29 ianuarie - 5 februarie 2011 - CIPRU (III) - Pafos, Troodos și momente împreună

Omul nu este tulburat de lucruri, ci de perspectiva pe care o are asupra lor.

(Epictet)

PAFOS - am ajuns și în locul unde legenda spune că Afrodita, zeița iubirii și a frumuseții, s-a ridicat din spuma mării izbite de țărm. Am văzut din mașină Petra tou Romiou, adică stâncile unde se crede că s-a întrupat divinitatea, și care a fost în perioada elenistică un adevărat loc de pelerinaj și de inspirație. Deschiderea și libertatea pe care ți le dă marea sunt copleșitoare până ajungi în Pafos, unde afli alte locuri încărcate de istorie și mit. Față de Nicosia, mi s-a părut mai bine pus la punct la nivel de indicatoare pentru turiști și cu multă istorie expusă pe tablourile informative, chiar dacă nu stă așa de multă lume să citească atâtea informații.

Am pășit în Ayia Kyriaki (Chrysopolitissa), cunoscută și sub numele de Stâlpul Sfântului Pavel, deoarece se spune că aici a fost biciuit Apostolul Pavel înainte de a-l converti la creștinism pe guvernatorul roman Sergius Paulus, care îl persecuta și care avea să devină primul conducător creștin. Biserica este ridicată pe locul unui fost templu păgân dedicat zeiței Afrodita și altor divinități, fiind foarte interesant de văzut cum s-au amestecat perioadele și credințele: piatra șlefuită în două direcții, două temple, unul în celălalt sau unul acoperindu-l pe celălalt, religia nouă devansând-o pe cea veche, dar și preluând o parte din moștenirea ei. Sunt sigură că o explicație strict religioasă ar spune că biserica s-a ridicat acolo pentru a purifica locul de păgânism, a-l reabilita în fața lui Dumnezeu, dar eu prefer să văd varianta de explicație epurată de tendința vădit moralistă/extremistă: creștinismul s-a altoit în formele sale de manifestare, ca rit și expresie (inclusiv arhitectonică), pe formele vechi, s-a infiltrat pe cutume și a înlocuit fondul din formele existente cu alt conținut. Mircea Eliade spune mult mai clar asta!

Citeam într-o scurtă istorie a Ciprului pe care mi-a luat-o Bogdan de la Famagusta că filozoful cipriot Zeno din Kition a fost cel care a introdus stoicismul în filozofie și l-a altoit pe o atitudine pertinentă în fața vieții. Acesta recomanda ca emoțiile distructive să fie scoase din comportament prin perspectiva înțeleaptă asupra vieții, prin echilibrarea unui determinism înnăscut cu libertatea nativă a fiecăruia și educarea lor în armonie. Pare idealist, dar totul se reduce pe scurt la esența că nu ceea ce spui contează cel mai mult, ci ceea ce faci, cum te comporți, manifestarea transgresează spre ceilalți cu mai mult efect decât cuvintele, deși au și acestea importanța lor deloc de neglijat. Desigur, curentul filozofic a cunoscut tendințe moraliste și a deviat spre un cult exagerat al virtuții (cele patru virtuți cardinale promovate și de Platon erau înțelepciunea, curajul, dreptatea și moderația), dar exemple precum Epictet și Seneca au demonstrat că stoicul are un soi de calm prin care e capabil să vadă mai mult în realitate și în el însuși, este legat prin rațiune și o semi-detașare de un țărm al stabilității, dar poate să danseze, să fie vibrant, dinamic, nu refuză viața, ci o îmbrățișează prin înțelegere și participare, nu se lasă copleșit până la epuizare. Desigur, eu mă refer la semantica din filozofia de început, pentru că actualmente sensul lui stoic este de "indiferent la plăcere și durere", ceea ce e cam sinonim, după părerea mea, cu amorțit în viață. Se simt rămășițe din această atitudine în modul ciprioților de a fi și e oarecum ceva ce ține de tradiție, e ceva autentic la nivel național.

După Ayia Kyriaki am mers spre portul din Pafos, spre promenada întinsă până la fort, plină de locuri de relaxare, de restaurante și magazine de suveniruri. Nu era chiar pustiu, dar nici agitație foarte mare: prezența umană era moderată și se preocupa doar de soare, o carte bună sau un pahar la o terasă. Dolce farniente pe tărâm cipriot: ne-am integrat și noi în atmosferă și chiar a fost o zi tare darnică, destul de caldă și odihnitoare în acest oraș inclus pe lista oficială UNESCO a moștenirii de cultură și civilizație a omenirii, care a fost în antichitate și capitală a Ciprului pentru scurte perioade de timp.

Fortul (Kato Pafos) a fost construit în perioada bizantină cu scopul declarat de a apăra portul și partea de coastă de eventualele atacuri venite de pe mare. A fost dărâmat în urma altor invazii, refăcut de venețieni, care nu l-au putut apăra în fața otomanilor, când aceștia au cucerit insula. Turcii l-au reconstruit și i-au adăugat alte elemente de fortificație, forma păstrându-se destul de bine până în ziua de azi, când funcționează ca muzeu. Desigur, istoria este doar un fundal pentru ritmul pașnic din jur, unde pescarii se pierd în pasiunea lor chiar lângă fort, străinii savurează gălăgios ceva de băut, iar bărcile se leagănă leneșe în apa transparentă, așteptând să fie puse din nou la muncă.

După cum găseam și în Paris semne românești, ne-am izbit și în Pafos de astfel de urme, iar în Protaras, în una din stațiuni, am găsit un club cu specific românesc. Destul de mulți români în Cipru: la aeroport, la hotel, la o casă de pariuri, la magazine prin Larnaka am văzut și anunțuri în română pentru vânzătoare. Împrăștiați românașii noștri, nu glumă!

TROODOS - munții Ciprului se află în inima insulei, la nord de Limasol și au 1952 de metri altitudine în Vârful Olimp, unde am și ajuns, căci nu puteam pierde ocazia de o fărâmă de munte, chiar dacă asta a însemnat frig și o schimbare de decor destul de mare. Orășele cochete pe drumul spre vârf, infrastructura impecabilă, constucții atârnând pe coaste abrupte, pe povârnișuri, piatră și vegetație joasă, încât te întrebi din ce trăiesc oamenii aceia în creierii munților.

În vârf erau amenajate niște spații pentru turiși, o ciocolată caldă era 2 euro, la fel și cafeaua, adică prețuri serioase. Ne-am încălzit la sobă, am savurat aerul tare de înălțime și am făcut poze, iar Bogdan, când am plecat, a luat cu el un cartof (care a ajuns acasă în România!) de pe o masă: a spus că a fost prea scumpă cafeaua și și-a luat rest.

Dincolo de toate cele văzute, mi-au plăcut unele momente avute împreună ca familie. La tenis: unii au jucat în stil expert, alții au învățat, alții au făcut poze, dar am râs toți și ne-am simțit tare bine.

Cum pe 11 februarie avea să fie ziua lui Bogdan, i-am făcut niște surpize, dar cel mai mare dar pentru el a fost faptul că am venit să îl vedem și să fim cu el. Toate se adaugă memoriei sufletului și nu trec repede, ci fac omul mai frumos, mai rezistent la urâtul din jur, mai plin de răbdare și mai conștient de ceea ce are, mai treaz față de ceea ce îl determină să zâmbească. A fost emoționantă despărțirea de la aeroport, dar mai este puțin și vine acasă hoinarul, așa că abia îl aștept!