"Muntele este înaltul şi adâncul şi adausul de oboseală proaspătă. Muntele e această privelişte în care intru tot mai adânc şi care, la rândul ei, intră şi ea în mine". (Lucian Blaga)
Pentru cei care mă cunosc mai bine nu e un mister că de câţiva ani încoace nu îmi mai sărbătoresc ziua de naştere în maniera tradiţională. Prefer să primesc an de an cu mare drag, cu inima deschisă şi cu multă recunoştinţă urările celor care îşi îndreaptă gândurile spre mine şi adaugă o panglică de "semn bun" la mănunchi. Prefer să fiu discretă şi să nu trâmbiţez, dar mereu sunt surprinsă de dragostea şi atenţia celor din jur, pentru care contez în vreun fel sau altul. Prefer să fiu eu însămi, poate puţin mai înţeleaptă, cu câteva călătorii în plus în buzunar, cu unele drumuri începute, cu altele continuate, cu altele abandonate, "înrăindu-mă" în permanenţă în cele potrivite mie.
Anul acesta am rezonat din nou cu muntele, aşa cum s-a întâmplat la înălţimile Călimanilor în 2010 sau cu sacul de dormit pentru sezonul rece primit de la cinefilii mei dragi în 2011. Începe să se coase o tradiţie şi pe aceasta îmi surâde să o însăilez la capitolul "Obişnuinţe anuale sănătoase". Când se face toamnă, nu prea îmi dă ghes inima pentru trasee lungi: coboară în mine o leneveală sub soarele slab şi o plăcere pentru hălăduială, fără prea mult efort acordat unor trasee serioase, fără dorinţa de drumuri care să semene solicitantelor ture văratice. Parcă intră şi organismul într-o tânjire după căldură şi soare şi vrea să se înfrupte din ele, nu să pună muntele pe prim-plan, ca de obicei!
Două zile am străbătut o bucăţică de Bucegi, de la Sinaia - cota 1.400 până la Vârful cu Dor (2.030 m), Vârful Furnica (2.103 m), am rămas peste noapte la Cabana Piatra Arsă şi am continuat a doua zi cu Vârful Ciocârlia (2.025 m) şi coborârea pe Jepii Mari spre Cascada Urlătoarea, de unde am regăsit civilizaţia spre Buşteni şi am închis bucla înapoi la Sinaia, la cota 1.400 m.
Înainte de a ajunge la Cota 1.400 de la Sinaia, am oprit în pădurea de foioase, îngălbenită în zeci de nuanţe şi aflată parcă la un superlativ cromatic sub soarele destul de prietenos pentru o zi de toamnă. Am stat ca bondarii pântecoşi la admirat ruginiul transparent şi cascada de culoarea mierii din frunzele aflate pe ducă. Este modul cel mai agreabil în care reuşesc să apreciez acest anotimp, care, în general, mă agasează cu frigul, cu ploile, cu starea de indispoziţie accentuată, cu tristeţile asediatoare, cu senzaţia de sfâşiere. Când e uşor caldă şi prietenoasă vizual, toamna îmi este dragă aproape ca vara!
Am cam pierdut noţiunea timpului, am uitat ce moment de intrare în traseu ne fixaserăm iniţial, dar nu ne părea deloc rău să facem poze la minunea de lume galbenă-verde-maronie din faţa noastră. Am mers de-a lungul pârtiei de ski, cu înalţi de scoarţă pe o parte şi pe alta, cu perdele vegetale leganându-se în adierea blândă a pădurii. Este incredibil: îţi vine să te pierzi total, aşa cum se întâmplă iarna atunci când te laşi copleşit de tot albul din zăpezi şi totul redevine simplu, liniştit, încet, răbdător! Nici nu voiam să fac altceva de ziua mea decât să haiducesc pe vreo cărare şi să simt timpul ca pe un leagăn, nu ca pe o frânghie ce mai strânge laţul cu un an - fiind autentică în albia proprie, pur şi simplu trebuie să curg din anul rămas în urmă în anul proaspăt deschis în faţa mea.
De la cota 1.400 am întrat în traseul spre Vârful cu Dor, întreaga perspectivă s-a deschis dintr-odată şi valurile de păduri îngălbenite s-au aşezat la picioarele noastre. Traseul era plin de omuleţi de toate felurile: de la copii la tineri total neintegraţi în peisaj, de la biciclişti la montaniarzi ieşiţi, ca noi, la o plimbare pe munte, de la vârstnici la cupluri, mai toţi erau veniţi cu telecabina şi se înfruptau în felul lor din soare, munte şi anotimp. Urmele se vedeau: gunoaie, sticle aruncate cu nonşalanţă, că doar românul trebuie să se simtă bine! Am reuşit să facem slalom printre toţi şi toate şi să zâmbim muntelui, căci nu avea sens să ne stricăm bunătate de zi pe astfel de lucruri!
Pe Vârful cu Dor bătea un pui de vânt, măi, nene! Aoleu! Am înhăţat două polare şi tot îmi era frig: bine că aveam o sobă cu mine, că altfel cred că începeam mult mai devreme antrenamentele pentru dârdâitul şi clănţănitul din dinţi de la iarnă. Mă aştepta o sărbătorire-prin-surpindere la altitudine cu pahare şi şampanie, cărate în complot până la 2.000 şi ceva de metri. Eu aveam pişcoturi la mine, aşa că s-au potrivit de minune proviziile cu surpriza!
Muntele a început să se golească încet-încet de prezenţe umane şi să se umple de ceţuri dese, de covor aşternut pentru ca soarele să ia calea somnului de cealaltă parte a paginii de cer. Am avut parte de un spectacol veritabil: culoare, mare alpină, apus, spinări încovoiate de platou montan, valuri dramatice de nori sub cabana Mioriţa, un clipit stins în ochiul de lumină ce ne făcuse ziua superlativă!
Îmi vine greu să mai trudesc după cuvinte când aş prefera să las imaginile şi tăcerea să vorbească de la sine. Vreau totuşi ca memoria mea să agaţe toate momentele acestea, să le lipească la fiinţa mea căci ele au să construiască o lume nouă peste celelalte, au să extindă ceea ce am ridicat până acuma, au să înflorească în alţi boboci şi au să dea alţi sâmburi. Şi nu e vorba doar de noul an pe care îl pun subtil în buzunar şi îl bat pe umăr să fie mai darnic decât cel trecut în pumn!
Cabana Piatra Arsă este ditamai complexul sportiv, un hotel în adevăratul sens al cuvântului cocoţat la aproape 2.000 de metri, cu camere largi şi mâncare bună, băi foarte curate (am fost extrem de încântată de ele!), se poate ajunge cu maşina fără probleme şi deja muntele nu mai pare a fi munte, ci mai mult un altoi de oraş la altitudine. Am făcut a doua zi traseul spre Vârful Ciocârlia, am văzut de pe el Crucea de pe Caraiman, Cabana Babele, Coştila, Buştenii şi Sinaia şi...oleacă de stâncă! Mă gâdilau picioarele pentru un dram de piatră căci nu prea le plăceau platoul ierbos şi Bucegii parcă nu erau o continuare aşa de inspirată după Piatra Craiului. Ce să-i faci - dacă am vrut hălăduială, munţii aceştia au fost numai buni: au adus ca bonus şi un alai de metafore!
Jepii Mari sunt mai puţin spectaculoşi decât Jepii Mici, dar jnepenişul este mai copleşitor, mai ales în partea superioară. Brazii cu verdele lor încăpăţânat sunt rari, iar pădurea prinde curaj să năvălească de foarte devreme printre ei, sugrumându-i cu frunzele-i nerăbdătoare să se întoarcă la pământ şi să doarmă, doar să doarmă. Ne opream pe traseu, ascultam cum se leagănă una câte una, ating discret crengi în cădere, le incomodează pe cele ajunse deja şi se aventurează la odihnă lungă.
Înaintând spre baza muntelui observi cum se schimbă întreaga configuraţie: stratul de frunze devine extrem de generos şi te poate induce în eroare atunci când păşeşti peste el. Am păţit-o şi m-am julit oleacă, dar sunt în regulă: nu doar eu am fost victima frunzelor înşelătoare! Traseul de pe Jepii Mari spre Buşteni deviază printr-un nemarcat spre Cascada Urlătoarea şi atunci am cotit şi noi la dreapta pentru a vedea cum arată mugetul apelor de Bucegi în plină toamnă.
Nu am găsit pe nimeni în zonă şi am putut admira în tihnă minunăţia aceasta de cădere de apă, care se află în variantă dublă: picurând pe muşchi sau şuvoind nervoasă cu torent. Ni s-a părut mai interesantă varianta vegetală şi i-am dat prioritate în pozele noastre: Cascada Tişiţa din munţii Vrancei este mult mai spectaculoasă şi da, urmează în planurile nu foarte îndepărtate! Până atunci - am avut parte de tihnă şi firesc uman de ziua mea, de apropiere şi surprize ludice, de vreme generoasă cu prietenul meu solar, de înghiontiri de la puţin-doritul frig, de deschidere şi plesniri de muguri. Pare cam primăvăratică această toamnă, dar cred că începuturile îţi dau în mod subtil senzaţia aceasta. Nu vreau să trec în revistă dorinţe pentru noua vârstă sau alte planuri: vreau doar să curg mai departe în tandem precum Cascada Urlătoarea, când susurândă, când frenetică!
Două zile am străbătut o bucăţică de Bucegi, de la Sinaia - cota 1.400 până la Vârful cu Dor (2.030 m), Vârful Furnica (2.103 m), am rămas peste noapte la Cabana Piatra Arsă şi am continuat a doua zi cu Vârful Ciocârlia (2.025 m) şi coborârea pe Jepii Mari spre Cascada Urlătoarea, de unde am regăsit civilizaţia spre Buşteni şi am închis bucla înapoi la Sinaia, la cota 1.400 m.
Înainte de a ajunge la Cota 1.400 de la Sinaia, am oprit în pădurea de foioase, îngălbenită în zeci de nuanţe şi aflată parcă la un superlativ cromatic sub soarele destul de prietenos pentru o zi de toamnă. Am stat ca bondarii pântecoşi la admirat ruginiul transparent şi cascada de culoarea mierii din frunzele aflate pe ducă. Este modul cel mai agreabil în care reuşesc să apreciez acest anotimp, care, în general, mă agasează cu frigul, cu ploile, cu starea de indispoziţie accentuată, cu tristeţile asediatoare, cu senzaţia de sfâşiere. Când e uşor caldă şi prietenoasă vizual, toamna îmi este dragă aproape ca vara!
Am cam pierdut noţiunea timpului, am uitat ce moment de intrare în traseu ne fixaserăm iniţial, dar nu ne părea deloc rău să facem poze la minunea de lume galbenă-verde-maronie din faţa noastră. Am mers de-a lungul pârtiei de ski, cu înalţi de scoarţă pe o parte şi pe alta, cu perdele vegetale leganându-se în adierea blândă a pădurii. Este incredibil: îţi vine să te pierzi total, aşa cum se întâmplă iarna atunci când te laşi copleşit de tot albul din zăpezi şi totul redevine simplu, liniştit, încet, răbdător! Nici nu voiam să fac altceva de ziua mea decât să haiducesc pe vreo cărare şi să simt timpul ca pe un leagăn, nu ca pe o frânghie ce mai strânge laţul cu un an - fiind autentică în albia proprie, pur şi simplu trebuie să curg din anul rămas în urmă în anul proaspăt deschis în faţa mea.
De la cota 1.400 am întrat în traseul spre Vârful cu Dor, întreaga perspectivă s-a deschis dintr-odată şi valurile de păduri îngălbenite s-au aşezat la picioarele noastre. Traseul era plin de omuleţi de toate felurile: de la copii la tineri total neintegraţi în peisaj, de la biciclişti la montaniarzi ieşiţi, ca noi, la o plimbare pe munte, de la vârstnici la cupluri, mai toţi erau veniţi cu telecabina şi se înfruptau în felul lor din soare, munte şi anotimp. Urmele se vedeau: gunoaie, sticle aruncate cu nonşalanţă, că doar românul trebuie să se simtă bine! Am reuşit să facem slalom printre toţi şi toate şi să zâmbim muntelui, căci nu avea sens să ne stricăm bunătate de zi pe astfel de lucruri!
Pe Vârful cu Dor bătea un pui de vânt, măi, nene! Aoleu! Am înhăţat două polare şi tot îmi era frig: bine că aveam o sobă cu mine, că altfel cred că începeam mult mai devreme antrenamentele pentru dârdâitul şi clănţănitul din dinţi de la iarnă. Mă aştepta o sărbătorire-prin-surpindere la altitudine cu pahare şi şampanie, cărate în complot până la 2.000 şi ceva de metri. Eu aveam pişcoturi la mine, aşa că s-au potrivit de minune proviziile cu surpriza!
Muntele a început să se golească încet-încet de prezenţe umane şi să se umple de ceţuri dese, de covor aşternut pentru ca soarele să ia calea somnului de cealaltă parte a paginii de cer. Am avut parte de un spectacol veritabil: culoare, mare alpină, apus, spinări încovoiate de platou montan, valuri dramatice de nori sub cabana Mioriţa, un clipit stins în ochiul de lumină ce ne făcuse ziua superlativă!
Îmi vine greu să mai trudesc după cuvinte când aş prefera să las imaginile şi tăcerea să vorbească de la sine. Vreau totuşi ca memoria mea să agaţe toate momentele acestea, să le lipească la fiinţa mea căci ele au să construiască o lume nouă peste celelalte, au să extindă ceea ce am ridicat până acuma, au să înflorească în alţi boboci şi au să dea alţi sâmburi. Şi nu e vorba doar de noul an pe care îl pun subtil în buzunar şi îl bat pe umăr să fie mai darnic decât cel trecut în pumn!
Cabana Piatra Arsă este ditamai complexul sportiv, un hotel în adevăratul sens al cuvântului cocoţat la aproape 2.000 de metri, cu camere largi şi mâncare bună, băi foarte curate (am fost extrem de încântată de ele!), se poate ajunge cu maşina fără probleme şi deja muntele nu mai pare a fi munte, ci mai mult un altoi de oraş la altitudine. Am făcut a doua zi traseul spre Vârful Ciocârlia, am văzut de pe el Crucea de pe Caraiman, Cabana Babele, Coştila, Buştenii şi Sinaia şi...oleacă de stâncă! Mă gâdilau picioarele pentru un dram de piatră căci nu prea le plăceau platoul ierbos şi Bucegii parcă nu erau o continuare aşa de inspirată după Piatra Craiului. Ce să-i faci - dacă am vrut hălăduială, munţii aceştia au fost numai buni: au adus ca bonus şi un alai de metafore!
Jepii Mari sunt mai puţin spectaculoşi decât Jepii Mici, dar jnepenişul este mai copleşitor, mai ales în partea superioară. Brazii cu verdele lor încăpăţânat sunt rari, iar pădurea prinde curaj să năvălească de foarte devreme printre ei, sugrumându-i cu frunzele-i nerăbdătoare să se întoarcă la pământ şi să doarmă, doar să doarmă. Ne opream pe traseu, ascultam cum se leagănă una câte una, ating discret crengi în cădere, le incomodează pe cele ajunse deja şi se aventurează la odihnă lungă.
Înaintând spre baza muntelui observi cum se schimbă întreaga configuraţie: stratul de frunze devine extrem de generos şi te poate induce în eroare atunci când păşeşti peste el. Am păţit-o şi m-am julit oleacă, dar sunt în regulă: nu doar eu am fost victima frunzelor înşelătoare! Traseul de pe Jepii Mari spre Buşteni deviază printr-un nemarcat spre Cascada Urlătoarea şi atunci am cotit şi noi la dreapta pentru a vedea cum arată mugetul apelor de Bucegi în plină toamnă.
Nu am găsit pe nimeni în zonă şi am putut admira în tihnă minunăţia aceasta de cădere de apă, care se află în variantă dublă: picurând pe muşchi sau şuvoind nervoasă cu torent. Ni s-a părut mai interesantă varianta vegetală şi i-am dat prioritate în pozele noastre: Cascada Tişiţa din munţii Vrancei este mult mai spectaculoasă şi da, urmează în planurile nu foarte îndepărtate! Până atunci - am avut parte de tihnă şi firesc uman de ziua mea, de apropiere şi surprize ludice, de vreme generoasă cu prietenul meu solar, de înghiontiri de la puţin-doritul frig, de deschidere şi plesniri de muguri. Pare cam primăvăratică această toamnă, dar cred că începuturile îţi dau în mod subtil senzaţia aceasta. Nu vreau să trec în revistă dorinţe pentru noua vârstă sau alte planuri: vreau doar să curg mai departe în tandem precum Cascada Urlătoarea, când susurândă, când frenetică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu