"Oamenii își dau cu părerea. Despre orice mișcă. Dar ei nu știu povestea din spatele poveștii tale şi, uneori, poate că e mai bine să nici nu o știe." (Iustina Ţalea)
Reveniţi pe plaiurile româneşti după atâta dulce hălăduială de două luni (cu scurte pauze) prin Spania, Gibraltar, Portugalia, Slovenia, Italia, Austria, Croaţia, Serbia, Franţa şi Ungaria, nu am avut stare prea mult acasă şi am sincronizat timpii astfel încât să iasă o escală la munte, în Bucegi, pe un traseu nemaifăcut, pe Valea Cerbului. Din cauza că vremea nu a fost una foarte îngăduitoare cu noi, ne-am răzgândit şi am luat din Buşteni telecabina (am mers pentru prima dată cu ea!) până la Cabana Babele, unde ne-am şi cazat. După ce ne-am încălzit şi ne-am echipat pentru frig, am pornit pe cărare, pe lângă Sfinx, spre Vârful Omu (2.507 m), vrând să ne dezmorţim picioarele şi să simţim piatră sub bocanci.
După ce am depăşit zona aflată în imediata apropiere a Cabanei Babele şi a Sfinxului, am intrat într-o ceaţă călătoare şi purtătoare de zăpadă, care nu a aşteptat invitaţie specială pentru a coborî peste noi. Vântul s-a înteţit, rafalele de fulgi se avântau pe feţele noastre şi noi ne minunam de atâta alb iernatic în...prima lună de toamnă, în septembrie! Văzând cum s-a schimbat peisajul, am propus să facem cale întoarsă, să nu mai parcurgem La Cerdac, să lăsăm vârful pe altă dată, deoarece am fi găsit multă zăpadă luând în altitudine şi nu eram pregătiţi pentru aşa ceva. Silviu a propus să încercăm măcar o bucată şi, dacă nu mă simţeam în regulă, să ne întoarcem, dar...nu mi-a părut deloc rău că ne-am aventurat!
Zăpădău, nu glumă, până la Cabana Omu! Am făcut tranşee de urme de bocanci prin nămeţii care se depuneau în faţa noastră cu repeziciune. Respiraţia ne era îngreunată de frig şi de umezeala ridicată, căci trecerea de la un tip de atmosferă de munte făcut cu o lună înainte la alta diametral opusă era destul de mare, iar organismul nostru a resimţit acest lucru. Am ajuns la cabană, am băut un vin fiert şi o ţuică fiartă, nu am stat prea mult şi, cu grijă pentru genunchi, am purces la calea înapoi până nu se punea prea multă zăpadă peste urme. Ca de obicei, multă lume se perinda prin zona Omului!
Până la Cabana Babele beţele noastre au făcut ţurţuri de frig şi pe noi ne-a sleit drumul, chiar dacă nu era cine ştie ce solicitant. Venisem pentru puţină lumină de toamnă şi găsisem o iarnă venită pe furiş! Ne-am încălzit cu o ciorbă serioasă de munte şi la ora 19.30 eram la căldură în pat, unde cineva s-a înfofolit până în gât şi a dormit neîntors până a doua zi dimineaţă la ora 8, când am început eu să foşnesc prin cameră încercând să surprind în poze răsăritul şi florile de gheaţă născute pe geam peste noapte!
Vremea s-a mai calmat şi, în afară de vântul capricios, era chiar plăcut pe platou! Telecabina nu mai mergea din motive tehnice şi am fost nevoiţi să coborâm pe Jepii Mici, pe lângă cocheta Cabană Caraiman, de unde se puteau vedea ceţurile invadând versanţii sau făcând piruete bruşte pentru a lăsa coamele, brazii, versanţii să se lăfăie sub soarele blând. Drumul a fost tare plăcut: coboram din iarna de pe vârf în toamna aprigă de pe platou şi apoi spre cea primitoare dintre Jepi, întâlnind tot felul de omuleţi, fie montaniarzi echipaţi cum trebuie, fie amatori urcând la adidaşi, subestimând muntele!
Am tolocănit vrute şi nevrute, ca şi pe Jepii Mari cu un an înainte, am mers în pas vioi, cum ne place nouă, oprindu-ne la poze, făcând pauze de poze, conştienţi fiind că orele acestea de traseu aveau să ne întârzie întoarcerea acasă. Nu ne-a părut rău, căci, în felul acesta, am avut parte de o veritabilă zi de hălăduială pe un pietros destul de spectaculos în unele zone de versant! Nu pot spune că munţii noştri mă fac să mă simt ca acasă: au o configuraţie aparte pentru mine, într-adevăr, dar e din cauza faptului că îi asociez cu turele şi cu oamenii cu care am hălăduit pe ei, fac parte dintr-o geografie interioară, dar nu sunt sedimentaţi în capitolul de "specific de acasă", întrucât pentru mine muntele în sine este o casă trainică, exigentă, darnică, având măsuri diferite la "cerut" şi la "dat"!
Am fost pândită de Castorul de Munte (Silvianus Abruptus) ce şi-a început migrarea pe perioada iernii în bârloguri mai joase, dincolo de Dolomiţi, în spaţii ondulate, păstrătoare de căldură. Specie docilă prin definiţie, acesta devine absolut ludic atunci când asocierile lingvistice îi suscită interesul, care este manifestat printr-o dorinţă sinceră de conectare cu natura folosindu-şi labele puternice! Consideră că astfel îşi plăteşte taxa pe mediu şi este darnic pentru a rămâne fără datorii!
Două zile pe munte şi nu în oraş înseamnă câştig garantat. O cale de sus dublează o cale de jos şi cele două se întâlnesc dincolo de vârfuri în povestea ce se scrie mai departe ritmat şi surprinzător!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu