"Caută bine să descoperi adevăratele vopsele ale sufletului tău şi mâzgâleşte lumea cu ele! Nu împrumuta paleta, tonurile şi pensulele de la nimeni!"
(Tudor Arghezi)
Mă întreb unde pune Dumnezeu anii pe care noi, oamenii, îi tot împlinim pe pământ? Îi aruncă pe un raft și îi uită? Ne face fiecăruia un săculeț roșu strâns la gură și ni-l returnează când ne întâlnim cu El la capătul numărătorii? Îi transformă în pulbere și îi suflă în univers sau plămădește din ei noi planete punându-le pe orbite și salvându-le de la haos? Probabil, anii noștri sunt ca piesele de Lego pentru Olarul de ființe și, dacă noi îi metamorfozăm în mărgele de amintiri și îi agățăm în mod nevăzut la încheieturile mâinii drepte, legându-i de inimă și de suflet, oare El în câte frunze ale toamnei îi risipește, în câți fulgi bezmetici îi ascunde, în câte fire de iarbă îi încolțește, în câte brize de răcoare îi plimbă, în câte murmure de izvoare îi șoptește, în câte zâmbete îi curbează copilărește, în câtă frumusețe îi risipește?
Anotimpurile, răsăriturile și apusurile se repetă ca să ne tot întâlnim cu noi înșine. Nu pentru a o lua mereu de la capăt, ci ca să punem capăt celui care am fost ieri și să îl primim cu pâine și sare pe cel care suntem azi. Munții, natura și oamenii m-au învățat că anii împietresc, înverzesc sau palpită în jurul nostru, că trec nestingheriți prin toate, că lasă urme, că aduc o măsură dreaptă a plinului cu care ți-ai trăit viața dată, că poartă clopoțel de avertizare pentru amânare, pentru stagnare, pentru mersul cu capul plecat. Testul cel mai important pe care îl dăm cât respirăm este dacă într-adevăr trăim, dacă reușim să conectăm viul din noi cu cel din afara noastră și din ceilalți, dacă le înmulțim pe cele bune și le descurajăm pe cele rele. În cele din urmă, toamna are mereu aceeași înfățișare, doar noi suntem întotdeauna alții atunci când ne întâlnim cu ea, având o mărgică din numărătoare trecută din partea netrăită în cea trăită.
Ca orice om care mai adună un an în desagă, îmi întreb sufletul dacă am trăit intens și drept, dacă am înmulțit talantul dat sau l-am îngropat pentru vremuri mai aprige. Uitându-mă la anul mezin care trece în odaia celor 30 de frați mai mari, îl văd senin și îl aud râzând, știu că a iubit și a fost iubit, îl simt zburdalnic precum un puști, mă ține de mână și îmi spune că îmi lasă un geamăn în curs de coacere, pus pe șotii mai mari decât a făcut el și mă îmbrățișează, asigurându-mă ca în povești că, de fiecare dată când îmi va fi dor, să ard două dorințe de revedere și imediat se va prezenta la apel. Îl întreb ce va face Dumnezeu cu el, dar râsul îi adâncește cele două gropițe din obraz și iese pe ușă fără să îmi spună decât: Trăiește frumos!
Oamenii dragi și munții îmi sunt de ajuns de ziua mea. Omul meu mă însoțește bucuros pe cărările pietroase din Piatra Craiului unde mâinile noastre și-au cunoscut căldura din degete pentru prima dată. De când ne-am împletit drumurile, din urmă cu 3 ani, ne-am propus ca în zilele noastre de naștere (și nu numai!), 11 august și 23 octombrie, să hălăduim prin munți, la înălțime, pentru ca anul abia trăit să își ia zborul nestingherit spre zări doar de el știute, iar noul an să fie primit la altitudine cu surle, trâmbițe și...șampanie. În simplitatea sinceră de sus oglinda către noi înșine este mereu curată ca lacrima, iar pietrele cu timpul lor încrustat în duritate ne (re)învață că doar ceea ce este trainic ține lumea legată în chingile ei. Și continuăm ascultând înțelepciunea din cuvinte:
"Când cauți să îți înțelegi sensul și rostul, pune întrebări din mers și trăiește viața. Răspunsurile vin în timp ce le trăiești." (Romulus Vulpescu)
Ne scuturăm de mirosul orașului, ne dezbrăcăm de griji, lăsăm aerul răcoros să ne umfle plămânii și ne întindem picioarele să ne poartă pe deasupra stâncilor. Spatele se încovoaie sub greutatea rucsacului, pădurea de la capătul Cheilor Zărneștiului este sălbatică, deasă și aparent neumblată, rădăcinile nu se dau din fața noastră și trunchii Joacă Țară, țară, vrem ostași! pe tăcute. Galbenul înlocuiește albastrul cerului, soarele intensifică ceea ce toamna a desenat cu pensulele ei și noi admirăm galeria din fața noastră cu ochii flămânzi și interjecțiile de mirare pregătite. Fiecare cotitură ne fură câte o răsuflare adâncă, urcușul devine pieptiș și apoi se transformă în cărare bătută de ace de brad, iar atmosfera își risipește pacea în cioburi când Saint-Bernard-ul de la Cabana Curmătura ne simte apropierea și începe să latre pe măsură.
Hlizeala noastră crește cu atâtea povești în jur și ne dăm seama că nu ne vom sătura niciodată de citit munții în toate anotimpurile lor, pentru că "trebuie să facem din joi superjoi/ să fim și azi superoi/ și din mâine - un mâine/ de să-l mânci pe pâine/ cât de frumoasă ni-i viața depinde de noi/ știi că la capăt ne așteaptă/ doar o ultimă privire înapoi" (Ivcelnaiv).
Cabana Curmătura este acasă în acești munți cu ape puține, este bârlogul de sub creastă unde montaniarzii își dau întâlnire, unde un vin fiert sau o cană de ceai fac minuni degetelor înfrigurate, unde ultimele mușcate ale verii rezistă în jardinierele de lângă geamuri și unde pisoiul Portocală cerșește atenție fără discriminare: toată lumea este binevenită să îl drăgălească puțin sau...chiar mai mult! Lătrău, câinele Saint-Bernard, are probabil alt nume, dar Silviu îl cheamă așa căci nu i se pare că i s-ar potrivi altceva. Închid ochii și respir până în străfunduri! Pur și simplu! Toate sunt adunate într-un loc și sunt atât de bine legate între ele încât le simt ca pe un cadou fără de preț pe care îl primesc în continuarea seriei începute de dimineață. Mi-e bine cu mine însămi, mi-e bine cu omul meu, mi-e bine cu cei de acasă, mi-e bine cu trecutul și cu ceea ce urmează, mi-e bine cu cele simple și mi-e a împăcare cu toți și toate! E ca și cum L-am găsit pe Dumnezeu pe acasă, trăbăluind cu poveștile din ciuperci și din creste, bucuros de vizite și de suflete deschise care știu că "In this world, there are things you can only do alone, and things you can only do with somebody else. It’s important to combine the two in just the right amount." (Haruki Murakami)
Portocală (s)toarce toată alintătura de care este în stare și descoperă că, deși își poate face rezerve pentru zilele când nu prea e lume la cabană, preferă să consume toată atenția acuma, ca într-o sărbătoare de ghiftuială. Face schimb de experiență cu motanul de lângă mine și se plâng unul celuilalt cât de greu este să obții alintătură de nota 10 în lumea de azi! Mai că îmi vine să îi cred, dar lupt contra tentației!
Frigul de seară mă descurajează. Știu că am de unde împrumuta căldură, dar mai dârdâi puțin până când Silviu pornește focul încăpățânat. Se lasă greu convins să locuiască în soba unde lemnele sunt ude și nu îl primesc nici măcar pe post de chiriaș. După eforturi serioase flăcările se instalează în noua lor casă și căldură se strecoară din pereții de teracotă în camera tihnită, populată cu un pat suprapus, o masă, un scaun și un cuier. Dormim atât de bine încât nu ne vine să credem la ce oră ne trezim a doua zi! Dimineața ne avertizează că soarele nu prea își va scoate obrajii la vedere și o fulguială legănată pare a ne scoate din filmul senin al toamnei și a ne duce direct în trailer-ul iernii. Ne aventurăm pe cărările care duc spre Creasta Nordică, fără un plan îndrăzneț în minte, ci doar cu dorința de a ne mișca și a privi crestele. Vântul e atât de bucuros să ne vadă încât își rupe entuziasmul și ne mătură hainele trimițându-ne să căutăm refugiu pe după stânci. Nu este o zi propice traseului pe sus, dar nu ne întristăm. Toamna nu ne-a prea înghiontit niciodată la atins vârfuri, ci ne-a împins către liniște și hălăduială pe cărări, fiind mai mult un timp al regăsirii decât al căutării - "Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi./ Cu stelele bolţii albastre,/ În leagănul vostru de codri şi stânci/ Dorm toate poveştile noastre." (O.Goga).
Prin pădure e "Este atâta linişte că se aude clipa cum plesneşte sub tălpile toamnei." (Girel Barbu) și, după ce vedem că nici planul cu Piatra Mică nu are sorți de izbândă din cauza cețurilor coborâte, a brumei reci și a vântului șfichiuitor, rămânem la picioarele ciupercilor și a galbenului din copaci. Nu trec testul frigului și, după ce ne mai prelugim pozele și admirarea pădurilor din jur, intrăm la căldură în cabană unde o ciorbă aburindă ne reîmprietenește cu Portocală, iar un vin fiert face minuni cu obrajii noștri ridicându-le roșeața până la un nivel de serioasă concurență cu ciupercile. Mergem în noua noastră cameră de lângă cabană, pentru că în cea veche au venit alți montaniarzi, reluăm scenariul cu aprinsul focului, dar suntem experți de data aceasta și treaba merge mult mai repede. Nu durează mult și cedăm tentației unui somn de amiază târzie, iar când ne trezim constatăm că nici nu mai ținem minte de când nu am mai dormit o oră (bine, recunoaștem, două!) sâmbăta, așa că simțim nevoia să sărbătorim!
Paharele devenite tradiție de ziua mea și noua marcă de șampanie, alături de brânză brie și feliuțele de carne ne cresc temperatura de bine alături de focul mocnit pentru că "It’s very easy to be different, but very difficult to be better." (Jonathan Ive). Știm că ne-am îmbunătățit de-a lungul timpului la capitolul momente memorabile și nu ne dăm în lături de la a extinde paleta de amintiri, de locuri și de elemente spontane: e varianta care ni se potrivește cel mai bine! Peste noapte ni se pare că am ajuns la Ecuator, ne dăm sacii groși deoparte și dormim ca și cum ar fi plină vară, chiar dacă spre dimineață ne aducem aminte că este octombrie și revenim la sentimente mai bune față de...pături!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu