Pentru că aştept primăvara de prea mult timp...pentru că iarna a luat în posesie luna martie fără permisiune...pentru că oraşul a devenit prea obositor după 2 luni de stat numai în el (cu excepţia săptămânii din Slovacia şi Viena), ca într-un arest la domiciliu încărcat de muncă, proiecte şi o problemă sâcâitoare la genunchiul drept...pentru că toleranţa mea cu frigul este limitată (da, sunt o fiinţă solară, iar iarna şi toamna îmi plac tot pe fundal senin!)...pentru că cercul acesta vicios de treburi interminabile cerea să fie fisurat...am căutat un loc apropiat unde să facem o scurtă şi (con)centrată ieşire, să căutăm vreo urmă de primăvară, să o scoatem din bârlog şi să o tragem de urechi afară. Fiind fascinată de cascade (am văzut până acum: Cascada Cailor din Rodna, Cascada Lolaia din Retezat, Cascada Duruitoarea din Ceahlău, Cascada Urlătoarea din Bucegi), am dat peste...Cascada Buciaş!
Cercetând internetul pentru informaţii despre Cascada Buciaş, am găsit destule detalii despre acces şi împrejurimi la Lucian şi la Andreea Chiruţă. Credeam că zona Oneşti-ului nu este prea interesantă şi, cum de altfel am un intres scăzut pentru zonelor joase de munte şi mă orientez clar spre înăltoci, am descoperit cu bucurie că...cine caută cu răbdare, găseşte locuri de care să fie uimit şi acolo unde nu prea credea că ar fi vreo şansă de aşa ceva! Planificat rapid şi făcut: am plecat din Iaşi sâmbătă după-amiază, am găsit soarele rătăcind după o perdeade nori în apus şi ne-am cazat la o pensiune situată la marginea satului Scutaru, dincolo de Oneşti, în comuna Mănăstirea Caşin.
"Rezervaţia naturală Buciaş se află în comuna Mănăstirea Caşin, la 25 km de municipiul Oneşti, judeţul Bacău şi se întinde pe o suprafaţă de 471 hectare. Este o rezervaţie peisagistică, iar habitatul protejat este reprezentat de cursul inferior al pârâului Buciaş. Văile sunt de tip chei, iar la mare preţ se află cascada Buciaş. Zona se mândreşte cu faptul că doar aici s-a instalat natural capra neagră." - cam acestea sunt datele geografice ale zonei, iar Vasile cu Adriana, cei la care ne-am cazat, ne-au povestit despre Cabana Înţărcătoarea cu păstrăvăria, Schitul Sfântul Gheorghe, aflat în sălbăticia pădurii, despre tihna de care ai parte în zonă, dar şi despre lipsa de implicare a autorităţilor pentru creşterea potenţialului turistic al zonei (ex: încă nu fusese tras curentul electric în zonă şi ei foloseau generator şi panouri solare). Din satul Scutaru se merge cu maşina vreo 5 km pe un drum forestier, până se ajunge la o răscruce: pentru Cascada Buciaş se face dreapta, acolo unde se află Ocolul Silvic Oituz (drumul dinspre stânga duce spre Păstrăvăria Înţărcătoarea). De acolo, drumul forestier poate fi făcut la pas pentru a se savura peisajul, liniştea, sălbăticia şi cursul, când molcom, când vijelios, al pârâului Buciaş.
Pe cine am găsit noi făcând ochi spre lume? Chiar ea, primăvara! Încă timidă, ce e drept, dar semnele erau promiţătoare şi nu păreau a ceda presiunii friguroase a iernii copleşitor întinsă pe pereţii de stâncă din aval de Cascada Buciaş. Recunosc faptul că există o anumită frumuseţe în timpul acesta de tranziţie - iarnă-primăvară sau toamnă-iarnă - dar indecisul din ea o face uşor murdară: ceva se zbate să moară, altceva se zbate să se nască, nici una nu cedează, deşi finalitatea este cunoscută şi...cred că sunt mai înclinată să rezonez cu formele plenare: un câmp de brânduşe sau o cascadă îngheţată mi se par mult mai convingătoare vizual (fie primăvară în sine, fie iarnă în sine) decât noroaiele de după dezgheţ sau licăririle de culori ale toporaşilor de sub vreascuri sau frunze moarte.
Două lucruri mi se par fascinante în frumuseţea aceasta murdară: apa picurândă de pe pereţii de muşchi şi ţurţurii care se dizlocă treptat de trumchiul-mamă. Este o ieşire calmă, răbdătoare din peisaj şi o dovadă a faptului că mişcarea este semnul de bază al vieţii, că ceea ce părea încrâncenat şi de neclintit ieri, poate fi mutat într-o altă formă prin punerea în alte condiţii de existenţă. Am revăzut (cred că a 7-a oară!) recent documentarul lui Yann-Arthaus Bertrand, HOME şi avea o idee superbă despre apă: "Toate speciile succesive de pe Pământ au băut aceeaşi apă. Există întotdeauna aceeaşi cantitate de apă pe Pământ." - materie instabilă, ca şi viaţa omului, trece prin diferite stări şi se schimbă în funcţie de contextul în care se află, creează legături, nu stagnează decât temporar, nu aleargă mereu, ci alternează lichid-solid-vapor şi este o piesă esenţială în TOTul naturii. Pereţii mari de stâncă plângândă sunt ca un ecran pe care se proiectează modul în care apa trece în altă formă.
Deşi îmi era frig, pentru că soarele nu reuşea să facă faţă vântului, am uitat de mâinile reci şi de nasul băgat în fular, atunci când am ajuns la Cascada Buciaş: "La o distanţă de vreo 4,5 km de locul unde s-a lăsat maşina (lângă Cabana Ocolului Silvic) se află o cădere de apă în trepte de aproximativ 15 metri - Cascada Buciaş. Pârâul Buciaş dă naştere cascadei şi, în amonte, creează o altă cascadă, mai puţin cunoscută, denumită Cascada Fata Moartă." După ce te înfrupţi vizual din pădurea semi-dezolantă şi maro, din apa susurândă la fiecare pas, după ce apreciezi efectul distructiv al forţei apei în blocurile de beton abandonate pe marginea drumului atunci când s-a început o amenajare a pârâului, după ce bocancii tăi ajung una cu noroiul, ajungi la tumultuoasa cădere de apă şi...la minunare!!!
E de prisos să mai spun cât de încântată am fost, parcă mi s-au topit ţurţurii iernii ăsteia prea lungi, parcă din vijelia apei îmi scoteam o linişte-răbdare, sol fertil pentru toate drumurile din acest an, care stau cuminţi şi se lasă deocamdată construite pas cu pas, cărămidă cu cărămidă. Îmi umbla în minte şi o excursie cu ştrumfii mei sau cu cinefilii prin zona aceasta, într-o ieşire de week-end, să fie timp şi de păstrăvărie şi de schit, şi poate se va lega cumva în viitorul nu foarte îndepărtat, cine ştie!
Întoarcerea a fost mai mult o hălăduială cu veselie, genunchiul scos la mişcare după 2 luni de cuminţenie s-a comportat binişor, dar mai am de lucrat cu el, căci depind de forma fizică pentru drumurile de la orizont. Gheaţa de pe pârâu făcea un adevărat dans şi se topea încet în apa rece de tot, iar unele bucăţi se roteau pe loc, blocate în menghina curenţilor. Pădurea rămânea în spatele nostru să continue disputa dintre cele două anotimpuri, noi ne luasem porţia de frumos şi reveneam la maşină, vorbind despre cascadă şi despre "Ce bine că am venit!".
Ca să nu plec fără să pun umărul la victoria primăverii, i-am dat o gură de ajutor şi am ciopârţit o unghie de iarnă, ca să înţeleagă mesajul şi să se retragă din peisaj într-un mai-mult-decât-bine-meritat somn!
Drumul până la Iaşi a implicat o premieră! Ne-am luat rămas-bun de la gazde (ni s-au părut ospitaliere, dar cam scumpe!), ne-am mai hârjonit cu păzitorii casei prin zăbrelele gardului şi...am fost şoferiţa de rezervă pusă la treabă: din satul Scutaru până la Iaşi am parcurs primii mei 200 de km în calitate de om cu permis auto, pe care l-am obţinut în decembrie, înainte de Crăciun, după muultă muncă şi asudare. A fost frumos, obositor, dar aşa se învaţă, căci la drum lung se pun reflexele la punct şi se căleşte rezistenţa! Mulţam fain co-echipierului antrenor!
Cascada Buciaş mi-a adus un surplus de energie cu care am trecut prin tonele de muncă din următoarele două săptămâni şi prin zăpezile iernii răzvrătite şi hotărâte să nu plece...încă, dar vine nenea aprilie şi va ceda presiunilor în cele din urmă: nu are încotro!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu