi, în valea Ialomiţei, situat la 8 km de Sinaia şi la 10 km (2 ore de mers) de Peştera Ialomiţei, fiind alimentat de apele din Valea Tătarului. Am mers până pe baraj şi am urmat indicaţiile fotografile ale lui Ştefan, desigur, ca să imortalizăm momentul!

Am ajuns la capăt şi am spus cam tot ce aveam de spus. Mai este un singur lucru: am învăţat în tura aceasta că e bine la un moment dat să te dai la o parte şi să laşi pe altcineva să facă o treabă mai bună ca tine. Nu e un gest de laşitate, căci nu mă voi opri din organizat ture la munte, doar că lecţiile pe care le-am primit de data aceasta cer timp să fie înţelese şi fixate: ca lider mă implic foarte serios ca totul să meargă bine, dar, de data aceasta, au fost prea multe care nu au mers strună şi e cazul să iau puţină distanţă ca să mă pot trage de urechi, să corectez ce e de îndreptat, să evaluez modul în care o să fac pe mai departe şi să mă rog ca omuleţii să nu îşi piardă încrederea în mine, să rămân credibilă în faţa lor la nivel de intenţii montaniarde şi umane. Nu e un pas în spate, e o odihnă cu tâlc pe o treaptă! 

*** Ştefan: "Știu că nu aș fi putut alunga pericolul principal care ne-a deranjat în ziua aceea, dar acum mi-aș dori să fi fost mai prezent și ceva mai atent la tot ce se întâmplă în jur ca măcar o parte din probleme să fie rezolvate. Doresc să vă felicit pe fiecare în parte: 

- pe Ciprian în primul rând pentru stăpânirea de sine de care ai dat dovadă, deși sunt convins că ai tremurat și tu cu gândul la ce s-ar putea întâmpla; 

- pe Georgiana Ș pentru că ai fost gălăgioasă și independentă, nu te-ai plâns deloc și ai mers până la capăt trăgând de tine și de energia pe care o mai aveai; 

- pe Georgiana Z pentru că ai fost puternică și stăpână pe stările și sentimentele tale în situația aceea extremă; 

- pe Georgiana A pentru că, deși ai fost cea mai afectată dintre noi toți, ai reușit să te stăpânești și să îți pui încrederea în noi că totul va fi bine; 

- pe Andrei Bobu pentru că ai avut puterea să glumești și să cânți și să faci zgomot atunci când era nevoie; 

 - pe Roxana P și Irina P pentru că v-am simțit ca nişte izvoare de energie pozitivă discrete, dar persistente; 

- pe Dana pentru că ai reușit să îți menții nervii tari și să îți pierzi cumpătul abia îm mașină (când a plâns nițeluș);

- pe Silviu pentru că ai stat alături de mine în prima parte a urcării și nu m-ai lăsat în urmă. 

 Vă pup cu drag si bucurie că suntem toți întregi!"

*** Ciprian: "Grupul a fost destul de numeros (10 omuleţi) şi este şi normal să nu ai control absolut asupra tuturor situaţiilor care pot apărea (limita ar fi în jurul lui 6). Traseul nu a fost deloc floare la ureche din punct de vedere al atingerii obiectivelor noastre, mai ales că nimeni dintre noi nu l-a mai făcut. Legat de organizare, în cea mai mare parte te-ai achitat de toate atribuţiile, mail-urile tale conţinând toate informaţiile necesare pentru buna desfăşurare a excursiei. Până la urmă vorbim de un grup şi fiecare trebuie, la un moment dat, să-şi asume câteva sarcini (nu suntem în vacanţă şi trebuie ca cineva să aibă tot timpul grijă de noi şi să ne planifice fiecare pas). Orice nemulţumire este întotdeauna binevenită şi, de aceea, este foarte bine să atragem atenţia, la modul cel mai serios, de fiecare dată când ceva ni se pare greşit. (Exemplu: Traseul de iniţiere sau faptul că l-am lăsat pe Andrei în urmă). Să nu uităm că excursia a fost memorabilă şi, aşa cum îmi place mie să cred, asta se întâmplă întotdeauna când nu încercăm să planificăm totul până la cel mai mic detaliu."

*** Georgiana Şuhan: "Dragii mei, eu sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru că ştiu că se putea şi mai rău, sunt recunoscătoare pentru că suntem cu toţii bine, sunt recunoscătoare pentru sentimentul de Fericire pe care l-am simţit când am ajuns la maşini, sunt recunoscătoare pentru că am avut multe de învăţat, de văzut şi de auzit în cele două zile. Sunt recunoscătoare şi nu îmi pare rău când mă gândesc la detalii. Înţeleg şi gândurile voastre, dar cel mai important la momentul acesta este faptul că deznodământul a fost unul fericit. Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi sper să ne revedem curând pe cărări cu soare!"

*** Andrei: "Yellow! Aş parafraza un vechi cântec:"...nimic nu ne sperie, nimic nu ne doboară, să vină orice urs, dar daţi-ne o chitară..." să îi cântăm, că sigur fuge"

*** Irina: "Hey, norocoşilor! Glumim, râdem...dar tura asta parcă am fost prea relaxaţi şi ne-am culcat pe-o ureche, căci prea ne-au ieşit toate drumeţiile de până acum. Eu m-am simţit bine în ambele zile (exceptând, desigur, drumul noaptea prin pădure...brrr) şi sper ca experienţa asta să nu fie un pas înapoi, ci o lecţie pentru următoarele ieşiri. Mulţumesc pentru poze - sunt vesele şi frumoase!"

*** Roxana: "Neaţa sub raze de soare tomnatic. Amintirile, mail-urile, pozele sunt atât de frumoase, pline de o încărcătură emoţională încât mi-au umplut inima de bucurie. Ieri, când am citit postarea Danei, am retrăit fiecare moment al excursiei. Eu, ca 'omuleţ nou' şi mai puţin experimentat pe munte, nu am dat niciodată vina pe organizare, pentru că o echipă nu e formată doar din lider, ci şi din membrii ei. Aşa că fiecare a avut o mică responsabilitate. Eu una m-am învăţat minte să mă informez mai bine, să nu las pe altcineva toată responsabilitatea. Mail-urile Danei înainte de excursie au fost complete şi ne-au introdus în atmsoferă. Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi până ne revedem!"