25-28 februarie 2013 - SLOVACIA - Proiectul Comenius "The Virtual Museum Of Our Town" - în oraşul LEVICE

În cei 7 ani de învăţământ pe care i-am adunat până acum am tot auzit de proiectele Comenius, dar, recunosc, am dezvoltat un soi de prejudecată în privinţa lor, pentru că observam cum profesorii implicaţi în ele fie îşi neglijau sarcinile din cauza lipsei timpului, fie ajungeau să fie suprasolicitaţi pentru a reuşi să le facă pe toate. Eram ferm convinsă că într-o astfel de ecuaţie energia investită nu are cum să fie răsplătită şi nu m-am stresat cu asemenea oportunităţi, căci ţările implicate în astfel de proiecte puteau fi vizitate mai simplu, evitând indezirabila înecare în tonele de hârţoage asociate acestor proiecte. Dar, atunci când doar presupui şi nu ştii din interior, e posibil să te cam înşeli! Este muncă multă, într-adevăr, dar totul se face cu sarcinile distribuite şi, dacă se eficientizează, ajungi repede la concluzia că plus valoarea şi cunoştinţele se adaugă de la sine. Urmează povestea dinamitării unei idei preconcepute şi a unei incursiuni într-un sistem de învăţământ care m-a încântat, atât pe mine, cât şi pe prof. Mihaela Ionescu, prof. Oana Ştefanache şi pe cei 4 ştrumfi veniţi cu noi!    

"A Virtual Museum of Our Town" este un Proiect Educaţional Comenius cu desfăşurare pe 2 ani de zile, cu 7 ţări partenere: Letonia, Slovacia, Portugalia, Turcia, Italia, Cehia şi România. Acesta îşi propune realizarea unui schimb de experienţă şi documentare între 7 şcoli din 7 oraşe ale acestor ţări, rezultatul fiind un site ce va funcţiona ca un muzeu virtual realizat de profesorii şi elevii implicaţi în proiect. Cu bugetul alocat fiecărei ţări se organizează mobilităţi ale profesorilor şi ale copiilor în ţările care găzduiesc întâlnirile de proiect, iar România (oraşul Iaşi) a deschis seria acestora în ianuarie 2012 atunci când s-au cunoscut partenerii şi au trasat activităţile asociate fiecărei deplasări. Letonia (capitala Riga) a fost a doua parteneră vizitată şi acolo s-a ales logo-ul proiectului din propunerile aduse de fiecare ţară în parte. Slovacia (oraşul Levice) a fost a treia pe listă: 15 profesori şi 30 de elevi am fost găzduiţi de Şcoala Zakladna şi organizaţi de Timea Nyul, coordonatoarea din Slovacia.

Activitatea centrală a acestei deplasări a fost un schimb de vederi realizate de elevi în colaborare cu profesorii: fiecare oraş participant a prezentat desene, colaje, fotografii conţinând punctul de vedere al copiilor asupra punctelor importante şi interesante din oraşele în care locuiesc şi învaţă. Răsplata - tortul de marţipan cu logo-ul proiectului şi steagurile ţărilor participante - a defilat prin faţa privirilor noastre în prima zi, dar a trebuit să muncim până să merităm a degusta o felie din el!

Timea Nyul, coordonatoarea din Slovacia, s-a achitat de responsabilităţile care i-au revenit în poziţia de gazdă, a dat dovadă de profesionalism în rezolvarea tuturor problemelor inerente organizării a 45 de oameni şi a primit aprecierile bine meritate. M-a încântat atmosfera de deschidere şi de omenie - profesori din 7 ţări, elevi din 7 ţări, sisteme de învăţământ aparent asemănătoare, dar cu diferenţe specifice deloc de neglijat, au putut comunica pe teme de educaţie şi cultură prin intermediul limbii engleze. La capitolul lingvistic am avut parte de o galerie de accente, care mai de care mai departe de căutatul british accent şi am constatat că, pe lângă condiţionarea adusă de baza de articulaţie a limbii native, are greutate şi preocuparea personală de a asimila corect fonetic limba engleză. Românii, slovacii şi portughezii sunt mai preocupaţi de aceste două aspecte decât letonii, turcii, cehii şi italienii!

Să o iau cu începutul! Am decis să mă implic în pregătirea deplasării în Slovacia, la Levice, atunci când coordonatoarea proiectului pe România, prof. Mihaela Ionescu, mi-a spus că acest fapt ar presupune un workshop de fotografie pentru elevii interesaţi de realizarea unor poze cu monumente din Iaşi. Pasiune mare cu fotografiatul, dom'le, cum să zici nu? Împreună cu o altă colegă de-a mea, prof. Alina Răduianu, am explicat copiilor veniţi cu aparate foto cum să încadreze clădiri şi statui, cum să surprindă detalii, cum să migreze de la perspectivă amplă la unghi focalizat şi, ulterior, sub formă de joacă, au mers cu părinţii prin oraş, au realizat poze pe care eu le-am editat şi am făcut din ele 30 de vederi. 
Pentru că venea primăvara şi fiecare ţară marca acest lucru într-un fel, am coordonat ştrumfii de la mine din clasă în realizarea unor felicitări prin tehnica quilling, Lavinia fiind experta la lucruri hand-made. Semnele primăvăratice au ieşit foarte ochioase, ştrumfii au dat dovadă de creativitate în cele 17 felicitări diferite ca modele şi culori şi m-am bucurat să văd că se pot face şi astfel de lucruri cu ei (dacă vor, desigur!), dincolo de eternele lecţii de disciplină şi de "Învăţaţi, învăţaţi!". Mai mare dragul!!

Andreea, Sabin, Alin şi Ionuţ (braţ la braţ cu tableta mea Nexus 7, în avionul de la Austrian Airlines!) au fost cei 4 ştrumfi care ne-au însoţit în Slovacia. Proiectul asigură 14 mobilităţi pentru cadrele didactice şi 10 pentru elevi, în condiţiile în care aceştia stăpânesc limba engleză şi părinţii sunt dispuşi să cheltuie pentru paşaport, procură şi resurse pentru buzunar. Nici unul nu mai fusese plecat în străinătate, nu mai zburase cu avionul, nu mai vorbise engleză dincolo de şcoală, aşa că a fost o experienţă densă şi copleşitoare pentru ei. Andreea şi Sabin au fost cazaţi la două familii slovace - la Petra şi Daniel -, iar Ionuţ şi Alin au stat cu profesorii, cazaţi la un hotel aflat la 10 minute de mers de şcoală.

Prima zi a fost alocată adunării tuturor delegaţiilor. Noi am avut avion de pe aeroportul de la Iaşi la ora 13, am ajuns la Viena la ora 15, de acolo am luat un autocar până la Bratislava şi Timea ne-a strâns pe toţi în autogară pentru a ne duce la Levice. Activităţile propriu-zise au început marţi, 26 februarie 2013, într-o sală multimedia dublu funcţională: putea găzdui conferinţe şi susţinerea unei ore deschise în cele două camere unite. I-am cunoscut pe ceilalţi participanţi, am fost primiţi de directoarea şcolii, profesoară de engleză, o femeie deosebită şi frumoasă, încât nu spuneai că are 62 de ani, am făcut primele schimburi de vederi şi de cadouri şi ne-am acomodat cu şcoala Zakladna. 

Multă socializare! Interesul la astfel de proiecte este multiplu: contacte culturale, lingvistice, impresii comparative, toate deservind cunoaşterii şi îmbunătăţirii unor puncte de vedere prin asimilarea altora. Ştrumfii noştri aveau mereu câte ceva de transmis, erau puşi în priză şi lejeri în comportament, căci nu aveau motive să fie tracasaţi: atmosfera de prietenie găsită acolo le era benefică! În comparaţie cu elevii din celelalte delegaţii, ai noştri şi ai turcilor erau setaţi pe sistemul "cloşcă-pui" faţă de profesorii însoţitori, dar ai cehilor, ai letonilor şi ai portughezilor erau mai pe cont propriu. Profesoarele din Italia nu au avut motiv de grijă, nu au venit cu ştrumfi, fiindcă predau la copii prea mici şi cei care pleacă în mobilităţi Comenius trebuie să aibă 12 ani împliniţi până la data deplasării. 

Au fost activităţi de prezentare a Slovaciei şi a ţărilor partenere (ştrumfii au fost duşi la clase să îşi prezinte ţara în limba engleză), discuţii despre blogul proiectului, schimb de idei. Am explorat şcoala pe îndelete: Zakladna este una din cele mai mari şcoli din oraş, are peste 800 de elevi, cantină, teren de sport, laboratoare, un program susţinut de activităţi extraşcolare şi e parteneră în multe proiecte Comenius. Programul începe la ora 8, la ciclul primar şi gimnazial, orele sunt de 45 de minute, iar pauzele sunt de 10-15-15-5-5 minute. La 13.20 se încheie ziua de şcoală, iar accesul se face pe bază de card electronic. Clădirea este spaţioasă, clasele şi holurile fiind destul de generoase în libertate de mişcare, iar elevii au vestiare (extrem de bine îngrijite) la parter şi la etajul 1, pe holurile laterale. 

Clasele sunt dotate cu proiector, calculator, table inteligente, multe din ele au mobilierul schimbat şi sunt renovate, au chiuvetă, etajeră pentru paharele copiilor şi cuiere pentru prosoape. Elevii cu handicap locomotor au un dispozitiv special pentru a putea avea acces pe scări la etajul superior şi...toată lumea umblă cu papuci de schimb! Am asistat la două lecţii CLIL la ciclul primar (The Solar System) şi gimnazial (The Bones) şi am fost impresionată de atractivitatea lor: slide-uri, interactivitate, o atitudine sănătoasă faţă de şcoală a elevilor, jocuri didactice, mai mare dragul să înveţi! 

Sportul este una din preocupările esenţiale ale şcolii. Levice deţine sală de hochei, piscină de înot, sală de baschet şi de altletism, folosite din plin de şcolile oraşului. Am văzut şi elevi jucând ping-pong pe holurile şcolii în pauza de masă! Catalogul – notarea se face de la 1 (cea mai mare notă) la 5 (cea mai mică notă), mediile se încercuiesc şi fiecare materie este structurată în compartimente la care elevul primeşte note (ex: matematica are rubrică de algebră, de calcul, de geometrie, proiecte şi media se rotunjeşte la finalul semestrului). În carnet apare la început acordul părinţilor de a respecta regulile şcolii, urmează scutirile medicale cu parafa medicului şi ziua când elevul a fost bolnav, neputând veni la şcoală, iar în capăt sunt notele şi lista cu activităţile pentru care li s-au solicitat bani.

Levice este un oraş plăcut, cu străzi largi, blocuri mari din perioada comunistă, o zonă centrală pietonală, lipsită de extravaganţe comerciale, de firme care să îţi fure ochii, ci populată mai degrabă de simplitate şi discreţie. Am fost duşi să vizităm Sinagoga din Levice, am avut parte de un tur de istorie evreiască din partea ghidului, care ne-a explicat cu răbdare aspecte legate de detalii arhitectonice, de ritual şi mentalitate, ne-a specificat că sunt găzduite concerte şi expoziţii de artă şi clădirea nu este doar un muzeu. Desigur, copleşitoare au fost istorisirile despre Holocaust, despre intelectualitatea evreiască, despre supravieţuitorii care vin şi în zilele noastre să viziteze acel loc şi duc povara amintirii suferinţei în spate. Nu sunt o expertă în istorie, nu ştiu toate mecanismele ce au stat în spatele agrenajului Holocaustului şi în societatea aceasta atât de consumeristă şi orientată spre comfort se evită întoarcerea spre astfel de momente, dar pe mine mă fascinează şi mă sperie în acelaşi timp proporţiile faptelor umane conduse de o idee aflată la compromis cu umanitatea. 

Alte puncte interesante au fost Castelul Levice şi Muzeul Tekovske, două felii de istorie cuprinzătoare. Ştrumfii au fost duşi să viziteze sălile de sport, au asistat la un meci de hochei şi unul de volei, noi am fost duşi la Sinagogă şi ne-am întâlnit cu toţii la castel. Cel mai interesant exponat mi s-a părut cea mai veche carte din zonă, o Biblie mică, având coperţile de aur şi o bucată de lemn din cruce (cel puţin aşa spunea ghida!), ale cărei pagini erau foarte subţiri şi cerate, nu era deschisă decât foarte rar, pentru că se destrăma la răsfoire şi era o prezenţă discretă faţă de alte exponente opulente. Trebuie să mai amintesc ceva aparte, la demisol, unde se aflau bijuteriile şi podoabele: un pocal făcut din monede de aur topite şi unite, încât se obeserva clar la ce fusese folosit iniţial aurul. 

Sala cea mai fascinantă pentru mine a fost una legată de fotografie: Sala Ladislav Bielik. Acest fotograf este cunoscut pentru fotografiile realizate cu aparatul său Smena în 21 august 1968, atunci când Rusia a invadat Cehoslovacia şi a înnăbuşit tendinţele liberale ale ţării incluse în blocul comunist. Fotografia sa cea mai cunoscută, tânărul stând cu piepetul gol în faţa tancurilor într-un strigăt de libertate ca într-o confruntare David-Goliat, a făcut înconjurul lumii în acea perioadă, dar Bielik nu a primit aprecierea meritată decât post-mortem. Regimul sovietic l-a persecutat mereu pentru cele 187 de cadre ale acelei zile odioase, iar fotografia a fost mult timp asociată altor fotografi, fiul său, Peter, şi el fotojurnalist, fiind actualmente un ambasador  a drepturilor de autor ale tatălui său. 

Mâncarea a fost foarte bună. Am gustat din o mâncare tradiţională, brânză de capră cu macaroane şi jumeri, dar cel mai mult mi-au plăcut muşchiul de vită cu prune uscate, bile de cartof cu caşcaval şi orez (poza de jos), restaurantele la care am cinat fiind cu adevărat deosebite: Koliba era cu specific tradiţional, altul era la un demisol în centrul oraşului şi, în ultima seară, am mers la unul libanez. 

La cantină – supa era pe masă (servea cine dorea!), iar felul unu era luat după ce elevul ponta cu cardul de acces în şcoală. Elevii veneau organizat la masă şi nu se înghesuiau,  terminau de mâncat repejor, îşi duceau tacâmurile, farfuria şi paharele şi...nu, nu strângea nimeni după ei! Mâncarea era bună şi caldă, dar era evident că elevii slovaci nu prea serveau tot din farfurie, chiar dacă era diferită zilnic. Cine o plăteşte? Ministerul, Consiliul Local şi Primăria!

Alin (zis şi Hm) cu Ionuţ, ştrumfii care au stat cu noi la hotel, ne-au oferit motive de râs, de uimire şi de mândrie. Ionuţ a vorbit cu mulţi elevi din ţările partenere, a vrut să îşi dezvolte abilităţile lingvistice, după cum spunea singur, nu îi era teamă să încerce să comunice, chiar dacă nu era corect mereu în ceea ce voia să spună şi a fost lăudat. Alin era atât de lent, atât de moleşit, atât de adormit şi eu nu pierdeam ocazia să îl iau peste picior, dar ridica mingea înapoi la fileu, nu se lăsa mai prejos. Cina la restaurantul libanez  a fost delicioasă şi prin starea de bine pe care ne-au asigurat-o cei doi povestitori implicaţi în naraţiunea cu "cele trei doamne frumoase şi inteligente de la hotel". 

Spre finalul întâlnirilor am fost duşi la un spa, la câţiva zeci de kilometri de Levice, şi am avut parte de vreo 3 ore divine în apa caldă din piscina interioară şi în apa fierbinte din cea exterioară. Ne-a plăcut foarte mult, mai ales senzaţia de a te scălda în aer liber, cu temperatura de 2 grade în aer: o explozie de vitalitate şi de voie bună, ca să nu mai spun că pentru ştrumfi a fost încă o experienţă în premieră!

La finalul vizitei am avut parte de un moment festiv al înmânării diplomelor de participare şi a celei de Premiul II câştigat de ştrumfi la quiz-ul despre ţări. Într-una din zile au avut parte de o activitate deosebită: au învăţat să cânte o piesă populară slovacă, li s-au arătat costumele populare, au ascultat folclor interpretat la acordeon, iar după acest contact cu tradiţiile vestimentare şi acustice au avut de răspuns la un chestionar cu întrebări despre fiecare ţară parteneră pentru feed-back.

Tortul cu steagurile şi logo-ul a fost motiv de înfruptare la final: Ionuţ arată cu mândrie culorile tricolorului şi Timea împarte la fiecare câte o felie delicioasă din marţipan!

Nitra a fost ultima zonă vizitată. Se află la câţiva zeci de kilometri de Levice şi face parte din aria administrativă a acestuia, fiind un oraş plăcut, mic, destul de cochet, are o zonă istorică ce include Biserica şi Castelul, structurată pe 3 rânduri succesive de clădiri. Am fost lăsaţi să hălăduim vreo 2 ore prin Nitra până să o vizităm cu ghid după noi, aşa că am bătut puţin străzile şi magazinele, făcând poze năzbâtioase şi încercând să citim cuvintele slovace care ne ieşeau în cale.

Zona Castelului este deosebită: ai parte de o deschidere de perspectivă asupra oraşului, cele 3 biserici construite una lângă alta sunt mărturii a 3 etape istorice succesive, una de Ev Mmediu timpuriu, cu linii austere, a doua de Ev Mediu târziu mai masivă şi ultima din perioada barocă, cea mai impozantă dintre toate, deţinând stilul specific şi actual al bisericilor slovace. Interiorul era în renovare şi am văzut doar o parte din el. Nitra este un loc de pelerinaj în lumea catolică şi Statuia Papei Ioan al II-lea realizată cu ocazia vizitei sale în acest loc este una din mărturiile acestui fapt. 

Din zona Castelului se ajunge la rândul secund de clădiri, la statui ce sprijină clădiri şi sunt purtătoare de legende înrudite cu mitul grecesc al lui Atlas, la zone folosite de seminarul teologic şi la sculpturi întruchipând eroi locali asociaţi întemeirii oraşului sau apărării lui de invazia turcilor. Săraca delegaţie a Turciei: de fiecare dată când se pomenea de cotropirile  turcilor, fie la Muzeul din Levice, fie la Nitra, şi ghidul şi lumea se uita le ei, iar ei dădeau din umeri şi zâmbeau, pe de o parte cu simţ de mândrie (am fost anul trecut în Turcia şi ştiu cât de naţionalişti sunt!), pe de alta cu stângăcie, căci istoria lor nu prea a fost una de îngăduinţă cu alte popoare. Până la urmă, cum vorbeam cu cineva mult mai citit şi mai deştept ca mine în astfel de comparaţii, turcii nu au construit moschei pe unde au trecut, au cotropit avuţii materiale şi oameni pentru armatele lor, pe care i-au convertit la mahomedanism odată aduşi la ei acasă, dar nu s-au legat la faţa locurilor cucerite de cele spirituale.

Cea mai mare Sinagogă din Slovacia se află în Nitra şi am vizitat-o şi pe aceasta la capătul turului nostru prin oraş. Istoria e asemănătoare celei din Levice, doar că proporţiile diferă. Am găsit o expoziţie detaliată a Holocaustului la partea de balcon a Sinagogii şi ştrumfii mei au văzut poze cu trenurile de deportare, au fotografiat gemantanele cu care evreii au plecat de la casele lor, forţaţi de nazişti, au aflat că aproape toată populaţia slovacă de evrei a fost decimată în Al Doilea Război Mondial şi le-am povestit cum a fost situaţia lor în Praga. Ca profesor şi ca om consider că e necesar să ştie aceste lucruri, să ştie despre comunism, despre bolşevism, despre privarea de libertate de-a lungul istoriei, să fie conştienţi de forţa omului şi de maniera ciclică de a fi a istoriei. 

Slovacia s-a dovedit a fi o experienţă de deschis ochii că se poate şi mai bine la nivel de învăţământ, că nu trebuie să fii neapărat martir pe un altar al bunului simţ, că o ţară funcţionează dacă priorităţile sunt clar stabilite şi urmate, iar educaţia trebuie să se afle în centrul interesului oricărei ţări. Deşi sunt tot din blocul comunist, slovacii sunt cu mulţi paşi înaintea noastră, încă nu au atins nivelul ţărilor foarte dezvoltate din Vest, dar merg spre el încet şi sigur, ceea ce nu se poate spune despre noi, care alunecăm ca melcul pe peretele fântânii. Eram destul de critică la adresa modului deficitar în care se fac lucrurile în învăţământul nostru, dar acum sunt şi mai şi, căci totul depinde de partea politică pentru a se îmbunătăţi ceva în mod real şi pentru a se scutura totul de atâtea hârţoage inutile. The Good People din acest sistem, mai devreme sau mai târziu, vor dezerta şi...ce se va alege de "the good people" din ştrumfi dacă nu va fi cine să îi îndrume? Vor aplica, probabil, mult apreciata metodă de "mă descurc eu cumva". 

Scriu această postare la 3 săptămâni după ce am venit din Slovacia. Obosisem să repet detaliile deplasării şi devenisem cinică în concluziile mele: nu mai am speranţe mari în ceea ce înseamnă educaţia la noi şi asta nu poate fi ascunsă în spatele câtorva excursii sau lucruri de bun simţ. Să îţi faci meseria izolat, să fii orientat spre ceea ce i-ar putea învăţa ceva pe ştrumfi pentru viaţa-viaţă care îi aşteaptă, să te scuturi de hârtii a devenit un sport care îţi mănâncă toate resursele. Cu o tonă de realism în minte, trebuie să concluzionez că suntem integraţi în Europa doar la nivel georgrafic, iar la restul capitolelor ne amăgim: o Fata Morgana nu poate înlocui Realitatea - vălul tot cade în cele din urmă!