28 decembrie 2013 - 2 ianuarie 2014 - APUSENI (II) - GHEŢARUL de la VÂRTOP, ponorul COIBA MICĂ, speologi prin peştera COIBA MARE, IZBUCUL TĂUZ

"Am uitat să fim liniştiţi, să avem răbdare, să fim noi înşine. Am uitat să sărbătorim firescul, să ascultăm zumzetul albinelor. Totul se transformă în proiecte. Am uitat natura. Avem nevoie de ea pentru a găsi drumul spre casă." (Grigore Leşe)

Ziua aceasta a fost preferata mea din cele 5 petrecute prin Apuseni la trecerea dintre ani şi pot explica uşor de ce: a avut incluse mai multe felii serioase de noutăţi şi de locuri neumblate, cu apă, peşteri, zăpădău, alunecări pe pante, hălăduială departe de civilizaţie cu oameni veseli şi abateri neprevăzute, dar incitante, de la planul iniţial! În aceşti munţi nu te poţi plictisi niciodată de formele de relief carstic, mai ales că sunt câteva aparte născute din combinaţia pietrei cu apa şi a vegetaţiei cu influenţa omului. Ţi se întipăresc bine pe retină şi continui să te gândeşti la ele chiar şi după ce le-ai admirat!

CASA DE PIATRĂ este un cătun pe Valea Gârda de Sus, în munţii Bihorului. Am plecat devreme de la cazarea noastră din Vadu Moţilor spre această aşezare autentică, întinsă pe fundul unei văi domoale, înconjurată de munţi cuminţi, adăpostind câteva creaţii naturale deosebite, pe care nici măcar nu le bănuieşti la început. Nu era posibil să ajungem la ceea ce voiam să vedem decât cu ajutorul ghidului care locuia în acest cătun, pentru că Peştera Minunată (sau Gheţarul Vârtop) nu era deschisă accesului vizitatorilor decât în aceste condiţii. Dacă am fi fost speologi cu acte în regulă, ar fi stat altfel lucrurile!  
Cătunul era patriarhal, uitat de lume, însingurat, mulţumit în tăcerea lui de zăpadă, cu gardurile străbătând albul domolit şi brazii împungând cu cornul lor verde priveliştea calmă. Coexistau liniştea şi o uşoară dezmorţire sub soarele de dimineaţă - un mod perfect de a începe o zi de explorare!

GHEŢARUL DE LA VÂRTOP este o peşteră situată la o altitudine de 170 m faţă de fundul Văii Gârda de Sus unde era întins sub cer cătunul Casa de Piatră. După ce ne-am găsit ghidul, identificând casa cu acoperiş albastru, acesta ne-a condus, calm şi răbdător, până la un indicator care ne aventura pe o cărare marcată, sus, către gura peşterii. La intrare, a trebuit să semnăm o declarație prin care ne asumam responsabilitatea pentru orice tip accident care ni s-ar fi putut întâmpla în peșteră. Ne-a prins bine mişcarea prin pădure, ne-am umplut plămânii cu aer de munte, aşa cum se întâmplase cu o zi înainte, când am urcat Vârful Bihor, am gâfâit pe panta mai susţinută şi ne-am oprit la odihnă, ca locomotivele trase în gară, pentru a ne trage sufletul şi a ne pregăti de adevărata aventură. 
Ghidul ne-a făcut un instructaj straşnic şi ne-au încântat peste măsură seriozitatea şi pasiunea cu care îşi făcea meseria. Nu era doar o porta-voce repetitivă a detaliilor ce ţineau de peşteră, ci se vedea clar că era ataşat de toată zona, că se contopea cu istoria ei şi că ne condusese la un fel de "acasă". 

