5-9 august 2008 - FĂGĂRAȘII şi spinările lor pietroase

Muntele a însemnat pentru mine un început de limbaj prin piatră şi semn de escaladare în tine însuţi. De când l-am văzut prima dată, adolescentă fiind, mi-am dorit să pot ajunge să-i străbat cărările şi să-i înţeleg înţelepciunea încremenită în viu.

Anul trecut am mers şi am dat mâna cu muntele, cu "pântecoşii" din Rodna: am urcat cu fratele meu, Ştefan, cu Marius şi cu Urs la Cascada Cailor, Lacul Ştiol, am făcut 6 ore de urcat (prima mea urcare pe munte!) până pe Pietrosul Rodnei, dar ne-am oprit să campăm lângă Lacul Iezer căci se însera. Muntele nu a fost darnic până la capăt cu noi: nu ne-a lăsat să îi urcăm vârful şi am coborât, învăţând din asta că e bine să nu te amăgeşti cu vremea senină la munte, căci nu e cu prelungiri, ci e foarte imprevizibilă. Drept "răzbunare" am urcat după aceea pe Gărgălău, la 2.158 m, care a devenit astfel primul meu vârf.

Anul acesta pot spune că am ajuns la munte acasă şi am adăstat.

FĂGĂRAŞII. În istoria mea mijindă cu pietroşii, al doilea capitol s-a dovedit a fi peste aşteptările personale şi asta mă face să vreau a continua să "scriu" prin paşi alţi munţi şi alte cărări şi alte urcuşuri.

5 AUGUST - Ziua a fost dată drumului de ajungere la Cabana Sâmbăta, localitatea de unde urma să începem urcuşul. Am luat maxi-taxi până în Braşov, alt maxi până în Sâmbăta şi doi oameni inimoşi ne-au dus cu maşina, respectiv cu camionul, până aproape de calea de acces spre cabană. Drumul urma cursul apei, prin pădure, piscurile se jucau de-a v-aţi ascunselea cu noi şi îmi venea să mă opresc mereu în mirare.

După vreo 3 ore de mers, am campat sub Fereastra Mare a Sâmbetei, lângă alte corturi, ai căror "locuitori" fuseseră mai "harnici" şi ne cam luaseră toate locurile bune şi drepte de pus corturile. Ne-am descurcat repede, căci o ploaie scurtă, de primire, şi-a făcut simţită prezenţa şi ne-a fugărit la adăpost.

Călăuzită de Emi, ghidul meu de încredere în zările mai apropiate de respiraţia lui Dumnezeu, am urcat pe un traseu de la Sâmbăta, după cum urmează:

6 AUGUST - Cabana Sâmbăta (1400m) - Fereastra Mare a Sâmbetei - Vf. Slăninei (2268m) - Fereastra mică a Sâmbetei - Vf. Gălăşescu Mic (2433m) - refugiul Viştea (2320m)...şi am trecut pe lângă Lacul Gălbenele, pe sub Vf. Gălăşescu Mare (2470 m) şi Vf. Gălbenele (2456 m).

Urcarea a fost anevoioasă pentru mine: de la 1400 m la 2000 m am crezut că nu voi rezista pentru că nu aveam un antrenament bine pus la punct şi ficatul meu se simţea forţat de efortul brusc. Dar nu voiam să renunţ nici în ruptul capului, mai ales că ziua se anunţa senină, muntele era cu uşile larg deschise şi nu puteam să fac pur şi simplu cale întoarsă doar pentru că mergeam mai lent. Aşa că am urcat în Fereastra Mare a Sâmbetei hai-hai, întorcându-mă în permanenţă să văd cum este priveliştea în spatele meu: perspectiva se schimba cu fiecare metru urcat şi căpătam senzaţia aceea de suspendare cu cât eram mai sus.

Când am ajuns în Fereastra Mare a Sâmbetei am crezut că tocmai am trecut marele examen al vieţii mele, dar mereu gândim aşa când trecem de ceva ce ni se pare imposibil.

Şi apoi a urmat: urcat-coborât-urcat-coborât, am probat ce înseamnă "spaţiul ondulat" al lui Blaga, dar în sistem pietros. Ceaţa dansa în jur, dispărea când nu te aşteptai, îţi bloca cotiturile şi îşi ridica faldurile să îţi descopere zone vaste de ascuţiţi.

Spre ora 4 ceaţa s-a îndesit şi se vedea că era hotărâtă să nu mai putem juca decât baba-oarba cu ea, aşa că am coborât la refugiul Viştea (eu oricum nu prea mai puteam pe ziua aceea!).

Refugiul era gol. Avea să se schimbe în următoarea oră: au venit 7 tineri din Cluj, doi din Timişoara, unul din Bucureşti (Petruţ), o poloneză, încă doi din Cluj (parcă!), alţi doi care au plecat spre Podragu, doi care s-au certat şi au pus cortul lângă lacul Triunghiul Iezerelor de sub Moldoveanu. Nu credeam că muntele implică o asemenea dinamică umană: atmosfera devenise aşa prietenoasă, lumea glumea, vorbea cu admiraţie de Dan Mititeanu (Sergiu fusese înscris în şcoala dumnealui), făcea schimb de zahăr, biscuiţi şi cereale, îşi punea la înaintare traseul ales.

Eram într-un nod unde oamenii muntelui se întâlneau şi nu erau mai mult decât atât. Parcă nu mai exista nimic din înstrăinarea pe care o resimţi în oraşe, ci era un "ceva" subteran care ne lega şi ne făcea să ne ştim dintotdeauna. Pare puţin idealistă percepţia mea, dar chiar aşa mi s-a părut: mai ales noaptea când s-a încins un râs superlativ de se zguduiau paturile şi se încălzise aerul din refugiu de la atâta hlizeală.

Ceaţa coborâse sub vârfuri şi stagna: vedeam pentru prima dată cum muntele o îmblânzise şi o ţinea sub magia sa, fără să îi permită să se revolte. Într-adevăr, ţi se umple sufletul de sublim.

Pe la 6 s-a înseninat şi priveam toţi în tăcere Vf. Viştea şi fratele mai mare de lânga el. Emi şi Marius ne spuneau că nu au prins niciodată zona de la Moldoveanu atât de spectaculoasă în claritatea ei aproape transparentă.

Apusul ne-a ţintuit de creastă, spectatori, chiar lângă Moldoveanu şi am putut sta mai bine de o jumătate de oră privind cum cerul devine cameleonic sub razele muribunde ale soarelui, care-şi lăsa promisiunea de a răsări a doua zi.

Iar...ceaiul şi supa la înălţimea aceea sunt atât de gustoase...

Am adormit cu greu, sperând ca a doua zi să fie senin şi să pot urca Vf. Viştea. Mă îngrijora ficatul, dar speram să îmi fie complice şi să mă lase să duc la bun sfârşit ce îmi propusesem. Dacă nu, rămânea să îl conving!

7 AUGUST - refugiu Viştea - Vf. Viştea Mare (2527 m) - Vf. Moldoveanu (2544 m) - Căldarea Orzănelei (2302 m) - Şaua Podragu (2307 m) - Lacul Podu Giurgiului - Vf. Mircii (2461 m) - Nerlinger - "La trei paşi de moarte" - Fereastra Zmeilor (2150 m) - campat lângă refugiul Fereastra Zmeilor.

Familia Păun. Încep cu ea. Mama (Cristina, profesoară de geografie, cam 58 de ani), tatăl (Valeriu, fost vânător de munte, cam 60 de ani), băieţii: Cristi (profesor universitar de economie la Bucureşti, cam 32 de ani) şi Alex (alpinist, cam 27 de ani). Ce e cu ei? Au plecat, puţin după noi, de la Cabana Sâmbăta şi au ajuns la refugiul Viştea, tot după noi. Fiind deja plin, au campat pe buza prăpastiei spre Valea Viştişoarei. Dimineaţa, ne-am grupat la urcat Viştea Mare: noi, ei şi Petruţ, venit din Bucuresti să facă trasee nemarcate în Făgăraşi.

Urcatul pe Viştea e cam solicitant, căci e pieptiş, dar când mergi cu o groază de lume, vorbeşti, te mai opreşti şi te rogi să dispară ceaţa ca să te "înfrupţi" din ce îţi oferă statul pe înălţimi, parcă nu mai este aşa împovărător. Şi am ajuns pe Viştea aproape fără să îmi dau seama, ascultând poveştile lui Petruţ despre cum a început el muntele şi despre cum l-a înjurat prietenul lui cel mai bun când l-a adus la munte, căci el credea că e confort total, nu "licitaţie" de muşchi şi transpiraţie....Sus s-a făcut brusc senin şi am putut vedea refugiul cât o ghindă, rămas pe şa, părăsit de toţi oamenii care apucaseră drumul, căci cu el erau cei mai buni prieteni.

De pe Viştea, trecând prin Spintecatura Moldoveanu, am ajuns pe Vf. Moldoveanu: acolo eşti cel mai aproape de cer la noi, în Românica, şi totul pare îmbibat de o energie pregătită să izbucnească. Ritmurile sunt altele sus, lumea este mai frumoasă decât pare, totul se converteşte în posibil şi amânările devin certitudini cărora trebuie să le dai curs. Îţi umpli literalmente sufletul şi taci.

Era o altfel de tăcere, cu atâtea înţelesuri şi o linişte cu atâtea popasuri în sine. Mi-am dat seama că într-adevăr nu tu cucereşti muntele, ci el îţi permite să îl cucereşti. Practic tu porţi lupta cu tine însuţi ca să ajungi acolo, nu cu pietrele care-s aceleaşi pentru toţi, fără diferenţe. Drumul e dublu: în afară, pe cărare, şi înăuntru, pe suişurile şi coborâşurile sinelui. Pe el îl convingi să mergeţi până sus şi pe munte îl rogi să facă senin. Simplitate şi creştere!

Am revenit pe Viştea Mare şi am coborât-o, fiind uimiţi de norii care se răsfrângeau pe coaste şi făceau zmeie de umbre. Slovaci, grupuri de polonezi, aglomeraţie pe Vf. Viştea şi...o pată albă, blănoasă atrăgea priviri: urcase şi 'mnealui cu stăpânul!

Coborârea îmi place la nebunie, la fel şi mersul întins, iar creasta şi vârfurile au fost lacrimă mult timp, lăsându-ne să ne umplem fiinţa de albastru şi înălţimi. Mergi, taci, priveşti, iar mergi, iar taci, iar priveşti şi mai dai câte un ghiont colegului din faţă sau din spate să te ciupească să nu cumva să înceapă ceaţa sau ploaia şi tu să nu le vezi, absorbit fiind de deschidere.

Familia Păun, savuroasă şi plină de glume sau temeri închipuite (aici era zona mamei!), ne-a furnizat o atmosferă atât de destinsă, încât am rămas împreună cu ei până la sfârşit.

Aveau lapte praf şi nu puteam refuza o asemenea tentaţie caldă, lansată cât am poposit la Lacul Podu Giurgiului, unde domn Valeriu a tras un pui de somn de un sfert de oră ca să îşi refacă forţele!

Vf. Mirci a fost pieptiş, dar ficatul nu m-a mai deranjat.Îl adormisem cu ce trăisem pe Moldoveanu şi nu mai avea ce piedici să îmi pună: mă rodasem cu drumul şi ziua cu soare şi înălţimi îmi devenise altoi interior.

Drumul dintre "La trei paşi de moarte" şi Fereastra Zmeilor mi-a placut la nebunie pentru că a fost cu multă adrenalină, cu lanţuri şi şufe, cu atenţie mai mare decat de obicei, dar când îl vedeam pe dom'Valeriu, om la 60 de ani, mergând cu aşa o poftă, mă umpleam de avânt. Emi conducea "plutonul", atent la cei din spate, ca o bună călăuză şi noi veneam privind prăpastia când din stânga, când din dreapta. Aceeaşi senzaţie că eşti legat de cei cu care mergi, că nu eşti singur, că eşti prins, dar că mai întâi te prinzi tu căci pe tine te bazezi întâi de toate.

Se lăsase iar ceaţa şi am campat la refugiul Fereastra Zmeilor, am băut laptele promis şi am râs de certurile dintre băieţi şi părinţi: dom'Valeriu sforăia de auzeam şi noi, iar Alex nu voia nici în ruptul să îşi pună cortul lângă o "locomotivă". Dar aveau un stil atât de comic: nu ţineau la supărare, căci până a doua zi când găseau alt motiv de "luntre-punte", toate erau uitate!
Am adormit bucuroasă în seara aceea, chiar dacă dădeam vagi semne de raceala. Fusese o zi pe care o trăisem prin toţi porii, văzusem atâtea vârfuri şi lacuri, întâlnisem oameni frumosi, iar muntele fusese superlativ. Şi nu numai pentru mine!

8 AUGUST - Fereastra Zmeilor - Căldarea Fundu Caprei - Lacul Capra (2230 m) - Şaua Caprei (2315 m) - Lacul Bâlea (2027 m).

Ne-am trezit dimineaţa pe o ceaţă friguroasă, am strâns şi ne-am uşurat rucsacii de mâncare: familia Păun iar se "certa" de la mâncarea prea multă pe care o cărase în special Cristi, ce era roşu-ardei de la soare. Am urcat spre Fereastră şi am urmat traseul spre Lacul Capra, mai mult pe ceaţă, iar, când am ajuns pe creastă, s-a înseninat şi am putut vedea că exista o cărare care tăia ocolirea făcută de noi pe la Ferestră. Mama ei de ceaţă! Asta era: încălzirea matinală!

Am găsit şi zăpadă. Alex ne spunea de alpinişti care muriseră în crevase, de faptul că oamenii-mamut ai muntelui îşi doresc să moara acolo, pe spinările pietroase, pe locurile unde totul li se părea că are sens.

Lacul Capra este destul de impresionant şi de la el simţi deja că ieşi din tăcerea muntelui şi te apropii de zumzăiala oamenilor.

La Bâlea aglomeraţia era în toi: mulţi oameni veniţi cu maşina (pantofari, cum le zic montagniarzii), care urcau puţin doar pentru câteva poze şi-şi dădeau ghionturi văzându-ne pe noi, dromaderi cu rucsaci, coborând încărcaţi de ceea ce trăisem zilele acelea.

De acolo, a urmat drumul de întoarcere, prin Cârţa, şi apoi Braşov, adică tren şi maxi-taxi. De familia Păun ne-am despărţit în Cârţa, cu promisiunea de a mai face vreo tură de munte împreună...

Nu este un final cu "ş-am încălecat pe-o şa...".
E o istorie cu multe capitole pe care sper să o fi deschis la modul foarte înfipt cu Făgăraşii şi pe care să o continui sustinut. I-am înţeles altfel pe oamenii care nu pot trăi fără să aibă muntele des în viaţa lor, am văzut cum este din interior şi pricep de ce pietroşii secundează sângele odată ce pătrund înăuntru. Ştiu că am avut mult noroc: nu ne-a plouat, muntele nu a fost morocănos şi ne-a arătat ce are prin cotloane, ascuns prin rafturi, de la uşa până la ferestră. Nu pot să nu mă gândesc deja cum arată şi altă cameră...