Tare greu cu dorurile! Suntem 3 frați crescuți atașați unul de altul, am mers pe drumuri comune, ne-am sprijint, mai avem certuri inerente personalităților noastre, dar există mereu ceva care nu se negociază între noi, indiferent cât de diferit se întâmplă să gândim sau să alegem să fim: sentimentul acela de frățietate, greu explicabil cuiva care nu are frați în adevăratul sens al cuvântului, ci doar pe ideea de coincidență genetică. Nu vreau să fiu melodramatică și nici să stârnesc vreo ridicare ironică din sprânceană, dar oamenii simt apartenența la alți oameni și cred că este bine pentru noi și ceilalți să recunoaștem și să cultivăm acest fapt. Cine nu se simte bine iubit fiind și iubind la rândul lui?
(cu Bogdan în Pafos, la malul Mării Mediterane)
Bogdan. Fratele meu, mezinul distrat aflat în Cipru, pe malul Mării Mediterane, în Ayia Napa, ne-a făcut celor 4 Abageroși din România un cadou de Crăciun care a prins contur concret abia la sfârșitul lui ianuarie: o incursiune de 8 zile pe insula unde el muncește și locuiește de 6 luni. Cum nu prea refuz vreo ocazie de a pleca, cum vacanța intersemestrială bătea la ușă, cum Ștefan și părinții aranjaseră să mergem toată familia, cum la noi erau -10 grade și în Cipru erau +14 grade, am purces pe 28 ianuarie, la ora 23.30, cu rapidul, spre București, căci aveam avion a doua zi, la ora 13, de pe Aeroportul Băneasa spre Larnaka.
Am să încep jurnalul meu de călătorie cu Marea Mediterană. Limpede, verde-albastră, copleșitoare, curată, puțin zbuciumată și supărată pe malurile stâncoase, întâlnindu-se destul de puțin cu nisipul, căci mare parte din coasta Ciprului este pietroasă. Cu o suprafață de peste 9.000 de kilometri pătrați și cu doar 900.000 de locuitori, țărișoara aceasta este o insulă (a treia ca întindere în bazinul mediteranean) aflată la intersecția a trei continente: Africa, Europa și Asia. Claritatea și zbuciumul valurilor sunt absolut seducătoare și, ca de fiecare dată când vin în contact cu marea, simt acel efect hipnotic-răbdător necesar pentru a prinde cu aparatul de fotografiat ceva din farmecul unei atmosfere departe de hibernalul lăsat acasă. Și nu, nu e poveste! E realitatea aflată la 2 ore distanță de zburat cu avionul!
Întâlnirea directă cu marea a fost senină și călduță. Atmosfera a fost cam răcoroasă, chiar friguroasă uneori, cât timp am adăstat pe teritoriul cipriot, dar apa, când am ajuns să îmi scald picioarele în ea, era primitoare (totuși, nu destul de ospitalieră pentru o baie serioasă de vară!). Mama mea a ieșit pentru prima dată din țară acuma: a fost o experiență foarte plină pentru ea și, deși reticentă la început față de necunoscut și protejându-mă să nu mă aventurez spre apă, a ajuns să îmi facă o serioasă concurență și să nu se mai dea dusă de pe nisipul umed și plăcut la tălpi. Tata, viteaz la început că face baie, nici măcar nu s-a descălțat, așa că tot noi, fetele, ne-am udat și am alergat după valuri sau am făcut pariuri că nu vom fi prinse de spuma grăbită ajunsă la mal. Senzația de libertate extinsă!
Fiindcă în Cipru nu este iarnă în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult un anotimp ploios, vegetația este prezentă și e destul de atrăgătoare vizual. Dacă ar fi să îl citez pe Tudor Gheorghe, care a preluat la rându-i poezia La Paris de la Ana Blandiana, aș spune că ceea ce cântă el despre orașul francez - La Paris, la colț de străzi,/ Cireșele cresc în lăzi;/ Strugurii afuzalii/ Cresc de-a dreptul în cutii;/ Piersicile, nici n-ați crede,/ Cresc de-a dreptul în șervete;/ Și-ascultați-mă pe mine,/ Prunele cresc în vitrine./ Pepenii în galantar,/ Merele cresc pe cântar,/ Iar alunele sadea/ Cresc în bar, de sub tejghea. - este valabil și pentru Cipru la alte două capitole de fructe: portocale și lămâi. E interesant de constatat cum cactușii țepoși alcătuiesc adevărate colțuri de verde căpos și amenințător și pare ciudat să îi vezi folosiți pe post de plante ornamentale, căci îți inspiră ariditate, teamă de atingere, distanță. Un arici vegetal!
Neajunsul la fructele de pe străzi, pe care te poți întinde să le seduci (nu e ca pe Coasta de Azur, unde era un bun public și era al nimănui și al tuturor în același timp): sunt extrem de acre în perioada aceasta! Lămâile au circumstanțe atenuante oricum, dar portocalele (conform spuselor mamei și lui Ștefan) sunt cu efect de gură-pungă! Bucuria mamei de culege cu mâna ei o portocală a fost repede echilibrată cu notă de plată...gustativă!
Revenind la stânci, mare, întindere: CAPO GREKO. Este cel mai sudic punct al Ciprului, între două stațiuni turistice, Ayia Napa și Protaras, e declarat parc național și este protejat, oferind o perspectivă impresionantă asupra coastei. De la altitudine! Bogdan ne-a dus la arcul natural de unde sare el pe timpul verii: este un spațiu ce îți taie răsuflarea, cu o apă-smarald și transparentă, de spui că fundul ei e la o palmă de suprafața apei, când de fapt sunt vreo 5-6 metri adâncime. Bogdan ne-a spus că senzația este colosală, ca un bungee-jumping liber și urlat în apă: nu te mai saturi, ai tot vrea iar și iar să te arunci!
AYIA TEKLA este o altă stațiune, cunoscută și pentru o bisericuță aflată lângă peștera sfintei Tekla, despre care se spune că ar fi scobit piatra cu unghiile. Peștera este strâmtă, dar lungă, și funcționează ca un loc de rugăciune, cu altar, icoane, amintind de creștinismul timpuriu. Biserica în alb și albastru (cum le au și grecii, de altfel) la exterior este de o simplitate dusă la extrem: pare mai mult antecamera unei biserici decât o biserică în toată regula. Mai multă credință și mai puține podoabe - cam asta simți că transmite spațiul liniștit și destul de singuratic, aflat în bătaia vântului și a zgomotului de valuri sparte!
AYIA NAPA este stațiunea unde se află hotelul unde lucrează Bogdan, Aeneas, parte din lanțul de hoteluri de 5 stele Atlantica, și unde am fost cazați. Acum 10 ani acest spațiu era un sat de pescari, dar, între timp, lucrurile s-au schimbat simțitor și stațiunea este cea mai căutată din Cipru pe timp de vară. S-a construit enorm, străzile sunt impecabile, magazine multe și amabilitate cam în aceeași măsură, ordine și îți poți ușor imagina ce puhoi de lume și de vânzoleală este în perioada estivală pe acolo. O grămadă de cuvinte stâlcite pe lista de meniuri și pe firme în drumul spre miezul stațiunii: englezisme preluate după ureche, italienisme la fel, multe de dragul comerțului!
Pământul pe care este construit hotelul aparține lui Carussos, un fost pescar. Un investitor cipriot, Tsokkos, chirurg destul de cunoscut în țara lor, a construit complexul hotelier care este deschis și în afara sezonului, primind echipe de fotbal pentru cantonamente sau pensionari din Europa care preferă clima mai blândă de aici decât pe cea mai dură de la ei de acasă. Fiind cazați la serviciul All Inclusive, am luat masa la Restaurantul Lavinia al hotelului și l-am văzut de foarte multe ori pe Carussos, pescarul-milionar care se îngrijește acum de florile hotelului, stând ca orice client la masă, nu în vreun birou de proprietar. Plus, l-am văzut lucrând la straturi, cu greblă, ghivece, punând piatră măruntă la tufele de trandafiri, fără să se sinchisească de faptul că ar putea să facă altcineva acest lucru. Desigur, nu depune toată munca: frunzele atinse de frig ale palmierilor le-au fost tăiate de alți oameni, dar tot e de lăudat că un om ca el, cu astfel de resurse, face ceea ce îi place și nu are îngâmfarea snoabă de om bogat. Jos pălăria!
Hotelul Aeneas este aproape de plaja Nissi, este destul de extins și piscina sa este cea mai mare din Europa: adevărul că e o încântare vizuală de claritate și albastru, iar vara cred că îți vine să stai doar în ea. Mi-a plăcut ideea apartamentelor care dau direct spre piscină, chiar dacă noi am fost cazați deasupra părții cu 0.90 m adâncime. În fiecare dimineață vedeam cerul răsfrânt în apa ce îi făcea concurență: îți transmitea o senzație de liniște și huzur dătătoare de dependență!
Nenea acesta a aspirat și curățat piscina de sub balconul nostru cam jumătate de zi: încet, tare încet, și mai încet decât încet, aproape cu viteza superlativului de încet. Nu degeaba piscina arată impecabil!
3 comentarii:
Mi-a plăcut povestea fostului pescar. Câţi dintre noi am trece cu modestie şi cu demnitate peste o asemenea experienţă teribilă cum este cea a îmbogăţirii peste noapte? Am mai rămâne noi înşine, aşa cum a rămas Carussos?
Cred că până nu ți se întâmplă, nu poți ști exact cu câtă modestie ai asimila o așa experiență: ceva tot se schimbă, dar depinde cât de mult din miezul bun este deviat spre unul mai puțin încântător. Oamenii de tipul lui Carussos (și cred că nu e singurul!) nu uită simplitatea, oricâți bani i-ar putea orbi vederea. Este o priveliște umană pe care nu o poți trecere la capitolul "printre altele".
mi-a placut ca prima poza postata pe articol a fost cu je. hai ca ne vedem iar in vreo luna jumate
Trimiteți un comentariu