Înarmaţi cu haine groase, frontale şi mănuşi, în şir indian, am urmat ghidul în gura lată a gigantului de carst care aştepta să  ne înghită. Am primit informaţii pe tot parcursul traseului, în sălile unde am făcut popasuri, am admirat cu gura căscată un spectacol de nedescris al calcarului, o arhitectură în falduri creată de apă de-a lungul a mii de ani, o bogăţie de forme prelungite şi revărsate de parcă eram într-o brutărie plină cu aluat, în care cozonacii de piatră se coceau la curenţii de aer şi la picăturile din tavan. 
"Peștera a fost cunoscută de localnici de sute de ani, dar nu a fost menționată în lucrări știinţifice până în 1955, când o echipă condusă de profesorul Marcian Bleahu a pătruns în galeriile ei profunde. În 1957 a fost declarată monument al naturii, este închisă cu poartă şi intrarea în ea presupune un portal de 15 metri lățime și 5 metri înălțime. Este descendentă și duce în "Sala Ghețarului", de 70 metri lungime: blocul de gheață are aproximativ 1.600 metri cubi. Din această sală, trecând printr-o poartă și un scurt sector de galerie joasă, se ajunge în "Sala Domului" şi apoi în "Sala Minunilor", denumită astfel datorită diversității speleotemelor prezente: stalactite, stalagmite, coloane, draperii parietale, coralite, gururi. Din această sală se urcă spre "Sala Mare", care are o lungime de peste 100 metri."

Gheţarul de la Vârtop este de văzut atât pentru frumuseţea reliefului carstic, dar şi pentru că  într-o sală a fost găsită o urmă a omului de Neanderthal. 

"Cercetările știintifice din 1974 au dus la descoperirea "Sălii Pașilor" de către o echipă condusă de profesorul Iosif Viehmann, de la Institutul Speologic "Emil Racoviță" din Cluj. În această sală au fost găsite urme pietrificate ale "omului de Vârtop", din care una a fost recoltată și studiată la Institutul de Speologie din Cluj. Urma are 22 cm lungime și 10,6 cm lățime. Degetul mare era mai depărtat de celelalte degete cu 1,6 cm, lucru care a indus constatarea că putea "apuca" obiecte cu piciorul, ca maimuțele. Specialiștii au stabilit că înălțimea "omului de Vârtop" depășea 146 cm şi, în urma cercetărilor realizate de antropologul Cantemir Riscuția, acesta a concluzionat că este vorba de omul de Neanderthal. La Institutul din Cluj au fost realizate secțiuni imagistice și s-a constatat că momentul în care omul de Neanderthal a pășit și a lăsat urma într-o substanță moale a fost în urmă cu 62.000 ani. Ulterior urma s-a umplut cu un alt material, datat ca având o vechime de 25.000 ani." 

Ghidul ne-a dezvăluit că urma a fost...furată din peşteră, că locul a fost decupat din piatră şi că bănuielile au fost multiple, dar niciuna nu a fost confirmată. Urma avea o valoare istorică şi arheologică destul de apreciabilă şi este trist să constaţi că oameni lipsiţi de scrupule s-au putut preta la un asemenea furt, tocmai din inima ţării moţilor, recunoscuţi pentru principiile lor drepte de viaţă. 

Degetele de gheaţă crescute ca într-o pepinieră şi stalactitele prelungite din tavan au constituit savoarea ieşirii din peşteră. Ce ne-a plăcut cel mai mult? Două lucruri: traseul prin galerii, cu porţiuni strâmte şi pante uşor înclinate, urmate de deschideri considerabile spre sălile pline de "exponate" din calcar şi...momentul de  î n t u n e r i c  şi de  l i n i ş t e  totale de la ultimul popas, când ghidul ne-a recomandat o clipă de adrenalină pură stingând toate frontalele şi tăcând mâlc pentru un minut. Senzaţie copleşitoare de singurătate abisală! Ghidul ne-a povestit că a rămas odată fără lumină în peşteră, pentru că se terminaseră bateriile: era cu doi prieteni, insistase să le arate frumuseţea din burta Vârtopului, crezuse că nu va avea probleme şi s-a trezit pe întuneric, fix la capătul traseului! A reuşit să iasă la lumină în jumătate de oră, mergând doar pe lângă peretele din dreapta lui, dar a fost o experienţă destul de copleşitoare până şi pentru el şi, de atunci, îşi ia baterii în plus. Multe!
La ieşire ne-am întâlnit cu o familie de speologi venită cu ştrumful lor să exploreze peştera: puştiul era liniştit, avea pe cap o cască pe mărimea lui, intrase în hamul tatălui său fără probleme şi nu vocifera absolut deloc atunci când îl aranja mama lui. Mai mare dragul să te uiţi la el! 

COIBA MICĂ a urmat după experienţa inedită din Gheţarul de la Vârtop, pentru că era foarte aproape şi merita văzută. La poalele Dealului Crestătura, practic în locul de unde începe Valea Gârda Seacă, vine cam de la 2-3 kilometri din aval pârâul Gârdişoara. Acesta intră subit sub munte, sapă o cavitate ce se continuă pe dedesubt, formând o peşteră inundată, adică un ponor, care are o lăţime de 20 de metri şi o înălţime de 2-3 metri. Din înălţimea intrării este vizibilă doar o jumătate de metru, din pricina faptului că este o peşteră cu intrare descendentă şi inundată, iar lacul format lângă peretele teşit are apa de culoare verzuie, malul dinspre poteca de acces este mâlos, abrupt şi plin de trunchiuri de copaci aduşi de viituri. Zăpada ne-a dat mari bătăi de cap, fiind multă şi total neumblată, dar am străbătut-o pentru a vedea cum apa curge sigură şi apoi este pur şi simplu suptă de peşteră, dispărând în adâncuri.

Ghidul ne spusese că vizitarea peşterii este imposibilă fără echipament special, de scafandru, şi, chiar şi aşa, tot te expui unui risc foarte mare din cauza trunchiurilor de copaci care zac blocate sub apă, încă de la intrare, reprezentând un pericol considerabil chiar şi pentru speologii experimentaţi. Lungimea totală a peşterii este de 270 de metri şi, după ce trece printr-o cascadă, două lacuri, o sală a blocurilor şi două sifoane, apa pârâului ajunge într-o încăpere mare numită Sala Confluenţei, unde se uneşte cu apa pârâului ce vine din Coiba Mare, formând un pârâu subteran cu debit semnificativ mai mare şi care-şi continuă traseul subteran, preţ de 2–3 kilometri, până la Izbucul Tăuz, unde apa iese la suprafaţă, de acolo continuând, până la vărsarea în Arieş, Pârâul Gârda. Absolut fenomenal şi înfricoşător!

COIBA MARE se afla aproape de Coiba Mică. Dacă apa este prea multă şi ponorul nu face faţă, trece mai departe spre această peşteră, pe care o poate inunda, mai ales în perioada primăverii, când se topesc zăpezile. Coiba Mare are cel mai mare portal de peşteră din România, dimensiunea acesteia (47 metri înălţime şi 74 de metri lăţime) putând fi comparată doar cu portalul Cetăţilor Ponorului. Accesul este destul de simplu şi e nevoie de frontale sau de lanterne pentru a o vizita în cursul anului, nefiind recomandată în perioadele ploioase din cauza pericolului de creştere a nivelului apei ce poate inunda pasajele mai strâmte şi poate bloca ieşirea. Ca să vezi întreaga peşteră, ai avea nevoie de echipament de speologie din cauza lacurilor şi a cascadelor subterane, iar cei 5.050 metri scobiţi în piatră cuprind un labirint de galerii fosile, situate la nivele diferite, de o parte şi de alta a galeriei active, în sectorul de la intrare, care te impresionează prin dimensiunile sale. Accesul în interiorul peşterii este posibil doar până în prima sală, numită Sala Mare, a cărei dimensiune nu dezminte proporţiile portalului de la intrare, iar prin dreapta ei se intră printr-un coridor către galeriile şerpuitoare. 

Coridorul se îngustează repede spre fund, formând un orificiu care pe o distanţă de 5 m măsoară circa 50 cm în diametru şi, de aici, accesul este posibil doar celor experimentaţi în astfel de explorări şi dotaţi cu echipament special. Fiind curioşi şi fiind în grup, ne-am încurajat să facem o bucată de traseu de speologie, mai ales că ne-a ieşit în cale un astfel de explorator şi ne-a spus că putem să ne aventurăm, nu este aşa greu, atâta timp cât ţinem minte pe unde trecem şi...avem lumină cu noi! Pot spune că a fost o experienţă incredibil de frumoasă: ne-am înşirat printr-o galerie care făcea stânga, am găsit şi un liliac hibernând, am băgat capul la cutie să putem traversa câteva pasaje mai înguste şi am ieşit la nişte ferestre aflate...aproape de tavanul portalului de la intrare! Iuhuuu!!!

IZBUCUL TĂUZ a fost cireaşa din finalul expediţiei noastre. Apele ce se pierd în întunericul peşterilor Coiba Mare şi Coiba Mică ies la lumina zilei la un loc numit izbuc. În Coiba Mare apa străbate galerii şi săli, creează cascade şi lacuri, face dificilă explorarea şi după 386 m alimentează un al treilea lac, transformat într-un obstacol care face imposibilă înaintarea, deoarece pe oglinda apei se află buşteni îngrămădiţi într-o împletitură haotică realizată de viituri. Nici bărcile de cauciuc, nici scafandrii nu pot face faţă acestui lac numit şi Lacul Morţii, doar apa trece mai departe şi iese la suprafaţă lângă... 

...un perete de stâncă teşit, asemănător celui lângă care a format un ponor la intrarea sub munte. Micul lac albăstrui este limpede şi îţi dă senzaţia de "fără fund" la cei 100 de metri ai lui de adâncime, căci apa iese pur şi simplu la lumină după ce a străbătut cam 7 km (spun localnicii) sau 4 km (apreciază specialiştii) de galerii şi săli subterane. Ghidul ne-a spus că în 2002 un speolog polonez a murit la peste 80 de metri adâncime, prins de curenţii puternici din peştera inundată. Deşi colegii lui s-au luptat cu apa să-l salveze sau să-l scoată de acolo, nu au reuşit. În cele din urmă, prietenii s-au întors din Polonia cu echipament special, împreună cu părinţii tânărului, reuşind să-l scoată la suprafaţă în prezenţa poliţiştilor şi a procurorilor. Au pus o placă de bronz pe un perete, pentru amintirea sa. Mai circulă o variantă: speologul ar fi intrat cu o provizie de oxigen pentru un anumit timp, ar fi ajuns la limită şi ar fi trebuit să abandoneze explorarea, dar a forţat şi moartea nu l-a iertat. Trist şi nesăbuit, în orice caz!

Aici a sărit şi Bear Grylls în ultima parte a aventurii în România şi...a supravieţuit, căci până şi naturii îi este teamă de Bear Grylls! Am adăstat ceva timp prin zona izbucului, admirând pereţii mari de stâncă, ne-am imaginat cum trebuie să fie să te aventurezi sub munte, prin apă, dar eu nu am dus prea departe scenariul, căci mă lua cu tremurici, după ce auzisem ce se întâmplase cu polonezul. Sălbăticia locului avea un efect hipnotic, civilizaţia nu prea ajungea acolo şi giganţii de apă şi piatră dormeau sau se luptau nestingheriţi în legile lor stabilite de mii de ani! Eram atât de mici şi de trecători!

Hlizeala nu ne lăsase nici măcar câteva minute şi ne-a trecut repede frica stârnită de poveştile auzite. Trecerea prin pârâul ieşit de sub munte a fost de-a dreptul epică, unii ne-am calculat cu atenţie traseul, alţii am intrat la apă, unii nu au dat importanţă apei, alţii au fost balerini emeriţi! Cu laude incluse!

Seara a fost dedicată gătitului la comun şi sărbătoririi Ioanei, care avea ziua de naştere la cumpăna anilor. Andrei, bucătarul-şef, ne-a coordonat treaba la bucătărie la realizarea bărcuţelor umplute cu ciuperci şi a gulaşului, fiecare a avut ceva de tăiat, de ornat, de aranjat, de supravegheat la foc, de consumat bahic şi am avut parte şi de zâmbetul celei care a purtat... 

...tortul spre drumul aventurării în ponorul din burţile noastre flămânde! O zi frumoasă, ca o îmbrăţişare, s-a încheiat senin, umplându-ne mintea de natură sălbatică şi de emoţii vii!