Toamnă în munţii Rodnei.
Însoţind o armată de 40 de copii dornici de ieşit din Iaşi, cărora le promisesem o excursie în Maramureş din mai, am plecat vineri dimineaţa spre nordul ţării, pregătiţi vizual şi sufleteşte de ceea ce ne aştepta. Am oprit pe drum la Voroneţ, la Muzeul lemnului din Câmpulung, la Pasul Prislop, sperând ca vremea să-şi revină căci devenise capricioasă şi nu dădea semne de îndreptare.
Ne-am cazat în staţiunea Borşa şi, după ce am reuşit cu greu să adorm la 3 noaptea căci "sălbaticii" nu aveau somn, ne-am trezit la 7 şi am plecat spre Săpânţa, Bârsana, valea Izei, Sighet, încântaţi de faptul că soarele alungase ploaia şi ziua se arăta foarte promiţătoare.
La Mănăstirea Bârsana am stat vreo 2 ore şi am putut respira toamna amestecată cu miros de roadă şi cu frunze grăbite să se întoarcă în pământuri. Timpul e lent, aproape absent, nu îl simţi cum se strecoară pe lângă tine şi copii au avut ce explora: muzeul li s-a părut interesant şi toată arhitectura ciudată de lemn, specifică zonei.
Săpânţa. Cimitirul vesel. Retras, discret şi colorat, facând moartea să pară o etapă obligatorie şi nu un sfârşit după care se ascunde neantul. Atâta simplitate cu tâlc ascunsă în albastrul ţintuit de cruci şi zimţat în romburi roşii-galbene tradiţionale încât parcă se atenuează tragismul care ne aşteaptă pe fiecare în capătul capătului. Copiii au mers fascinaţi prin pădurea de lemne vesel, citind când un necrolog despre un om tânăr, când despre unul înţelept, când despre altul modest: îi pierdusem printre crucile-cicori şi am stat cam o oră căci voiau să vadă cât mai multe vieţi rimate. Din toate se ridică pe nesimţite regretul de a fi părăsit viaţa şi dorinţa ca cei rămaşi să trăiască mai înţelept, mai aproape de Dumnezeu, mai plin în suflet şi mai puţin preocupaţi de mundan. Am simţit Cimitirul vesel ca pe o glorificare ascunsă a vieţii, nu a celei de dincolo, ci a acesteia de aici şi acum şi nu m-am putut întrista: te gândeşti câte rime se pot face din viaţa ta. Cel puţin ai timp să te trezeşti, dacă mai dormitezi, şi să începi un ritm iambic sau trohaic, un vers alb sau o monorimă sintetică.
Munţii Rodnei şi toamna. Domol ritmul autumnal din munţi, liniştitor precum Bistriţa aurie ce curge din ei, înfiripându-se odată cu legenda din care îşi trage numele. E o natură ce îţi îmbătrâneşte sub ochi, dar o face într-un mod seducător, păstrând contrastele şi devenind extremistă cromatic, imprevizibilă şi suficient de răbdătoare în aşteptare.
...cu promoroacă de anunţată iarnă...
Şi...copiii, care merita efortul de a fi pentru ei. Cum ar fi...
Neînfricata şi calma Alexandra. Ciprian - cocostârc într-un picior.
Păcat că sistemul acesta de învăţământ, aşa cum este el configurat, nu permite mai dese ieşiri de genul acesta, mai mult contact al copiilor cu exteriorul, cu natura, cu alte spaţii, căci sunt ca un "burete" care absoarbe valori, atitudini, curiozităţi. Fapt specific de altfel vârstei loc, dar descurajat de un ritm accelerat al societăţii, pe care uneori nici noi, cei mari, nu îl pricepem în totalitatea sa. Nu mai au nici ei timp să asimileze un fapt, sunt mereu prea energici şi se orientează spre valori cel puţin de pus sub semnul întrebării. Nu au repere serioase, stabile, mulţi cred că viaţa se reduce la "a avea" şi de pe acum îl marginalizează pe "a fi". Dar nu îmi pierd speranţa că repetând unele lucruri, că făcându-i să mai vadă şi alte părţi ale lumii din jurul lor, unii doar vor asculta, dar alţii vor şi învăţa ceva. Şi nu doar teoretic!
Un comentariu:
Prea frumos citatul!
Trimiteți un comentariu