1-6 mai 2013 - SLOVENIA (II) - cheile SOTESKA VINTGAR, TOLMINSKA şi ZADLASCIKA

Ivcelnaiv:                                                  "Dar de unde oare nevoia asta

 de a întoarce universul pe dos

 în căutare de ceva nemaivăzut de frumos?" 

După circuitul cascadelor din Slovenia, au urmat stâncile strâmte şi piezişe din chei, apele gălăgioase şi transparente erodând piatra şi făcându-şi loc de trecere, verdele din frunzele abia pocnite din muguri şi peştii înotând contra curentului. Te impresionează la superlativ sălbăticia unor locuri despre care nu se ştiu multe în lumea largă, iar cei cu adevărat interesaţi/pasionaţi ajung acolo, le dau atenţia şi admiraţia cuvenite şi se izolează într-o fâşie de omenire pentru care senzaţia de plin se găseşte şi în pătrunderea în astfel de spaţii lăsate mai mult pe mâna naturii decât pe "buna" intenţie a omului. Poate e nevoia de revenire la curat, la simplu, la sălbatic, la linişte nealterată, la sine, la divin, la tot ce ne defineşte apriori sau poate e doar nevoia de a privi în natură un echilibru fragil şi puternic în acelaşi timp şi a te întreba: 

Oare cum îi reuşeşte?

Din capitolul Slovenia şi ale ei mirări de infrastructură - un tunel de peste 7 km, prin care am trecut de două ori în drumul nostru. Am plătit taxă 6 euro pentru a-l traversa şi pentru a ajunge la Cheile VINTGAR, pe care nu le aveam în planul nostru iniţial - ne-au ieşit în cale la Lacul Bled, cu o zi înainte, când am găsit pliante cu ele şi cu Cascada Savica. Ne-au lăsat muţi de încântare pozele din prezentare şi istoricul descoperirii lor, aşa că a trebuit să le dăm de urmă şi să le vedem cu ochii noştri!

Am avut parte de un drum extrem de plăcut şi îngust, prin sate cochete şi aşezate, îngrijite şi tăcute, până să ajungem la intrarea în chei. Au urmat parcarea, biletele, harta cu Parcul Naţional Triglav (somebody was happy-happy for that aquisition!) şi ne-am aventurat pe traseul amenajat prin Cheile Soteska Vintgar. Au fost formate de-a lungul timpului de râul Radovna pe o distanţă de aproape 2 km între Hom şi Borst. Cheile pot fi parcurse de aproape oricine, nefiind solicitante, mergându-se mai mult pe plan orizontal, neavând porţiuni de urcat (cu excepţia unor trepte şi poduri). Un deliciu montan!

Imaginile sunt mai grăitoare decât cuvintele pe care le-aş putea asocia pentru a transmite impresiile de la faţa locului. Am avut parte de o vreme excelentă, care a pus în valoare întregul peisaj şi ne-am înfruptat din el timp de vreo 3-4 ore în continuu. Cheile au fost descoperite în 1891 de către Jakob Zumer, primarul localităţii Gorje, şi de Benedikt Lergetporer, un cartograf fotograf din Bled. Amândoi au fost sideraţi de frumuseţea şi misterul zonei, aflând că localnicii aveau un respect deosebit pentru ea, văzând-o ca pe o forţă a locului. În 1893 cheile au fost deschise publicului prin construirea unui traseu turistic din lemn, piatră şi fier, proiect care s-a dovedit a fi destul de periculos şi solicitant: să îţi tai drum prin 1.600 m de sălbăticie care trebuie să te tolereze nu este deloc ceva simplu, mai ales că unele porţiuni sunt extrem de expuse, între pereţi de stâncă, deasupra vâltorilor sau a cascadelor. 

Culoarea verde cu pronunţate nuanţe albastre ne-a însoţit mereu, se vedeau bolovanii pe sub undele grăbite, peştii forfoteau tăcuţi printre pietrele din apa transparentă şi turiştii treceau dus-întors, bucurându-ne să vedem interes pentru o astfel de zonă, care nu te lăsa absolut deloc indiferent. Visezi verde-albastru câteva zile după aceea şi rămâne cu tine senzaţia aceea copleşitoare de măreţie a naturii!

Curgeam odată cu apa cea domoală, erau turişti care plecaseră odată cu noi în traseu, ajunseseră în capăt şi se întorceau, dar noi mergeam agale, un card de poze se consuma încet-încet, nu ne grăbeam nicăieri, era atâta tihnă şi armonie, încât la ce bun să le vânturi, când puteai să le laşi să te inunde. Alt motiv pentru care astfel de locuri sunt pe placul meu: potolesc zumzetul de gânduri, griji, conexiuni din minte şi cade o perdea de calm şi extaz, mult mai puternică decât ele, încât conştientizezi câtă "vânare de vânt" (vorba piesei) e în lumea reală, cotidiană, de acasă, şi câtă însemnătate în buclele de lângă ea. 

Două cascade condimentează drumul prin chei, sunt însoţite de curcubee superbe, de o ploaie fină (şi rece!), de un zgomot asurzitor  şi de oameni oprindu-se să le surprindă în poze. Cascada SUM are 16 metri înălţime, este cea mai mare cădere de apă fluvială din Slovenia, are un pod construit peste ea şi...o cabană cu terasă, unde am savurat o bere locală până să coborâm în trase ca să trecem alt pod pentru a ajunge la partea ei inferioară. Te hipnotizează  să vezi tonele acelea de apă ca o herghelie dezlănţuită, de neoprit, alergând la câţiva metri de tine!

Cascada Sum a încheiat în apogeu traseul prin Cheile Vintgar, ne venea greu să ne despărţim de ea şi de toată zona, dar ne-am promis să nu fie decât prima dată când venim acolo, nu şi singura, aşa că...înarmaţi cu acest gând am purces cu feţele râzânde înapoi, spre locul de intrare în traseu.

Cheile TOLMIN şi ZADLASCIKA nu au fost atât de primitoare ca Soteska Vintgar, dar, în ciuda ploii mărunte, noi ne-am încăpăţânat să le vedem şi nu ne-a părut abslout deloc rău. Râul Tolminka sapă pietrele din zonă şi se întâlneşte cu Zadlascika, dând naştere unui loc absolut impresionant. Motto-ul acestui spaţiu este: Tolmin Kobarid - Land of Living Water, iar politica Parcului Naţional Triglav ar putea fi redusă la următoarele cuvinte: "dacă aţi ajuns aici, veţi trăi o experienţă uimitoare, autentică, bogată, dar trebuie să vă amintiţi că suntem doar musafiri într-un spaţiu de natură magnific şi extrem de fragil, care trebuie să rămână neatins de prezenţa noastră după ce plecăm."

Confluenţa (Sotocje) râurilor Tolminka şi Zadlascika este singura întâlnire de chei din Slovenia şi este situată la 180 de metri deasupra nivelului mării, aici fiind cel mai jos punct din întregul Parc Triglav. Medvedova Glava este numele unui pod natural: o piatră s-a blocat între pereţii Cheilor Zadlascika şi, pentru că seamănă cu capul unui urs, a primit de la localnici numele de Capul Ursului.

Traseul este extrem de bine realizat şi întreţinut, balustradele şi treptele trebuie abordate cu grijă, mai ales dacă plouă. Pe noi ne-a cam sabotat apa din cer, dar nu ne-am dat bătuţi: am parcurs încet, siguri şi super încălziţi de la haine, întregul traseu, am furat imagini cu aparatul de fotografiat, mereu atenţi să nu se pună apă pe lentilă, pe care am şters-o întruna cu un pachet de şerveţele. Au fost nişte chei muncite, aşa că, spre final, s-a oprit şi ploaia, ca să ne permită să respirăm puţin!

O porţiune era închisă turiştilor pentru că fusese stricată de apă: se vede în prima poză cât de sus s-a ridicat nivelul apei dacă a ajuns să afecteze drumul. Un loc aparte îl ocupă un pod de lemn şi oţel, Hudicev Most (Podul Diavolului), construit de primarul localităţii Tolmin în 1907. Mai târziu a fost realizat un drum pentru a lega zona de satul Zadlaz-Cadrg, unde a ajuns prima maşină în 1966. "Aici, in Cheile Tolminului, există un izvor termal, care trece pe sub Podul Diavolului, având o temperatură între 18.8 şi 20.8 grade C (temperatura râului Tolminka fiind între 5-9 grade C). Apa pătrunde prin crevase, fiind încălzită de energia geotermală. Fenomenul acesta este unul rar întâlnit în Alpii Iulieni."

Circulaţi, circulaţi mai departe, nu staţi, nu staţi într-un loc! Uzi şi încălziţi de la drum, eram atât de încântaţi de tot ceea ce văzusem, de parcă fusesem într-o adevărată aventură, în locuri în care nu se agită prea multă lume să ajungă, în locuri în care frumuseţea se conjugă cu alte verbe şi unde autenticul îşi regăseşte semnificaţia iniţială, simplă, discretă, misterioasă, unde priveşti, taci şi te minunezi.