24-26 august 2012 - BUCEGI (II): Vf. Caraiman - Vf. Coştila - Vf. Găvanelor - Vf. Bucura - Vf. OMU - Cabana Mălăieşti şi coborârea pe la Cabana Poiana Izvoarelor

"...sunt multe lucruri care îmi plac pe munte, dar cred că cel mai mult îmi place tihna

şi sentimentul că fiecare e acolo ca să se bucure de 'acum'..."

(Evelina Rusu)

Ziua de 25 august 2012 a însemnat traseul marcat cu galben pe harta făcută de Silviu: Cabana Babele (2.206 m) - Babele - Sfinx - Crucea Eroilor de pe Caraiman - Vârful Caraiman (2.384 m) - Vârful Coştila (2.498 m) - Vârful Găvanele (2.493 m) - Vârful Bucura Dumbrava (2.503 m) - Vârful OMU (2.505 m - cel mai înalt din Bucegi) - Hornurile Mălăieşti - Cabana Mălăieşti (1.720 m). Traseul a fost lung, frumos, a meritat atenţia şi ne-a dinamitat prejudecata despre Bucegi, pe care mulţi ni l-au asociat cu un "munte al pantofarilor", mai puţin interesant decât ceilalţi Carpaţi Meridionali. (Informaţii de organizare: Cabana Babele - 0744.772.710; Cabana Mălăieşti - 0741.074.884)

Apa este o problemă prin Bucegi. După ce am lăsat în spatele noastru Babele şi Sfinxul, băieţii au mers până la punctul Salvamont pentru a umple sticlele şi a mai afla unele informaţii despre traseu: nu mai aveam de unde lua apă până la Cabana Mălăieşti (ne puteam aproviziona de la Cabana Omu, dar era cale lungă până acolo). Cei de la Cabana Babele nu aveau apă de vânzare: doar bere! E posibil să existe izvoare în zonă şi să fie secate în perioada verii şi, de aceea, noi nu am dat peste ele. Cu apa la purtător, pregătiţi pentru soare, daţi cu cremă de protecţie, cu batic simpatic legat la ceafă cu nod dublu, coloraţi nevoie mare, am pornit pe un drum şerpuit spre Crucea Eroilor de pe Caraiman. Cât ne-am luat rucsacii în spate şi ne-am mai hlizit, au trecut pe lângă noi băieţi cu bicicleta care făceau traseul până la Omu pe două roţi, întrecuţi fiind de maşini de teren serioase ce se îndreptau în aceleaşi direcţii.

Zona de platou a Bucegilor seamănă cu un podiş. Mulţi oameni vin cu telecabina până la Babele şi apoi fac traseul până la Crucea Eroilor, se odihnesc la monument, mănâncă ceva la peste 2.000 de m şi coboară. Nu pot numi asta drumeţie pe munte, este o "linciureală" montană, o ciorbă lungă, pe care o admit şi o apreciez din plin la ştrumfi şi la bătrâni, căci efortul lor este mult mai susţinut şi nu ar putea rezista foarte bine la trasee serioase. În schimb, piţipoance, băieţi de oraş-bere-mici, pantalonaşi-scurţi-şi-ulta-scurţi şi tricouri-de-mall-mulate-pe-burtă ar putea respecta muntele la alt nivel, servindu-l cu un efort tineresc, aşa cum se aşteaptă el de la cei care caută perspectivele de vârf. Pot fi puţin deplasată în aprecierea mea, căci nu oricine e făcut pentru bătut munţii, dar este dezolant pentru un montaniard să vadă atâţia pantofari în jurul său, sincer! Alesesem iniţial traseul pe la Brâna Mare a Caraimanului, dar Vali ne-a tăiat elanul, avertizându-ne că e periculoasă, este expusă, are şufe rupte, lanţuri instabile şi e mai bine să urmăm o cale rapidă şi puţin plictisitoare, dar sigură.

Noi ne-am văzut de drumul nostru, cei veniţi cu telecabina la fel şi am ajuns la Crucea Caraiman. În ziua precedentă o văzusem de jos, din Buşteni, înălţimea până la ea ne intimidase înainte de a intra pe traseul Jepilor Mici, părea aşa mică şi, de fapt, era atât de copleşitoare, încât îţi oferea o bună sugestie de sfidare. Ne-a plăcut la nebunie să ne învârtim în jurul monumentului, să facem poze de privelişte cu deschiderea spre Buşteni, cu stâncile semeţe şi prăpăstiile pe care le păzeau cu străşnicie, să ne înfruptăm de o altitudine pe care o câştigasem metru cu metru. Răsplata pentru urcare vine pe vârf, nu durează mult, dar echilibrează întregul efort: e unul din motivele pentru care vârfurile sunt o slăbiciune personală, căci nevoia de recompensă după transpiraţie este un lucru specific uman. Nu munceşti practic pentru nimic, dar obţii mai mult decât ţi-ai putea închipui la început de drum!

Bine spunea Evelina - tihnă: combinaţie de linişte, bucurie simplă, oboseală plăcută şi împăcare. Capitalul de stare bună şi de energie, pe care îl adun la munte, mă face mult mai răbdătoare cu viaţa mea obişnuită, mai dornică de a mă apropia de frumos şi de a-l arăta şi altora, chiar dacă de multe ori interesul pe care cred că l-aş găsi la alţii se dovedeşte fals sau intrat în coliziune cu lenea, comoditatea, facilul. Când te înconjori de oameni care îţi seamănă în pasiuni, se modifică puţin oglinzile din jur, dar nu pierzi luciditatea: conştientizezi că e trist faptul că mulţi alţii nu ies din confortul zonei personale ca să aibă şi ei acces la o tihnă de înălţime, deasupra Buştenilor, lângă o cruce asamblată acolo, după ce a fost dusă bucată cu bucată pe vârf de munte. Visele au fost inventate ca să fie visate şi apoi înfăptuite, nu doar îndosariate ca "posibile, dar amânate pe termen nelimitat", dar fiecare visăm diferit.

"This is wrong in so many ways.", spune Evelina cu o porţie de râs inclusă la vederea pozei cu Ciprian. Ideea cu săriturile-sincron începe să devină un laitmotiv, iar la Crucea Caraiman am găsit un doritor învăţăcel care ne-a prins binevoitor într-o imagine, ca să fim toţi 6 şi apoi s-a alăturat trupei de balerini montani aflaţi la a doua lor reprezentaţie. Vreau să precizez că am avut şi public, iar senzaţia de deja-vu m-a fulgerat pentru câteva secunde, căci turele din Rodna şi Bucegi s-au succedat rapid: abia terminasem de pus la locul lor impresiile de la Lacul Lala Mică-Ineu-Ineu-Roşu-Cabana Diana şi nea Dorel, că a tăbărât peste noi Bucegii cu semne de vreme bună. Greu de refuzat şi...de neratat!

Cheiţa de la cutia de conserve - povestire în câteva rânduri. Se inventase pe lumea aceasta o năbădăioasă cutie cu o cheie ataşată de gât, mai exact de capac. Obişnuit cu variantele clasice de deschis conserve, Prâslea-Ciprian încerca mereu să spargă cifrul şi să ajungă la delicioasa carne de dinăuntru, rupând cheiţa, iar rezultatul era: cine are un cuţit până la urmă? Buzduganul Silviu avea să lumineze secretul Graal-ului: am asistat toţi, muţi de uimire, la cuplarea cheiţei într-o buclă laterală, prin care s-a rulat o fâşie de metal şi...minune! De asta e bine să cunoşti oameni noi, căci nu se ştie din pălăria cui sare pe neaşteptate vreun iepure şi mai afli câte ceva: epic!

