miercuri, 21 octombrie 2015

16-18 octombrie 2015 - excursie cu 40 de ștrumfi în MARAMUREȘ: Cascada CAILOR, Mausoleul de la MOISEI, Memorialul de la SIGHET, Mănăstirea PERI, Cimitirul Vesel de la SĂPÂNȚA și BĂILE FIGA

"A acuza pe alţii pentru propriul nenoroc este semn al nevoii de educaţie. A-ţi acuza propria persoană arată că educaţia a început. A nu te acuza nici pe tine, nici pe alţii, e semn că educaţia a luat sfârşit." (Epictet)

Toamna înseamnă pentru mine și vremea pentru o nouă incursiune cu ștrumfii într-o felie de Românie demnă de a fi străbătută cu ochiul curios al călătorului, cu un capitol proaspăt de (re)învățare a lucrurilor cu adevărat importante, cu un firesc al stării de bine practicat ca mod de viață. Despre viziunile mele legate de educație am tot scris și știu că devin repetitivă în punctele de încăpățânare, dar fără această atitudine nu prea reușești să faci ceva durabil sau să stârnești o reacție pozitivă care să provoace niște schimbări bune în jurul tău, iar acest "jur" al meu este reprezentat de ștrumfi. Alții în fiecare an și aceiași an de an, diferiți la înfățișare și identici la nivelul nevoilor de creștere, reacționând mereu excelent la bucurie și receptivi la orice presupune râs și stare de bine. Dacă drumurile spre joacă trec prin puțină muncă (puțin mai multă!), atunci și noi, profesorii care punem suflet în ceea ce facem, simțim că ne-am achitat de un deziderat esențial al treptelor educației: am inspirat și am clădit în mod trainic prin exercițiul propriului exemplu!  


Chiar dacă atunci când se pune problema alegerii destinației următoarei excursii, eu mă impun cu planurile mele îndrăznețe (ex: traversarea țării în diagonală până la Cazanele Dunării într-o ieșire de 4 zile!) și îi copleșesc pe colegii mei, prof. Vasile Papaghiuc și prof. Oana Ștefanache, știu să ascult și alte propuneri (rar, desigur!). Oana avea ideea ajungerii în Maramureș de ceva timp și o tot ridica la fileu, poate, poate trecea testele, ajungea în finală și ne deplasam într-acolo. Toamna aceasta a fost prilejul de a-i pune propunerea în aplicare și, după ce am fixat ca traseul spre Cascada Cailor să fie un must-do, am transmis ștrumfilor planul generos al plecării noastre din luna octombrie. Interesul a fost pe măsură: cam 60 s-au înscris pe listă, dar numai 40 au fost aleși să meargă, conform regulilor stabilite. An de an ne bucurăm să constatăm că excursiile noastre au devenit o notă definitorie a școlii, un element de calitate receptat ca atare, un fel de Oscar al activităților, care atrage interes, efort, încăpățânare, noroc și apreciere! 

În dimineața zilei de 16 octombrie 2015 ne-am adunat la ora 6.30 și am pornit spre nordul țării, unii nedormiți de la atâta nerăbdare, alții obișnuiți cu freamătul de entuziasm deoarece erau la a 5-a sau a 6-a excursie din palmaresul personal. Da, există clasamente între ei: în câte excursii au fost este un real punct de dezbatere și de apreciere în rândul excursioniștilor de cursă lungă! Cele două clase de a VIII-a au avut prioritate, deoarece atât domnul Papaghiuc, cât și Oana sunt diriginți la ele și i-au motivat pe copii să vină cât mai mulți pentru a marca într-un mod frumos începutul ultimului lor an împreună. Au participat peste 20 de ștrumfi din acele clase, cam jumătate de generație, și ne-am bucurat să constatăm că încă au o fibră destul de serioasă de copii și că amână intrarea în adolescența aceea conflictuală. 





Ajunși în Borșa am mers către telescaun ca să intrăm în traseul către Cascada Cailor. Mulți dintre ștrumfi nu mai fuseseră niciodată cu telescaunul și nici nu mai văzuseră vreodată o cascadă, așa că am trăit multe premiere altături de ei. La vârstele acestea au nevoie ca de aer de deschiderea de orizonturi pe care călătoriile le aduc atât de simplu! Amprenta, pe care deplasările spre zone diferite de cele obișnuite o pun asupra lor, este destul de puternică și va deveni resursă de bine mental și sufletesc atunci când viața îi va pune la încercare și va ridica nivelul presiunii. Educația emoțională se face în școli doar atunci când există probleme, când copilul trece prin rupturi în familie, când traversează traume, când întâmpină piedici, nu este o preocupare firească pentru un aspect esențial din viața unui viitor om mare. 

"Poate copilăria n-a a fost o vârstă, ci o altă existenţă, mai precis un alt fel de existenţă. Un vis din care m-am trezit. Tot ce a urmat a fost viaţă." (Octavian Paler în Viaţa ca o coridă) - gradarea nu mai este evidentă, ci domină trecerea bruscă de la o etapă la alta, avântarea într-un haos de influențe și de alegeri, în care cei cu rădăcină nu se pierd și reușesc răbdător să își croiască drept tulpina în continuare. Educația din școală vizează domeniul cunoașterii, într-adevăr, plus cel social și moral, dar cred că și zona emoțională are dreptul de a exista alături de celelalte: până la urmă suntem definiți de emoții, nu doar rațiunea și memoria ne guvernează existența, experiențele în jurul cărora ne învârtim viața sunt marcate de reacții emoționale și retrăim amintirile prin prisma lor. Resursele emoționale de bine și de trainic reușesc să te scoată din impas, iar credința că poți face față încercărilor, că există frumos și bine în lume pentru că le-ai trăit și le poți regăsi, că plictiseala nu este constanta vieții de om mare, că nu trebuie să fii copie fidelă a celuilalt, această credință hrănită constant te păstrează cu ferestrele deschise la minte.     




Cascada Cailor - apa adunată într-un circ glaciar se scurge peste un abrupt calcaros, în mai multe trepte, rezultând cea mai mare cascadă din România. Se află la altitudinea de 1.300 m, căderea de apă este de 90 metri şi panta are o înclinaţie între 45 şi 100 de grade. Legenda ei are mai multe variante:

1) Numele vine de la o herghelie de cai care a ajuns aici de pe tărâmul celălalt; 

2) Pe vremea năvălirilor tătare de pe la 1700, o herghelie formată din cei mai frumoşi cai ai borşenilor s-a aruncat de pe stâncile golaşe pentru a nu cădea în mâna năvălitorilor. Pe vremea aceea, borşenii îşi iubeau caii nespus, așa că "lacrimile lor, vărsate de dorul frumoaselor animale, au format cascada. Veneau borşenii în fiecare an, cu neveste, coconi, flueraşi şi aruncau flori în apele cascadei. Aici le povesteau coconilor  cum o fost cu tătarii, cu ungurii, cu herghelia, să nu uite niciodată şi să povestească la rândul lor celor ce vor veni după ei. Apoi dădeau cu cuţâtu în piatră, luau uiaga de horincă de gât şi o sugrumau până îşi dădea duhu, iar un vâj, de pe valea Albă parcă, horea una de jale de se auzea până la Cuhea. Uneori Pietrosul întorcea horea borşenilor, un ecou slab, abia perceptibil de cei cu urechea fină." 

3) O altă variantă precizează că Muntele Piatra Rea era locul preferat al localnicilor pentru a ţine din primăvară până în toamnă "stavele" (hergheliile). În zecile de cai de pe munte încerca și ursul să îşi găsească o pradă uşoară. Îi încolţea deasupra prăpăstiilor de la actuala Cascadă a Cailor și animalele nu aveau altă soluţie decât să se arunce în hău. Într-o noapte întunecată și furtunoasă, ursul a venit din nou să îşi aleagă o pradă. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al prădătorului, animalele au luat-o direct spre prăpastie, unele au scăpat, dar o mulţime a căzut de pe munte, ursul alegându-se cu vreo 15 cai. De atunci muntele se numeşte Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor, iar pârăul care se prăvăleşte pe abrupturi se numeşte Izvorul Cailor.

După ce am dat târcoale cascadei și ne-am pozat, după ce ne-am cocoțat până la jumătatea ei și ne-am ajutat să coborâm fără să alunecăm, am făcut calea întoarsă la telescaun. Am mers agale, înșirându-ne pe drum și prin pădure, dând cu ochii de ciuperci și mirându-ne de roșul intens din scăfârlia lor. Colțurile de zăpadă proaspătă doar au înmulțit senzațiile de bine și ne-am convins din nou (inclusiv pe noi, cei mari!) că atunci când stabilești contacte cu ceea ce este în afara ta și te minunezi sincer faci ca acele experiențe să aibă o noimă durabilă. Da, le ții minte, memoria le absoarbe ca un burete însetat!





n tren, un copil de vreo 6 ani, cu mama. El are ochelari de soare, căști în urechi și se uită pe geam. Fredonează liniștit melodia din caști: "bani, bagă bani...plastic sau chiar monezi..." E chiar drăguț, cuminte, neștiutor. Un copil simpatic și chiar și mama pare de treabă. Păcat însă că nu i-a pus în mp3 player și melodia aceea cu "educație, bagă educație...respect și chiar bun simț..." (Ioan Stoenică) - dacă tot am ajuns cu discuțiile în jurul educației, atunci să ne păstrăm și simțul umorului altoit cu cel al ironiei! Dacă pui alte filme pe ecranul de proiecție, obții alte rezultate. Dacă la ștrumfi schimbi butonul lenii și al superficialității cu cel al implicării în cele deștepte, până și tu ca om mare poți fi surprins de capacitatea ștrumfilor de a reacționa, de a se adapta, de a prelua practici bune. Nu îi voi putea determina să asculte rock, să meargă din când în când la teatru, să asculte benevol discursuri inteligente de la TED, dar le pot pune în căștile acelea de pe urechi și niște viruși de educație care să ducă un război declarat cu ignoranța, cu autosuficiența, cu delăsarea. Ca profesoară mereu am fost idealistă, nu consider că poți face meseria aceasta într-un mod împăcat cu tine însăți dacă nu ai un dram de idealism, dacă nu îl transmiți mai departe și, de aceea, schimbatul filmelor de calitate pe ecranul minții ștrumfilor cred că trebuie să fie un interes de bază în școală. 





Istoria și atrocitățile trebuie să fie cunoscute de cei de-o șchioapă. Dacă le ascunzi trecutul și îi ții într-o buclă de "toate sunt frumoase și nimic rău nu se poate întâmpla", îi expui să repete greșeli și să nu își dezvolte capacitatea de a alege. Ideile de sacrificiu, de nedreptate, de recunoștință sunt lecții servite printr-o simplă privire în paginile trecutului, așa că ne-am purtat ștrumfii la două locuri încărcate de istoria grea a Maramureșului: Mausoleul Eroilor de la Moisei și Memorialul de la Sighet!

"Înainte războiului, în comuna Moisei trăiau în bună înțelegere români, evrei și unguri, însă lucrurile s-au schimbat odată cu semnarea Dictatului de la Viena, când 11 județe din Transilvania au fost preluate de Ungaria și trupele hortyste s-au instalat în zonă. După 4 ani, regimul totalitar era pe sfârșite, iar trupele române se apropiau și recuperau rapid pământurile, chiar dacă soldații extremiști nu voiau să plece prea ușor. Ultima lor răzbunarea avea să fie pe data de 14 octombrie 1944, când, la ieșirea din comună, spre Borșa, au fost uciși 29 de români: 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români, în aceeași noapte militarii incendiind 300 de case. Cadavrele au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită dupa câțiva ani de un obelisc din piatră. Acest masacru a avut loc cu 2 zile înainte de a veni trupele românești și rusești pentru a elibera teritoriile ocupate. 

În memoria celor uciși de trupele horthyste, sculptorul Vida Geza a ridicat un ansamblu de figurine de lemn, în număr de 12, dintre care 10 reprezintă măști tradiționale maramureșene, iar celelalte 2 chipuri umane. Sculptorul povestea că între ele apar Omul pădurii, Omul nopții, Omul apelor și Omul care horește, scopul fiind ca monumentul să fie maramureșean. Ideea pare să fi venit de la scriitorul Geo Bogza, iar coloanele sunt inspirate din sanctuarul dacic de la Grădiștea. Aleea de acces este și ea simbolică: pentru a ajunge la monument, pe colină, trebuie urcate 44 de trepte, număr ce amintește de anul în care a avut loc unul dintre cele mai violente masacre antiromânești. 

O interpretare a măștilor este legată de război: prima - Să nu se mai tragă în oameni nevinovați!, a doua - Să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi!, a treia: Să nu mai fie aruncați feciorii în războaie!, a patra: Să nu mai fie închisă lumea în țarcuri!, a cincea: Să nu se mai ia vitele din bătătură!, a șasea: Să nu mai fie pângărite fiicele omului!, a șaptea: Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții!, a opta: Să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!, a noua: Să nu se mai dea foc caselor!, a zecea: Să nu mai existe lagăre ale morții!"



"În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie." (Romulus Rusan) - Memorialul de la Sighet este mai mult decât un muzeu-mărturie. Este o rană rămasă din istorie care încă sângerează ecourile unor atrocități întâmplate acum câteva zeci de ani, este un construct care a pus capăt multor vieți doar pentru că au vrut să fie ele însele, libere, conectate la propriile principii și credințe, a căror existență nu o afecta pe a ceilorlalți. Nu poți rosti ceva despre Sighet fără să îl fi văzut, fără să îi fi traversat coridoarele, fără să ți se fi zbârlit părul de pe ceafă la citirea tipurilor de tortură, fără să te fi scufundat în întunericul camerei negre plină de mărturii, fără să te fi gândit că suferința și nedreptatea de atunci sunt prețuri scump plătite pentru libertatea de azi. Despre Sighet nu pot scrie în date sau în trimiteri la diferite surse de punere în temă. Memorialul te trezește dacă dormi, te atenționează să fii recunoscător, să vii către el cu umilința generației următoare care are datoria sacră de a nu repeta astfel de absurdități secerătoare de destine. Memorial nu te lasă să uiți și te face să te uiți mai îndeaproape!     





I-am dus pe ștrumfi la Memorial. Am stat două ore și cred că ar mai fi stat încă două. Au intrat în multe celule, am citit împreună ce scria pe pereți, au fost șocați de ceea ce au aflat, mai ales ai mei, cei de-a șasea, care sunt prea cruzi să știe astfel de lucruri. Am citit cu voce tare șirul absurd al torturilor și i-am auzit lângă mine cum se îngrozeau, au păstrat tăcerea când am mers în camera neagră, au exersat limbajul Morse după cum era scris pe pereți, au pășit timizi în celula lui Iuliu Maniu și s-au ținut de mână când am închis ușa de la o cameră pentru a experimenta preț de câteva secunde atmosfera dintr-un astfel de loc. Ștrumfii și-au păstrat simțul bucuriei la statuile din curte, pentru că sunt copii, dar sufletele lor au fost atinse de mărturiile din închisoarea-muzeu. E bine că nu am trăit astfel de timpuri, e un privilegiu că s-au născut în libertate și trăiesc în continuare în ea, e un dar ce trebuie prețuit zi de zi și care vine cu o răspundere mare după el, pentru că niciodată nu e prea devreme să exersezi compasiunea și să îți educi simțul recunoștinței!  





De la o lecție dură a istoriei am trecut la un loc unde am avut contact cu o perspectivă diferită asupra morții - Cimitirul vesel de la Săpânța conţine peste 800 de cruci, făcute din lemn de stejar, pictat şi inscripţionat manual. Ploaia ne-a cam dat bătăi de cap, dar nu i-am permis să ne taie elanul de a ne plimba printre crucile albastre pline de versuri scrise într-o manieră populară. Ce resurse de creativitate are poporul acesta al nostru și noi mereu ne uităm mereu peste gard la vecini! La un moment dat un ștrumf mi-a spus că e cam mare pasul de la Sighet la Săpânța și i-am spus că prin acele incursiuni doar i-am expus unor lucruri existente, unor adevăruri istorice și de mentalitate. Ține de ei să facă ceva cu acea experiență după terminarea excursiei, pentru că eu, ca om mare, știu ce voi face! Exact cum scria un profesor de la Facultatea de Litere, Bogdan Crețu: 

"A sta la catedră nu este un privilegiu, cum cred destui, ci o mare responsabilitate. Tinerii sunt foarte mofturoşi, sunt exigenţi, neiertători şi mereu dispuşi să caute hibele celor din faţa lor. Aşa le dictează vârsta. În adolescenţă, cu toţii am crezut că ştim totul, că avem certitudini de neclintit despre orice. Când ne maturizăm, ajungem să înţelegem că nu avem decât dubii. De aceea, rolul unui profesor este să-l scoată pe adolescent din categorica-i autosuficienţă şi să-l facă să gândească. Adică să se deprindă să se îndoiască, să-şi pună întrebări. Să descopere pe cont propriu răspunsurile, fie ele şi provizorii. Să se implice în tot ceea ce face. Să-l îndrepte discret către modelele profitabile."





Mănăstirea Peri arăta mult mai bine față de acum câțiva ani când am vizitat-o cu prima mea generație de ștrumfi. A fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO şi este un simbol al dârzeniei şi credinţei în Dumnezeu a locuitorilor acestui ţinut străvechi. Ni s-a spus că ar fi cea mai înaltă biserică de lemn din lume, ceea ce a făcut ca ea să fie înscrisă în Cartea Recordurilor. "Fiind amplasată într-un parc dendrologic, într-un spaţiu mirific dintr-o pădure seculară, aceasta se află la numai 800 de metri de graniţa cu Ucraina şi la 25 de km de Negreşti Oaş. Lăcăşul se remarcă prin turla sa, de o înălţime impresionantă, ce măsoară 78 m și, datorită acestei imense turle, mănăstirea este vizibilă chiar de la 5 km depărtare. Istoria mănăstirii a început cu mii de ani în urmă, când, în anul 1391, pe vremea voievodului maramureşan Dragoş, a fost ridicat un mic schit de piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureşului, fiind ulterior ridicat de către meşterul Ioan Macarie un lăcaş care să servească drept loc de rugăciune pentru comunitatea greco-catolică din împrejurimi.

Mănăstirea ce se găseşte în prezent la Săpânţa a fost realizată în memoria vechiului lăcaş, distrus în totalitate în anul 1761, de către armata austriacă, pe motivul că locuitorii nu voiau să treacă la catolicism. Meşterul Ioan Macarie a muncit şase ani la construcţie: fiecare lemn folosit a fost însemnat cu securea lui și a împărţit biserica în două părţi, una pentru femei şi una pentru bărbaţi. Abia după 1800 a fost dărâmat peretele ridicat între naosul şi pronaos. Biserica a fost placată iniţial cu 8,5 kilograme de aur, iar crucea este înaltă de şapte metri, la rândul ei fiind învelită cu 4 kilograme de aur."



La Mănăstirea Gura Humorului, pe drumul de venit către Maramureș, ni s-a întâmplat ceva frumos! Două tinere din Taiwan le-au atras atenția ștrumfilor mei, care, emoționați să vadă pentru prima dată în viața lor oameni din Asia, au venit repede să mă întrebe cum le pot întreba în engleză de unde sunt. Am vorbim cu ele și au fost extrem de deschise și de interesate de specificul țării noastre și de scenele biblice de pe pereți pictați ai mănăstirilor bucovinene! La Cimitirul Vesel ne-am întâlnit din nou cu ele!




Cireașa de pe tort a fost bălăceala de la Băile Figa, de pe lângă Beclean. Am stat vreo 3 ore și ștrumfii au avut parte de o felie de distracție în stil major, cu râsete și sabotat colegii pe sub apă, cu cronometrat cine își ține mai mult respirația sub apă, cu făcut turul bazinului de mai multe ori. S-au mai ciondănit de la apa intrată în ochi, s-au mai înghiontit - "Așa se construiește eul, senzația de locuire în tine, așa învață copiii să își pipăie pielea pe dinăuntru – și din conflicte stârnite intenționat." (Oana Moraru), dar, în final, au fost prieteni buni! Tare bine îi mai prinde modul acesta de a fi!




O activitate care s-a întâmplat în reprize și cu multe surprize: dansul din cele două seri dublate de jocurile propuse de Oana și de...grătarul pe care ștrumfii l-au pus la cale, de la idee până la lins pe degețele! Au adunat ei bănuții, au făcut listă cu cele necesare, ne-au cooptat pe mine și pe Silviu să îi ajutăm la cumpărături (domnul Papaghiuc le-a spus să se descurce și...au făcut întocmai!), au aprins focul (de fapt Silviu l-a pornit!), au supravegheat cârnăciorii, pieptul de pui și pulpele (după ce au cerut asistență în repetate rânduri și au aruncat răspunderea de pe umărul unuia pe al altuia!) și au fost răbdători (în limitele ștrumfești!) până au mâncat toți. La jocuri s-a lăsat cu galerie, cu implicare din toți rărunchii, cu arbitraj serios și premii pe măsură aduse de Silviu din Ungaria și de Oana de la Iași. Au fost atât de haioși la jocul cu dusul bulinelor colorate de Skittles încât am râs de ne-am prăpădit! 



Am ajuns la final de...încă o excursie reușit! Un alt capitol frumos s-a scris cu răbdare și densitate, cu oameni mari bine intenționați și aliniați pe aceeași lungime de undă! Ștrumfii vor trage linia, vor face calculele și vor vedea dacă a meritat să se aventureze cu noi în această călătorie sau nu. Ceva, cum ar fi râsul lor ștrengar, îmi spune că sunt deja nerăbdători să știe când va fi următoarea! În semestrul al doilea! 


2 comentarii:

Vulpe Katy spunea...

Doamna , ati descris foarte frumos aceste amintiri cu toate ca a fost scurta excursia am capatat multa experienta si de data aceasta . Chiar a fost o excursie extraordinara cu multe obiective turistice interesante . Sper sa merg si in celelalte excursii mai ales pentru ca am auzit ca vor fi de neuitat. Eu mai am 2 ani in aceasta scoala , asta insemnand inca 3 excursii din pacate dar nu veti scapa de mine deoarece cand voi fi la liceu voi pastra legatura cu dumneavoastra si voi merge si in celelalte excursii! ��

Daniela Abageru spunea...

Caty, cum să scap eu de tine? Păi, ai ajuns om de bază și cu experiență! Trebuie să te rafinezi și să cultivi pasiunea începută! Nici nu concep să lipsești de la următoarele! Mă bucur că ți-a plăcut postarea și îți mulțumesc pentru cuvintele tale de ștrumfă hlizită!