22-24 aprilie 2016 - GIUMALĂU - "Antrenarea viitorilor montaniarzi" - episodul 2: sat Rusca - Cabana Giumalău - Vf. Giumalău (1857 m) și retur

"De fiecare dată când, escaladând un munte, văd cum soarele răsare...trebuie să recunosc faptul că întotdeauna simt că momentul este unul special, magic, că în acest proces e ceva ce nu reuşesc să descifrez şi care mă face să-mi ies din minţi, şi - poate şi din cauza asta - să revin mereu în munţi, iar şi iar, pentru a încerca să descopăr forţa aceea necunoscută care scoate din adâncul inimii mele aceste sentimente de plenitudine." (Kilian Jornet)

Profesor la școala muntelui: asta da carieră de făcut cărămizi pentru temeliile de 'oameni strașnici' ale ștrumfilor! Primul episod din acest proiect  a fost un experiment cu 22 de participanți - 3 zile în Ceahlău, în iunie 2015 - și, deși am promis că al doilea va fi în septembrie, în același an, până la urmă nu am reușit să îl pun la punct toamna, ci l-am tot amânat. Văzând câtă tragere de inimă la învățat au ștrumfii mei mari, am luat decizia de a-l muta la secțiunea 'în așteptare' și le-am explicat că nu voi depune efortul de organiza o ieșire la munte dacă rezultatele lor la școală nu mă vor motiva și pe mine ca profesor să fac acest lucru. Februarie și martie au fost luni de negociere asiduă și, constatând că cei interesați de munte nu renunțau la idee, ci mă întreabau mereu dacă mergem, aveau note bune și erau doritori să experimenteze multe din aventurile la care se expune un montaniard, am pus la punct detaliile de bază (grupă montană, transport, cazare, trasee) și am dat drumul celui de-al doilea episod din "Antrenarea viitorilor montaniarzi". Ne-am adunat 20 de omuleți - 16 ștrumfi (Bianca, Yanis, Anastasia, Costel, Adelina, Ștefania, Ionuț, Bogdan, Sebastian, Andreea, Iustin, Adrian, Georgiana, Andra, Diana) și 4 adulți (Anca, Mark, Silviu și eu) - și ne-am dus la primăvara din Giumalău să o mirosim în petale și să îi absorbim vitalitatea pulsândă!

Drumul cu trenul de la Iași la Vatra Dornei Băi a fost interesant: mulți dintre ștrumfi nu fuseseră niciodată cu trenul și erau entuziaști, alții s-au plictisit în cele 5 ore, dar câțiva dintre noi am jucat un rentz în 6 oameni, așa că ne-am canalizat energia pe puncte și pe combinații de cărți până a trebuit să coborâm. În gară ne-am orientat rapid către autogara de unde trebuia să luăm un maxi-taxi până în satul Rusca, la locul de intrare în traseu către Cabana Giumalău. Gașca de 19 oameni venită de la Iași și-a rotunjit numărul cu Silviu, care ne aștepta împreună cu Uliul Negru, gata să facă recepția câtorva rucsaci și unor elemente de echipament (și de mâncare!). În satul Rusca ne-am pregătit de intrarea în traseu, nu înainte de a înmâna insignele special făcute împreună cu Yanis pentru ieșirea-montaniardă-îndelung-așteptată-de-ștrumfi. Eram extrem de mulțumită de faptul că se întâmpla episodul 2 dintr-un proiect tare drag mie, că aduceam muntelui începători care aveau să se îndrăgostească de drumurile și de apele lui, de iarba și de pădurile verzi, de apusurile în perdele de culori și de aerul tare de înălțime. Știam că aveau să găsească un firesc și o liniște capabile să le vorbească despre o altfel de lume, despre trăit frumos, despre răbdarea efortului depus și despre răsplată, despre o legătură implicită cu natura și despre emoția primelor îmbrățișări cu muntele. 

Sunt oamenii care "...au o proprietate a vieţii. Proprietatea faptelor pe care le plănuiesc, din care trăiesc și prin care se legitimează în fiecare ceas în propria lor viaţă…Ideea de reverie, de nemulţumire, e un instrument de lucru, nu e o situaţie în care se aşază şi aşteaptă." (Marcel Iureş). Anca, profesoară de franceză la liceu și prietena mea montaniardă de puțină vreme, mi s-a părut a fi un astfel de om, unul care vine în întâmpinarea unor inițiative îndrăznețe și care caută să își ducă proprii ștrumfi către fațeta aceea densă de viață, menită să le deschidă mințile către lucrurile naturale, către implicare în folosul lor și al celorlalți, către respectul față de ei înșiși și față de ceea ce este în jurul lor. După tura din martie în Hășmaș i-am propus să facem împreună al doilea episod montaniard cu ștrumfii și a fost de acord imediat, așa că a venit cu 6 dintre elevii ei de la școală și eu m-am prezentat cu 10. Nu am vrut un grup foarte mare pentru că nu mai aveam cum să ne cunoaștem mai bine, se făceau prea multe bisericuțe și...nici nu încăpeam în cabană!

Am traversat satul Rusca pe un drum asfaltat și apoi ne-am întins pașii la un urcuș calm, până am ajuns aproape de pădure, burdușiți cu rucsacii în spinare, pe o vreme excelentă, numărând cotiturile traseului și căutând bușteni răpuși pentru pauzele de vorbă lungă. Defrișările pe care le-am găsit în zonă în februarie 2010 și în martie-aprilie 2012, adică în cele două dăți când mai fusesem în Giumalău, s-au extins în ultimii 4 ani și porțiuni serioase de versanți arătau deplorabil, ca după o Apocalipsă a lăcomiei și a lipsei de apreciere a pădurii, pe care doar bipedul meschin și îngust la minte erau în stare să o facă. Am depășit cât am putut de repede etajul acela trist ce stătea mărturie pentru nimicnicia omului care exploata fără limite, care nu știa să respecte și să păstreze ceea ce natura îi oferea cu atâta generozitate, și am ajuns la nivelul mai abrupt al brazilor de lângă platou. Timide, brândușele fie ne-au urat un senin bun-venit din colțuri izolate de zăpadă, ascunzându-se din calea soarelui pe după vreun dâmb, fie ne-au atras atenția direct de la nivelul mușchiului pădurii resuscitat de căldura din ultimele săptămâni! Primăvară izbucnită în petale!

Odată ajunși pe platou, la câteva sute de metri de cabană, ne-am oprit pe iarba verde ca să ne regrupăm și să ne întremăm la o gură de binecuvântat întăritor de altitudine. Când au văzut gumele albe de marshmallow aduse de Silviu din Ungaria, ștrumfilor le-a venit o idee năstrușnică: să le prăjească precum frigăruile la flacăra primus-ului! Bravii noștri bărbați au dat rapid în mintea lor, le-au aranjat spațiul de desfășurare, proptind rucsacii drept paravan pentru siguranța arderii uniforme, unul a supravegheat procesul inginerește și altul a filozofat pe marginea acelor începuturi de 'dicstracție' atipică, fiind ușor debusolat de lipsa de strictețe a profesoarelor la fața locului. Silviu a intrat în complicitate cu Mark și l-a îndemnat să se lase dus de valul dulce topit la primus, lucru ce nu a fost deloc dificil de realizat!    

Cabana Giumalău a devenit casa noastră pentru 3 zile! Cabaniera Dana ne-a făcut cunoștință cu lupul elvețian alb Kali, ne-a avertizat că va aștepta de la noi extrem de multă atenție pentru joacă și că trebuia să fim pregătiți pentru asediul lătrător de fiecare dată când ieșeam pe afară. Mi-a plăcut extrem de mult omenia cu care am fost tratați și drăganul superlativ pentru munte pe care gazda ni l-a transmis doar prin modul în care ne-a povestit câteva secvențe hazlii (și usturător de reale!) din anii stați la înălțime. Găsești prin lumea aceasta de sus oameni îndepărtați de mundanul dezumanizant, care s-au integrat fără a deranja prea mult ceea ce exista de mii de ani acolo, care prețuiesc din toată inima ritmurile naturii și se întristează amarnic atunci când constată că normalitatea lor este doar o gamă de anormalitate din perspectiva unora care le calcă pragul casei. Dana și Bebe, cabanierii de la Giumalău, au renunțat acum 10 ani la viața de oraș și la perspectivele aduse de aceasta, s-au cocoțat pe munte și consideră că au ajuns acasă, deși le vine greu de explicat prin cuvinte cum s-a întâmplat acest lucru. Modul în care muntele a rezonat în ei a avut un efect atât de puternic și de familiar încât au considerat că nu există altă cale. Pur și simplu!    

Totuși, traiul la înălțime nu este așa idilic precum îl vedem noi, cei care călcăm pe cărările de sus atunci când avem timp și când suntem siguri că vremea va fi îngăduitoare. Să ții pasul cu frigul, cu umezeala, cu vântul, cu zăpezile, cu ploile, cu încăpățânarea muntelui este o reală provocare și cred că doar cei cu inima tare și îndrăgostită de pietroși pot renunța la comoditățile orașului pentru a avea în viața lor răsărituri și apusuri, capre negre și brândușe, aer tare și apă curată, miros de pădure și afine, spectacole cu cețuri și priveliști incomparabile care transmit sufletului atât de multe și cer în schimb atât de puține. Însă intruziunea oamenilor de rea-credință strică tihna firească pentru că drujbele doboară pădurea și obligă animalele să își restrângă teritoriul, drumurile late deschid accesul mașinilor de teren și oricine poate ajunge sus fără să fi depus un strop de efort, se exploatează intens resursele muntelui pentru că mulți consideră că li se cuvin, nimeni nu îi ia la rost pentru faptele lor și, treptat, este afectat pe termen lung echilibrul unui spațiu atât de vital. Și uite așa traiul la înălțime devine uneori trist, frustrant, stârnind revoltă în sufletul celor care știu că stricarea legăturii cu natura va afecta totul în mod covârșitor! 

Din poziția de profesor și de om, cred că educația este asul pe care trebuie să se mizeze în lupta aceasta soldată cu prea multe înfrângeri. Prostia, nesimțirea, grandomania au o rată de multiplicare net superioară modestiei, sincerității, bunului-simț, pentru că valorile acestea trebuiesc plantate și cultivate, nu apar ca buruienile prin toate locurile. Am vrut ca ștrumfii implicați în proiectul meu cu muntele să vadă frumosul de la înălțime, să aprecieze efortul drumeției, să conștientizeze faptul că nimic nu se obține fără puțină transpirație și să simtă dezgustul față de urmele și mizeria lăsate de oamenii nepăsători. E un gest de ipocrizie și de delăsare să ai pretenția de la copii să protejeze natura, dar să nu îi aduci cât mai des în apropierea ei astfel încât să își creeze ei înșiși o legătură pe baza căreia să își clădească o atitudine sănătoasă față de tot ceea ce presupune ea. Contactul cu iubitorii de munte, pașii făcuți la firul ierbii, surprizele violete din petale, apusurile și ceaiurile la primus devin motive de prețuire a unei lumi pe care își vor dori să o ocrotească pentru că este necesar, nu pentru că li se spune teoretic să o facă.

Sâmbătă, ziua de mijloc, a fost dedicată în întregime traseelor! După o noapte dormită în paturi de lemn suprapuse, într-o căldură serioasă dată de sobele de teracotă, acoperiți de un ogheal de o tonă, ne-am trezit dornici de hălăduială! Ziua era senină și vremea bună părea să mai țină cu noi câteva ore, așa că am mâncat, ne-am băut ceaiul/cafeaua, ne-am echipat, am lăsat rucsacii serioși la cabană și ne-am aventurat spre Vârful Giumalău. Ca să fim siguri că pornim cu dreptul, am făcut o poză de grup plină de fețe zâmbărețe pentru că bagajul pe care îl aveam cu noi era o nimica toată față de cel cărat de fiecare în parte cu o zi înainte. Urcușul pieptiș ne-a determinat să facem pauze dese și, cum nu voiam să alergăm pe munte, ne-am bucurat de priveliștea deschisă roată-împrejur și de brândușele care se îndeseau pe măsură ce avansam. Vântul nu bătea foarte tare, dar aducea destulă răcoreală cu el, așa că ne-am oprit la un moment dat și le-am dat bărbaților ocazia să ne arate măiestria lor în realizarea ceremoniei ceaiului făcut la primus la peste 1.800 m. S-au descurcat de minune urmând instrucțiunile unui astfel de eveniment serios: primus - checked, paravan - checked, flacără stabilă - checked, oală pentru ceai - not checked, înlocuit (inginerește!) oala cu sticlă de metal - checked, supravegheat procesul de fierbere - checked, făcut rost de plicuri de ceai de la Adelina - checked, păstrat glumele și râsul pentru înlocuit zahărul (uitat la cabană!) - checked! 

Sarcina complicată a consumării ceaiului a căzut pe umerii noștri, a celor care am așteptat cuminți un capac de căldură aromat! Încălziți, având la noi și niște coarnele de cerb găsite de Iustin pe drum, am luat cu asalt Vârful Giumalău (1.857 m), am făcut poze și am explorat zona din apropiere lui, mergând la cruce și încercând să identificăm pe hartă vârfurile care se vedeau la orizont. Ne-am bucurat tare mult să constatăm că ștrumfii veniți cu noi nu s-au plâns, și-au lăsat la oraș mofturile, au manifestat fascinație față de munte, au socializat firesc și ne-au demonstrat că există în ei stofă trainică de viitori montaniarzi, doar că trebuie scoasă de la naftalină, prelucrată și transformată într-o haină serioasă!  

Deoarece vremea se arăta prielnică în următoarele ore, ne-am hotărât să ne aventurăm dincolo de vârf, să gustăm dintr-o porțiune de creastă de Carpați Orientali, domoală și cu surprize pietroase incluse. A fost o reală plăcere să intrăm și mai adânc în lumea muntelui și, chiar dacă ștrumfii au încercat să ne convingă să nu înaintăm prea mult (pentru că trebuia să urcăm din nou la 1.800 m!), am parcurs o porțiune semnificativă de traseu, am dat peste bălți de zăpadă, am salutat din mers tufele zvelte de jnepeniș, am verificat starea viitoarelor afine și am făcut poze de genul "Muntele, muntele, vrea ostași!" pe dâmburile pietroase. Nu bănuiam că Giumalăul ascundea astfel de bucăți de traseu și mi-a părut bine că am ajuns până acolo, pentru că în felul acesta am avut și eu un element de noutate! 

Anca și Mark și-au încheiat stagiul de începători în lumea munților și au trecut la adunat experiență, exact așa cum fac atunci când strâng ierburi sau fructe de prin pădure. Am ajuns la concluzia că îmbinarea dintre maturitate și copilărie este greu de găsit la oameni, pentru că de multe ori dozele sunt excesiv calibrate pe una din cele două direcții și devine dificil să te adaptezi exagerărilor atunci când tu cauți să le menții/crești pe amândouă într-un mod (cât de cât) armonios. Cred că, odată ce aduni timp de o anumită calitate trăită în privința muntelui, ajungi să nu mai ai răbdare să faci semi-compromisuri de companie, simți că este mai sănătos să (te) scuturi de ceea ce nu îți priește și îți sabotează firescul conectării la pietroși și la tine însuți. De aceea, și eu și Silviu ne bucurăm că am găsit între rămășițele grupului de munte vlăstare care au aceleași nervuri în frunzele verzi, pentru că acestea, împreună cu omuleții cu care mereu ne-am simțit bine, par a deține deschiderea către următoarele experiențe în trupă veselă la munte! 

După un ultim picninc de napolitane, alune, biscuiți și ciocolată savurat pe colții de piatră împrăștiați de-a lungul traseului, ștrumfii au decis că era momentul întoarcerii la cabană. M-am declarat foarte mulțumită de cele 5 ore petrecute pe munte și am fost de acord cu ei (deși eram sigură că ar mai fi rezistat încă vreo 2 ore!), deoarece se adunau nori dinspre Rodna și nu bănuiam ce puteau aduce cu ei. Ne-am întins la discuții vesele despre școală, despre viitor, despre alegeri și prietenii (mai mult sau mai puțin) trainice, despre preocupări specifice vârstei de 13-14 ani și efortul a trecut pe lângă noi. Ne întorceam la cabană cu victoria vârfului și a unei porțiuni de traseu, așa că starea de bine era la cote considerabile! Desigur, acest lucru nu a însemnat că nu se putea plusa! Bărbații noștri nici nu s-au mai sinchisit să intre în cabană, au rămas țintuiți de butuci și au tras la ghioase mai bine de o oră, după ce și-au pus burțile la cale, s-au răsplătit cu câte o bere și s-au asigurat că nu vor fi deranjați în parcurgerea...următorului traseu, unul de somn, ce avea să îi ducă pe culmea culmilor...lenevelii! Nu am cum să uit sticla de vin roșu Hangacs, adus de Silviu din Ungaria, care le-a pecetluit soarta și i-a condamnat  la o toropeală cum numai la munte puteau găsi! 

Apusul ne-a (sur)prins de subțiori în timp ce terminam jocul de rentz început în tren! Au fost 2 ore intense, pe pătură, lângă steagul bătut de vânt, cu Kali nerăbdătoare să îi ia cineva locul lui Silviu și să se joace cu ea așa cum o făcuse el înainte să accepte provocatoarea ofertă a somnului, la câțiva metri mai încolo. Ne-am așezat strategic mai departe de bărbații noștri vlăguiți și am numărat punctele, am urmărit răsturnările de clasament după fiecare rundă, ne-am entuziasmat, ne-am și întristat atunci când jocul nu mergea conform așteptărilor noastre...pe scurt, ne-am simțit excelent! Pentru că mulți dintre ștrumfi erau în cabană și pierdeau apusul, i-am momit cu un ceai cald la primus făcut de Silviu și de Mark (da, frigul i-a scos de pe cărările somnului!) și cu jocul "Ce încape într-o valiză?"! Soarele a dispărut treptat după nori, luânduși rămas-bun și acoperindu-se de noapte, iar noi am intrat în cabană pentru...  

...a-i sărbători pe Sebastian(-George) și pe Georgiana, deoarece era Sfântul Gheorghe! I-am felicitat, le-am cântat, ne-am cinstit cu șampania cărată de băieți, am degustat bomboane și ne-am delectat cu atmosfera frumoasă, de munte, creată într-un timp atât de scurt. Următorul moment al serii a fost jocul de "Mafia" - le-am explicat pe îndelete varianta pe care o știam eu, le-am dat drumul la joc și au urmat 4 ore de agonie și de râs! Noi, cei mari, stăteam ca babele pe margine și comentam sau apreciam strategiile lor de joc și pot spune că Bianca a jucat cel mai bine dintre toți: a reușit de la prima rundă să fie un killer excepțional și să îi manipuleze pe toți prin argumentele ei spuse răspicat! Jocul la grup a încins spiritele până pe la ora 1 noaptea și, nici nu se încheia o rundă, că ștrumfii o voiau pe următoarea! În cele din urmă i-am împachetat la somn, dar le-am permis să se joace în cameră, fără să-i deranjeze pe cei care voiau să doarmă.

Am dormit ca pruncii! Micul-dejun a consumat ultimele provizii de mâncare și, după ce ne-am adunat lucrurile (și castroanele cărate de ștrumfi pentru ciorbă!), ne-am luat rămas-bun de la gazde, am mulțumit din toată inima pentru ceai, pentru zahăr, pentru căldura din camere, pentru răbdare, pentru apa fiartă de la ciorbele la plic, pentru piperul necesar vinului fiert și mai ales pentru inima deschisă cu care am fost așteptați, primiți și răsfățați. Calea spre satul Rusca am făcut-o pe un traseu bandă galbenă și ne-am izbit de semnele prezenței barbarice a oamenilor care exploatează fără măsură pădurea și muntele, fără un elementar bun-simț, fără să se gândească la consecințe. Am trecut printr-un peisaj post-apocaliptic, cu multă mizerie rămasă în urma tăierilor, cu pinteni golași și copaci singuratici: ni s-a făcut milă, ne-am revoltat în sinea noastră, ne-am întărit credința că așa sigur nu se făceau lucrurile și că noi ne vom situa mereu în partea baricadei care prețuiește și nu distruge. Nu e suficient, știm! Dar oare cum se pot explica unor maimuțe conceptele de "civilizație" și de "măsură"? 

Pentru ca meniul montan să fie complet, am avut parte și de un episod de 20 de minute de ploaie, iar la capitolul 'peripeții' am inventariat și pierderea marcajului pe traseul, dar am avut noroc de băieți, căci l-au regăsit rapid! A fost ocazia perfectă pentru a folosi pelerinele și a vedea că nu e de joacă atunci când ploaia se hotărăște să viziteze muntele. Am făcut un ultim popas de mâncare la firul ierbii și am parcurs ultima porțiune ajungând fix deasupra satului care  ni s-a arătat la orizont în aerul curățat de picăturile de ploaie. Din Rusca am luat un maxi-taxi până în Vatra-Dornei, unde ne-am așezat burțile la o ciorbă bine-meritată și am așteptat să ajungă ora de urcat în tren pentru a porni spre casă!

"Copiii sunt cei care ne arată cum trebuie prețuită viața. Ei trăiesc și se bucură de fiecare moment. Nu avem decât să învățăm de la ei și să încetăm să încercăm să îi schimbăm și să facem din ei niște roboței serioși care să se înroleze în rândurile plătitorilor de rate la bancă și care să fie următoarele capete în pământ pe drumul spre și dinspre serviciul pe care îl detestă...Viața fiecăruia așteaptă cuminte într-un colț ca să fie trăită și, de foarte multe ori, ne aplecăm spre ea atunci când e foarte târziu...De aceea ne dăm seama că ar trebui să ne luăm viața înapoi și să o trăim, nu să ne-o trăiască „îndatoririle” la care ne-am înhămat dintr-o greșită educație pe care am primit-o cât eram mici, în genul: trebuie să îți cumperi casa ta, trebuie să ai un anumit statut financiar ca să fii respectat, trebuie să fii umil ca să nu îți pierzi serviciul pentru că ai rate de plătit. Ce se întâmplă cu noi în tot acest timp cât plătim rate?" (Amalia Năstase) - ieșirea la munte a fost făcută în Școala Altfel, pentru că nu îmi doresc să fiu profesorul unor copii care cred că "a trăi" stă numai sub semnul lui "trebuie", conform așteptărilor celorlalți și împotriva dorințelor lor. 

Educarea unor copii care să vadă dincolo de cutia obișnuită se face scoțându-i din ea și ducându-i pe coclauri, să experimenteze, să simtă, să stea întinși la firul ierbii, țesându-și amintiri cu rost care să le stârnescă zâmbetul. Am vrut să le arătăm că se poate să învățăm unii de la alții și să trăim în alte registre, mult mai frumoase decât cele convenționale: noi, cei mari, împrumutăm din inocența și jovialitatea lor, iar ei, cei mici, pleacă urechea la puțina noastră înțelepciune. Pentru ca ștrumfii să nu devină viitorii adulți aplecați de presiunea lui "trebuie" și lipsiți de pofta de a trăi și de a se aventura dincolo de orizontul cotidian, cred că e necesară pășirea pe acest drum al frumosului de cât mai devreme. 

Le mulțumesc pentru faptul că au meritat efortul și mi-au întărit credința că sunt sâmburi strașnici în generațiile de mâine. Au nevoie doar de pământ mănos!