Am pornit spre vârf, în timp ce pantofarii făceau cale întoarsă spre telecabina de la Babele. Reintram într-o solitudine de traseu montan, chiar dacă aveam să ne mai întâlnim cu omuleţi în drum spre Cabana Omu: a fost o zi solicitantă pentru spinarea pietrosului de Bucegi. Vlad mergea în faţă, mai repede, dar Ştefan îl mai frâna verbal şi atunci cobora spre noi pentru a ne da iluzia că urcam noi spre el. Aproape de Vârful Coştila am lăsat rucsacii la o răscruce de drumuri ca să nu îi mai cărăm cu noi şi ne-am avântat spre staţia meteorologică de acolo, înconjurată de mizerie (cam multă!) şi de conserve năpădite de rugină. Ştefan a punctat apreciativ mulţimea de lucruri pe care oamenii le-au realizat prin Bucegi: monumentul şi crucea, staţia meteo, cabanele, telecabina, în condiţiile în care mediul nu e chiar aşa de prietenos şi realizarea unor astfel de construcţii implică asumarea unor riscuri şi multiple calcule de proiectare. Când este destulă voinţă, se găseşte şi putinţă!

Platoul începea să se termine în previzibilitatea sa atunci când am început să ne apropiem de triada de vârfuri: Găvanele-Bucura-Omu. Circulaţie intensă pe traseu, iar noi ne tot opream să admirăm priveliştea, să ne cocoţăm pe vreo stâncă sau să stăm la vreo curbă de drum. Vântul a început să îşi facă puţin de cap şi mi-am luat o haină cu mânecă lungă pe mine, pe care urma să o lepăd pe unul din vârfuri.

Între Găvanu şi Bucura, pentru diversitate şi de dragul unei întreceri, Ciprian şi Vlad au alergat până pe vârful Bucura, Evelina le-a dat startul, eu i-am prins în poze de pe vârf, Ştefan exact de la linia de plecare şi Silviu le-a făcut galerie în mod egal. Doi montaniarzi ne admirau de pe vârful celălalt, dar aveam să aflăm acest lucru mai târziu. Ciprian a câştigat şi jubila de bucurie, iar, la orizont, soarele începea să pălească şi să umple muntele de o lumină călduţă de apus.

Cu o inimă pe umăr şi apoi cu ea la picioare, lebădoiul-fotograf a început să ne demonstreze capacităţile sale de balerin săltăreţ...al altora, iar bolta lui Vlad ne-a impresionat de-a dreptul: adevărat program artistic, la care am avut acces în direct, fără play-back. "Unde dragoste nu e...". Erau făcute mai multe forme din pietre: o săgeată, o cruce, dar la inima aceea se lucrase în mod extrem de serios, avea rânduri suplimentare de pietre, era îngroşată în contur, ca nu cumva un vânt mai puternic să o dizloce sau zăpada topită să o mişte de pe locul ei. Cineva s-a chinuit puţin să o realizeze şi m-a încântat dovada aceea de dragoste: nu conta dacă era pentru cineva sau pentru ceva, era important efortul depus pentru ca ea să prindă viaţă acolo şi faptul că ne delecta pe noi şi pe atâţia alţii ca noi.

Chippendales în acţiunea Rainbow şi...în variantă extended Almost Naked. Cât am putut râde pe vârful Bucura în timp ce Ştefan, Silviu şi Vlad dădeau iama în tricourile colorate ale lui Ciprian pentru a ieşi distincţi în poze! Eu împreună cu Evelina eram deja integrate, ca două bebeluşe în sincron, la uniformă de pantaloni scurţi (albaştri!) şi top intens colorat, iar băieţii noştri s-au întrecut pe ei înşişi printr-un show de zile mari pus la cale ad-hoc pe vârful Bucura.

Pozele la bustul gol au atras pe cei doi montaniarzi ce stăteau liniştiţi şi contemplau zona, care au sesizat cât râs putea veni dinspre noi şi s-au apropiat să ia şi ei un polonic de voie bună. Ştefan a fost ridicat la cer printr-un efort colectiv şi echipa a trecut cu brio una din probele de vârf, după cum se vede! Gabriel şi Alina au făcut poze cu noi, ne-au întrebat de unde venim, pe ce traseu am ajuns acolo şi unde plecăm mai departe, ne-au felicitat că am fost şi pe Vârful Găvanele şi ne-au precizat că zona este încărcată energetic, dacii considerând-o Kogaionon, un fel de echivalent al Olimpului. Au rămas nostalgici atunci când am plecat: ştiam eu că dăm dependenţă sănătoasă!

Vârful OMU - este cel mai înalt vârf din munţii Bucegi. Altitudinea sa este 2.505 metri, după alte măsurători, 2.507 metri, la baza bolovanului de pe vârf, sau 2.514 metri în vârful acestuia. Este vizibil de pe creasta Pietrei Craiului, precum și de pe Valea Prahovei. Cabana cu acelaşi nume (considerată locul cel mai înalt din România populat permanent) era plină de oameni, dar nu am stat prea mult pe acolo: nişte poze, un rest de Cola băut de Ştefan, câteva sticle de apă pentru suplimentarea rezervelor, un apus lent ca o cortină leneşă, omuleţi înfriguraţi şi cuminţi pe băncile din faţa cabanei sau pe pietre. Dulce şi inconfundabilă detaşare pe vârf de munte!

Hornurile Mălăieştilor au fost unul din cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut vreodată. Coborârile sunt pe gustul meu (şi al lui Ştefan!) şi am început să merg, să merg, să merg, mi s-au încălzit muşchii şi nu m-am prea oprit decât târziu, în căldarea dinspre Valea Mălăieşti. Săriturile fiecăruia au piperat coborârea întunericului peste noi şi nu ne puteam opri din a ne minuna de semeţia pereţilor şi a colţilor de stâncă din jur: nici nu se vedea cărarea pe care coborâsem un perete aproape vertical, dar, totuşi, eram în vale, semn clar că venisem pe acolo. Pas cu pas şi cu răbdare - orice drum, oricât de dificil se înfăţişează la început, poate fi dovedit în acest fel!

Soarele ne-a fost complice toată ziua, a început cu răsăritul de la Babele şi a încheiat cu apusul de la Mălăieşti: ce îi mai puteam cere? La Cabana Mălăieşti am ajuns nocturn, după ora 21, ca să păstrăm tradiţia fixată în seara precedentă. Am găsit locul plin-ochi de montaniarzi, atât în sala de mese, cât şi afară, la bănci şi la mese, la corturi şi la corpul secund, unde am fost cazaţi. Apa şi toaletele sunt nişte probleme serioase în Bucegi: în general, la munte, igiena e redusă la minimum, dar parcă de data asta a fost la superlativul minimului. Am supravieţuit, dar nu a fost foarte plăcut tot timpul şi am tot râs pe seama asta, făcând haz de necaz!

Mereu când vin la munte mă aud mult mai bine, parcă mi se destupă urechile complet. Pe măsură ce mai acopăr un drum, altele se înghesuie şi îşi cer dreptul de a se alătura celui tocmai agăţat, dar cu plusul de "asimilare", nu de simplă "bifare". "Cred că oamenii nu-şi merită condiţia, spuse Lupus; nefericirea lor vine de la faptul că depozitează prea multe dorinţi şi împlinesc doar cîteva. Consumul de aşteptare şi frământare - de la salivaţie la saţietate - îi sleieşte şi se constată frecvent istovirea timpurie, cu pierderea randamentului cognitiv. Cunosc persoane foarte bine plasate în cursă, care, după cinci ani de şcoală şi o mulţime de antrenamente, arată ca pisoii nou-născuţi, nu disting nimic în jurul lor, în afara surselor de alimentaţie, nici nu adulmecă mai departe de trei paşi, cu toate acestea sînt un sac de năzuinţi şi idealuri, cu zornăit disproporţionat de cioburi şi tinichele." (Mircea Horia Simionescu) - şi mintea îmi alunecă la starea de bine dintre pereţii de piatră, la liniştea ce coboară din ei în tine şi la cei care nu au să cunoască niciodată asta, pentru că zgomotul altor lucruri este mai mare decât sunetul muntelui. Cred că am fi mai buni dacă am avea cultul muntelui mai răspândit între noi, am fi mai îngăduitori, mai simpli, mai destupaţi, mai îndrăzneţi, mai orientaţi spre esenţial!

Ursul şi vânătaia - povestire în câteva rânduri. Într-un târziu montan, 6 omuleţi obosiţi, dar încântaţi de ziua avută, sunt mustraţi că sunt gălăgioşi şi pleacă la culcare, care pe o cărare, care pe două, care pe mai multe. Doi dintre ei (Strâmbă-Lemne şi Statu-Palmă-Barbă-Cot) rămân afară să mai filozofeze, să se oxigeneze, să mai însoare câte o bere. Într-o bucată de noapte, o fată somnoroasă iese din cabană pentru nevoi nocturne şi aude un câine lătrând. Cei doi, vrând să facă o glumă de sezon, spun că e vorba de un urs. Panicată, fata intră val-vârtej în cabană şi o trezeşte pe sora lui Strâmbă-Lemne, începând să spună cuvinte haotice: urs, umbră, vale, cărare, aleargă. Sora o roagă să îi cheme pe cei doi în cabană, dar ea o ţine una şi bună pe a ei: dacă ursul intră în cabană? Ea nu riscă şi nu deschide uşa! Sora se dă jos de pe patul suprapus (ursul ştie de clanţă în povestea asta?) şi se izbeşte de marginea patului, pricopsindu-se cu o frumuseţe de vânătaie pentru a-şi salva fratele din ghearele unui urs imaginar, dar extrem de fioros. Deschide uşa şi îi ia la rost pe cei doi liniştiţi, mustrându-i să treacă la somn: glume nocturne?! Da, desigur! Fata panicată spunea de o umbră ce cobora pe cărare! Ce ştiu ei! Şi uite aşa toţi au dormit fericiţi până dimineaţă, într-un sforăit binefăcător şi alternat pe mai multe voci.

26 august 2012 a însemnat coborârea pe traseul ce ducea spre Cabana Poiana Izvoarelor, susţinut, pe un versant de munte, spectaculos la nivel de înălţime, plictisitor la nivel de praf-pulbere pe porţiuni înguste, dar şi interesant în zonele expuse. Cum mergeam tăcută şi îmi era dor de o coborâre de genul celei de pe Hornurile Mălăieştilor, cu piatră serioasă şi bolovani pe care poţi sări, m-am luminat când ne-am întâlnit cu un montaniard din categoria "mânca-l-ar mama", numai bun de ţinut minte, păr lung prins în stil japonez, ochi albaştri şi voce calmă: aoleu! Am mers mult mai bine după aceea şi Silviu râdea de mine că aveam ochii-beculeţe: şi nouă ne place să ne uităm la bărbaţi faini, nu doar ei se uită la tipe ochioase (Intelectuala şi Andra, gen!) şi pe munte sunt specimene demne de ţinut minte!

După ce am tot mers şi am depăşit cu o oră timpul de traseu, deşi ritmul a fost destul de bun şi nu am făcut pauze exagerat de lungi, am poposit în Poiana Izvoarelor şi ne-am înfruptat din mâncarea rămasă, inventând noi tipuri de combinaţii: delicatesa zilei - covrigi de Buzău cu pate Bucegi (pentru varietate se poate şi cu pate de Sibiu), urmată de sandwich-uri cu biscuiţi Tuc şi triunghiuri de brânză topită Hochland. Curat meniu ad-hoc ce demonstrează anumite abilităţi colectiv-creative în zona gastronomică! A urmat o Sfântă Leneveală de 10 minute, fără bocanci în picioare, la răcoare cu adiere slabă de vânt, în care m-a furat şi somnul, dar nu am protestat absolut deloc!

Ajunşi la Diham, la betoane, la civilizaţie, m-am dus cu Silviu şi cu Ciprian să luăm maşinile din Buşteni, iar eu cu Silviu am căutat o terasă unde să înfulecăm o bine-meritată ciorbă. A urmat o îngheţată peste stradă şi hlizelile de capăt de tură, când toţi am devenit uşor nostalgici, s-au amestecat binele cu părerea de rău şi oboseala, dar a apărut mereu promisiunea de nou episod. Ne-am luat rămas-bun de la Silviu care se întorcea în Ungaria şi am plecat spre casă, oprindu-ne pe la 21.40 în Bacău, la mall, la un KFC de pomină, nespălaţi de 3 zile, încălţaţi în bocanci, total paraleli cu lumea pregătită de club. Nu conta! Veneam de la munte: eram cei mai tari din zonă!

Ciprian - "A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată.", Silviu - "Nu există limită eternă, dar mereu ne va despărţi o limită.", Vlad: " Dar l-am prins cu raţa-n gură!", Daniela - "Foaie verde de albastru/ Mă doare un cal măiastru.", Evelina - "Toţi suntem puţin luaţi.", Ştefan - "The City hasn't twinkled in ages.". Strâmbă-Lemne a făcut cu noi acest experiment în Rodna, în decembrie, anul trecut, şi l-a pus în practică şi la Cabana Mălăieşti, după vreo câteva beri şi o zi întreagă de oboseală. Mă bucur TARE mult că a venit în Bucegi, că a făcut doi munţi în două săptămâni, că s-a simţit bine, că ne-a făcut poze şi că s-a înfruptat din munte, mai ales pe porţiunile de coborâre. Eşti tare, Blea, şi sunt mândră foc de tine!

Mi-a făcut o reală plăcere să descopăr la această ieşire ce om deosebit este Evelina, căci în Iaşi nu prea am avut ocazii să ne vedem prea mult. Ciprian e de multă vreme la "Best of...", iar Silviu şi Vlad sunt proaspăt intraţi în zona aceasta. Evelina pleacă zilele următoare în Germania, la un master şi a ţinut să îmi spună: "tare frumos ai mai scris şi tare dor o să-mi mai fie de turele astea când o să plec, dar tu să continui să scrii că aşa o să fiu şi eu parte câte puţin la fiecare experienţă de-a voastră...o să mă întorc cu mare drag şi dor de voi toţi...până atunci am să mă delectez cu poveştile tale şi cu pozele de pe fb...şi când o să pun un comentariu dintr-ăla cu "vreau şi eu" să ştii că nu e comentariu de piţipoancă mofturoasă, care, când îi propui să meargă undeva, are tot timpul o scuză...". I-am răspuns: "eu o să scriu din suflet cum ştiu şi faptul că am parte de oameni ca voi îmi dă de lucru din greu şi ştiu că nu e cazul de fiţe, căci am văzut acuma în Bucegi cât de bine te-ai integrat în peisaj şi cum ai făcut faţă traseului, să nu fie de deochi...". Evelina a venit imediat cu o precizare şi o propunere: "mă motorizau colanţii aurii...eu zic să-i treci în lista aceea cu echipament minim".

How you give is more important than what you give. şi Love is blind to faults, friendship loves them. - sunt răvaşele din bomboanele italieneşti date de Ciprian atunci când am plecat din Iaşi spre Buşteni, primul fiind al lui Ştefan şi al doilea al meu. Cred că ceva adevăr din ele s-a regăsit printre noi în tura din Bucegi. Ciprian ne priveşte senin şi răsturnat, căci a fost DELICIOS de BINE în Bucegi şi sperăm că va fi la fel în turele viitoare, dacă nu cumva vom descoperi şi alte tipuri de OGHEEEIII!