17-19 august 2012 - RODNA: triada Vf. Ineu (2.279 m) - Vf. Ineuţ (2.222 m) - Vf. Roşu (2.113 m) cu o mână de oameni straşnici

"În ce constă farmecul trecerii? Să prinzi o clipă magică, care să te marcheze, să-ţi stăruie în amintire, să cauţi să te agăţi de ea. Asta face tot timpul! Frumuseţea trecerii cred că stă în a savura clipa. Cei care ratează în a sesiza frumuseţea trecerii se recrutează în primul rând dintre cei care acoperă o coajă de banalitate, de rutină. Cum spunea Walt Whitman, în Fire de iarbă: fiecare centimetru pătrat este acoperit de o minune, dar trebuie să o vezi, să te apleci asupra ei, să nu laşi să se aştearnă rutina, banalitatea peste aceste minuni." (Solomon Marcus)

Postarea aceasta va fi dominată de pozele făcute de Ştefan, fratele meu, care mă uimeşte mereu cu modul în care surprinde momentele şi oamenii şi îţi fixează în memorie o altă perspectivă asupra lucrurilor pe care le-ai experimentat. Episodul din Rodna a însemnat:

...culoare intensă în tricourile-surpriză de la Ştefan, reflectându-le pe actriţe...

...hlizeală superlativă la regizarea scurt-metrajului de tip sincron - Balerinii Montani...

...vârful Ineu, al doilea ca înălţime din Rodna, şi fraţii săi apropiaţi, Ineuţ şi Roşu...

Ca un om fără astâmpăr, orientat ca magnetul spre munte, am iniţiat plecarea spre Rodna după ce am revenit din Bucovina, după frumoasa repriză de aventuri: "Începem august cu un drum la munte? Vârful Ineu ne aşteaptă să îl dovedim! Nu are decât 2.279 de metri: pentru cei care nu ştiţi cum e pe un acoperiş de lume, e o ocazie bună să aflaţi şi pentru cei care au "foame" de încă un vârf e numai bun de trecut la "palmares"." Acest lucru se întâmpla la sfârşitul lunii iulie, când credeam că vremea avea să fie numai bună de parcurs câţiva kilometri pe cărările Rodnei, dar...socoteala mea nu s-a potrivit cu realitatea. Ploaia a tăbărât peste noi şi două week-end-uri am fost nevoită să amân ieşirea, ea prinzând contur serios abia în 17-19 august. Am spus fără ezitare "Hai!" şi am purces spre munte în formulă de 5: Ştefan, Silviu, Gigi, Georgiana şi Daniela!

Dimineaţă, la ora 8.20, am plecat cu maxi-taxi Iaşi-Borşa spre Cârlibaba, unde aveam să ne întregim grupul cu Silviu, ce călătorea spre noi din Ungaria. Am avut o reală surpriză să ne însoţească Mona Gheorghiu, instructoarea de zumba de la Armony, care ne este taaare dragă şi cu care ne-am hlizit înainte de a pleca la drum şi în pauze. Fusese la Bucureşti la concertul Lady Gaga şi ne-a împărtăşit impresii, ajunsese acasă, se schimbase, îşi făcuse alt bagaj şi p'aci ţi-e drumul către altă destinaţie. Se oprea la Satu-Mare şi apoi la Cluj, la Master Class cu fetele de la Bucureşti, Dudu, Alina şi Adela. Viaţă în continuă mişcare, nu glumă! Am profitat şi am făcut poze de tipul "Girls in Fălticeni", Ştefan integrându-se ca pentru balansarea situaţiei: "I keep my girls in heavy rotation: two on each side!". Un prieten de-al său a comentat la poză: "În poza asta se vede nedreptatea! Tu rocker - poză cu 4 fete, şoferul de microbuz - om muncitor, mâna în buzunarul gol. Şi ce zâmbet diangelic ai!", iar Ştefan a sărit cu replica: "Coane...frumos sunt, deştept sunt, citit sunt (vezi că pe tricou scrie Odiseea spaţială şi nu Sepultura), artist sunt şi, nu în ultimul rând,...MODEST sunt...deci MERIT!!!".

Maxi-taxi ne-a lăsat la primăria din Cârlibaba, dar ar fi trebuit să coborâm imediat după unitatea militară, căci de acolo începea drumul de 5 km spre Pasul Rotunda, locul de unde avea să intrăm pe traseul nostru spre Lacul Lala Mică. Silviu a venit după noi cu maşina, iar noi am aşteptat cuminţi, Ştefan a experimentat setările aparatului meu, am traversat podul de scânduri peste Bistriţa, am savurat o îngheţată, am evaluat nivelul limonadei din sticla Georgianei şi apoi am întins-o la drum.

Cu forţe pregătite, am intrat pe traseu din Pasul Rotunda, pe un drum mai puţin montan, şerpuind de-a lungul coastelor premergătoare pietrelor serioase. Priveliştea începea să se deschidă cu păduri şi burţi de munţi, vremea era excelentă şi mergeam cu încredere în indicaţiile lui Silviu, care îşi sărbătorise ziua singur prin acele locuri în week-end-ul anterior, pe o ploaie supărată rău de tot pe lume. Acuma schimbase registrul în mod major, se întorsese la câteva zile distanţă cu soare din plin şi avea cu cine împărţi delicioasa ciocolată Tibi, din care a promis că va aduce mereu provizii în ture!

Soarele ne-a fost complice din plin! Am făcut pauze dese, am respirat muntele pe îndelete, am băut apă de la izvor, am stat la pozat, am vorbit vrute şi nevrute şi, pe porţiunile mai susţinute, ce precedau ajungerea la Lacul Lala Mare şi Lacul Lala Mică, am fost montaniarzi cu ritmuri depline. Atât de mult îmi plac turele acestea semi-tihnite, unde ploaia nu te mână de la spate să te grăbeşti, unde oamenii sunt pe aceeaşi lungime de undă în privinţa ritmului (nici stil maraton, nici stil melc) şi pauzele sunt valorificate la maxim atât pentru socializare, cât şi pentru poze şi hlizeală suplimentară. Ştefan s-a întrecut pe sine cu fotografiatul şi se vede clar din întreaga postare: îl suspectez că s-a simţit excelent cu noi şi nu cred că mă înşel, căci el nu pozează dacă nu are dispoziţie, motivaţie pentru asta. Uite aşa mi-am "păcălit" ambii fraţi cu muntele anul acesta şi îmi pare extreeeem de bine că am împărtăşit un timp de calitate, cu aer de pietroşi inclus! Am salutat Lacul Lala Mare, după ce am ieşit din porţiunea de jnepeniş, şi ne-am îndreptat spre mezină, spre Lala Mică!

Operaţiunea "Instalarea cortului" - episodul II nu a înregistrat întârzieri sau împotmoliri ca în Făgăraş, la Lacul Călţun. Am avut un cort de 4 persoane luat de la Răvan (mulţam fain!) şi ne-am învârtit rapid pe lângă el, încât, când s-a lăsat de întunericul, eram pregătiţi să luăm cina la frontală şi să ne relaxăm la pleiada de jocuri preluată de la Octavian: Peştera Ştrumfilor (variantă adaptată de George), Luna politicoasă şi...Da sa Nu: "Când afară nu plouă, un om merge cu liftul până la etajul 7 şi urcă apoi două etaje până la 9, iar atunci când plouă urcă direct până la etajul 9. De ce?". Trebuie să veniţi cu noi în ture ca să aflaţi care e răspunsul, direct de la cei care au muncit din greu să îl găsească în Rodna! Dimineaţă am putut admira mândreţe de cort întins profesionist: să nu fie de deochi!

De la Lacul Lala Mică, în jur de ora 10.30, am urcat spre Şaua cu Lac, acolo am lepădat rucsacii după nişte bolovani şi am făcut dreapta ca să ajungem pe Vârful Ineu, la 2.279 m. A început o serie extrem de serioasă de poze şi de hlizeală, nu ne-am grăbit absolut deloc şi ceţurile, care ne înconjurau atunci când am părăsit Lacul Lala Mică, s-au dat la o parte să ne răsplătească voia bună cu care bucuram muntele bătrân şi însingurat de timp, ploi şi zăpezi.

Sus, pe al doilea vârf ca altitudine din munţii Rodnei, după Pietrosul Rodnei (2.303 m), a început dezbrăcarea de haine până la stratul galben, pe care Ştefan ni l-a făcut cadou cu trei zile înainte, la ora de zumba. Lacul şi-a făcut apariţia să ne vadă şi el, iar Georgiana şi Silviu nu au ratat ocazia de a ni se alătura: gălbenuş lângă alt gălbenuş - cum să pierzi aşa ceva?

Am stat destul de mult pe vârf: ne-am întins pe iarba din spatele pietrei de vârf şi am ascultat liniştea sau am spart-o cu râsul nostru, atunci când devenea prea deasă. Ineul a fost destul de vizitat în ziua aceea, căci înaintea noastră mai fuseseră două persoane cu care ne întâlnisem în timp ce urcam, iar după noi aveau să mai purceadă spre el încă vreo 10. Patru omuleţi ce urcaseră la Lala Mică de dincoace de Pasul Rotunda intenţionau să ajungă pe Ineu şi, plecând din Şaua cu lac spre Ineuţ, le-am spus că o să îi salutăm bucuroşi de pe celălalt vârf!

Ştrumfa s-a cocoţat, vrând-nevrând, mai sus de vârf şi s-a sprijinit de stâlpii de susţinere Abageroşi. A prins curaj şi formă fizică serioasă pentru munte şi sunt tare mândră de ea că a crescut aşa frumos pentru lumea asta de piatră: a ascultat, a făcut ce i s-a sugerat, omuleţii de munte au îndrăgit-o, şi-a dat silinţa, s-a mai alintat din când în când, dar nu a făcut mofturi şi acuma se aventurează spre vârfuri de peste 2.000 de metri ca şi cum ar fi a doua ei natură. A meritat investiţia de încredere: e pe termen lung, e cu o continuitate din aceea încăpăţânată şi cu ambiţia de "mai mult"!

După coborârea de pe Ineu, am îngurgitat un măr şi ceva cereale cu ciocolată şi ne-am îndreptat spre al doilea vârf din expediţia noastră: Ineuţ. Ne-a plăcut tare mult urcuşul spre el, căci spinarea pietroasă părea descurajantă de la bază, dar, parcurgând-o pas cu pas, urcând pe ea, s-a dovedit tare seducătoare şi nu ne-a tăiat respiraţia. Ne-am întâlnit cu vreo 12 oameni care mergeau spre Ineu, hotărâţi şi echipaţi, ne-am salutat cum se face la munte şi ne-am continuat nestingheriţi drumul. Am vorbit foarte mult (exagerat de mult!) despre tura din iarnă, căci totul este diferit la nivel vizual: albul din decembrie acoperea tot ce august arăta din plin şi aveam senzaţia de munte cu două haine. Porţiuni abrupte de stânci nu erau vizibile în iarnă şi ne făceam un calcul mental asupra zăpezii abundente care acoperise zona un întreg anotimp. E de-a dreptul copleşitor ca dimensiune a cantităţii şi te striveşte ideea de "mic" în faţa unei asemenea forţe cum este natura, dându-ţi o atitudine umilă şi firească la munte.

Pe vârful Ineuţ am profitat de prezenţa unui rătăcit pentru a face poze în formulă de 5. Îl sfătuisem pe domnul respectiv să se aventureze până pe Ineu, căci, fără rucsac în spate, la ora 15, avea timp suficient să se întoarcă în Valea Blaznei. Şi-a căutat haina, a mai stat cu noi şi a plecat grăbit spre Cobăşel, bucuros că făcuse poze care semănau cu cele văzute pe internet. Oricum, păcat că nu s-a dus şi până pe Ineu!

Hlizeală cât încape în drumul de la Ineuţ către Vârful Roşu! Ar fi trebuit să mai selectez din poze, căci pare mai mult o tură de "oameni cu munte", nu "munte cu oameni", dar îmi vine foarte greu: sunt prea ochioase şi, până la urmă, blogul este o cameră a memoriei mele şi o pot mobila cu ce doresc. Am făcut figuri de la zumba, am schimbat locuri între noi, am urmat instrucţiunile lui Ştefan, am stat câte doi, câte trei, câte patru, aveam timp berechet: ne interesa un apus şi mai erau multe ore până la apariţia lui, aşa că...de ce să nu le petrecem pe munte decât la cabană?

Pe drum am pus la cale următoarea tură: Bucegii! Silviu spunea că şi-a regăsit pasiunea pentru munţi, că ar veni şi în week-end-ul următor pe la ei şi cum mai e un rest de vacanţă, iar problema concediului de o zi se poate rezolva, am şi trasat liniile de bază pentru încă 3 zile montane. A prins aşa repede ideea că abia aşteptam să transmit celorlalţi omuleţi; sunt atât de bucuroasă şi recunoscătaore pentru episoadele acestea atât de consistente în munte din acela de care sunt îndrăgostită la nebunie încât nu îmi vine a crede cât de repede vin spre mine. Ce înseamnă oamenii peste care dai şi Cineva care ţi-i scoate în cale pe nepusă masă: tu doar eşti acolo să culegi ce îţi aduce clipa!

Ne-am odihnit pe umeri dragi şi am făcut cavaleri din însoţitori, promiţându-le răsplată de ciorbă la Cabana Diana, unde nea Dorel ne aştepta ca pâinea caldă. După ce am tot amânat tura din motive de vreme capricioasă, aveam să ajungem, în sfârşit, să îl revedem pe cabanierul care ne-a făcut să ne simţim atât de bine în cele 4 zile din decembrie, când am poposit la el în formulă extinsă, de 20.

Adăstare şi plămâni umpluţi cu aer adevărat de munte, când cerul pare a fi cu susul în jos pentru că cineva îl vede altfel şi îţi arată cu încredere că şi tu îl poţi percepe aşa, fapt luat ca exerciţiu de relativizare a unghiurilor. Cum ne mai uităm noi una la alta din poze învecinate, Georgiana!

Vârful Roşu a fost al lui Ştefan! După ce în iarnă a ratat urcarea spre Roşu, căci s-a sacrificat să o însoţească şi să o îngrijească pe Roxana pe drumul de întoarcerea la cabană, avea ceva personal de împărţit cu muntele acesta. A luat avânt şi a mers ca un montaniard veritabil, cu ritm şi rucsac serios în spate, a făcut doar 2 pauze şi a atins vârful, în timp ce noi eram cam la jumătatea distanţei până la el. Desigur, am mers mai agale, ne-am mai oprit la poze şi la discuţii ce nu puteau fi amânate! L-am felicitat cu ecou urlat pentru reuşita lui, pe care a sărbătorit-o la...

...o îmbucătură de pateu Hame, vădit deranjat şi ameninţător vis-a-vis de interesul cuiva din jur de a atenta la masa sa de învingător! Avea alte pate-uri pentru cei de pe locurile 2, 3 şi restul!

Georgianei i s-a făcut rău pe drumul de întoarcere şi am încercat să o ajutăm, luându-i rucsacul sau asistând-o cum puteam. Ştefan râdea de coincidenţă şi de deja-vu-ul cu Roxana, ca şi cum pe drumul acesta spre cabană, atunci când este şi el, cuiva trebuie să i se facă rău. Apusul s-a strecurat pe lângă noi pe nesimţite şi, înainte de a ajunge la nea Dorel, l-am făcut părtaş vizual la aventura noastră. Multă tihnă se lasă pe munte odată cu dispariţia soarelui şi parcă se strecoară în toate o linişte prea adâncă, dar noi avea să ajungem la cabană şi nu ne confruntam cu ea.

Diana şi nea Dorel ne aşteptau cu legumele pe care le solicitasem pentru ciorba Alfabet, în care aveam să punem tăiţei sub formă de litere, din care Ştefan a încropit o declaraţie literară subtilă şi ne-a testat cunoştinţele în domeniu. În aceeaşi zi cu noi ajunsese la cabană şi un grup de 50 de oameni penticostali, într-un fel de tabără religioasă, erau tare bine organizaţi, mi se pare că exagerau cu regulile, dar aveau un bucătar de nota 10. Am fost invitaţi să ne înfruptăm din masa lor de seară: mămăligă cu brânză şi salată de varză delicioasă. Nu puteam refuza, desigur! Oricum aveam loc şi pentru ciorba noastră care a mers direct la inimioară: Georgiana, experta noastră în ale bucătăriei, a lăudat rezultatul.

După ce ne-am culcat târziu, ne-am trezit la fel: târziu! Silviu a fost mai mult decât amabil şi a mers cu nea Dorel dis-de-dimineaţă să-şi recupereze maşina din Pasul Rotunda pentru a ne duce pe noi în Ilva Mică, de unde aveam să luăm trenul spre Iaşi, la 15.23. Pe lângă Diana şi nea Dorel, atracţia cabanei este şi câinele Nero, care astă-iarnă era oleacă accidentat şi a mers cu noi prin zăpezi doar în a treia zi: acuma era foarte încălzit şi folosea "băile" de beton de pe deal, iar noi râdeam de cum bea apă aproape mâncând-o şi cum se cufunda integral ca să se răcorească. Nea Dorel i se adresa nestingherit cu "Vacă!".

Arată foarte bine cabana şi omuleţii ce au avut grijă de noi sunt parte din familia noastră de munte. Tare bine ne-am simţit: ca acasă! Înainte de plecare, am făcut poze prin 3 locuri, inclusiv pe terasa consolidată din faţa cabanei şi nea Dorel s-a lăsat integrat în poza noastră de grup: oricum nu avea cum să ne refuze! Modul în care vorbeşte a fost un deliciu pentru urechile noastre şi am tot încercat să îl imităm (lui Gigi şi lui Ştefan le iese!) cu replicile lui neaoşe de genul: "am grăit în gios".

În mai puţin de o oră am ajuns în Ilva Mică, după ce am ascultat Pink Floyd în maşină la Silviu şi am mai pitrocit muntele din următorul week-end, ne-am cumpărat bilete din gară, ceva de ronţăit pe tren, apă şi am aşteptat să vină trenul să ne ducă acasă. Se lăsa peste noi o moleşeală plăcută ca după o tură veritabilă, dar mai aveam energie pentru o porţie de hlizeală.

Uite aşa s-a încheiat a treia tură la munte din vara aceasta şi gândul că se va mai lega, în curând, un alt episod, mă încântă până peste poate. Omuleţii de pe lângă mine, Gigi şi Ştefan, îmi spun că majoritatea nu îşi raportează viaţa la atâta energie direcţionată spre plecări şi trăit din astfel de lucruri, ci preferă varianta pasivă: "Odihna nu este un lucru activ!" (Ştefan). Mie nu îmi rămâne decât să mă bucur şi să fiu recunoscătoare pentru faptul că mai sunt şi rătăciţi care alternează varianta de odihnă cu plecări de acasă şi energie dată muntelui, iar Dumnezeu mi i-a scos în cale şi putem să călătorim împreună pe munte. Majoritatea să facă ce îi pofteşte inima!