24-26 august 2012 - BUCEGI (II): Vf. Caraiman - Vf. Coştila - Vf. Găvanelor - Vf. Bucura - Vf. OMU - Cabana Mălăieşti şi coborârea pe la Cabana Poiana Izvoarelor

"...sunt multe lucruri care îmi plac pe munte, dar cred că cel mai mult îmi place tihna

şi sentimentul că fiecare e acolo ca să se bucure de 'acum'..."

(Evelina Rusu)

Ziua de 25 august 2012 a însemnat traseul marcat cu galben pe harta făcută de Silviu: Cabana Babele (2.206 m) - Babele - Sfinx - Crucea Eroilor de pe Caraiman - Vârful Caraiman (2.384 m) - Vârful Coştila (2.498 m) - Vârful Găvanele (2.493 m) - Vârful Bucura Dumbrava (2.503 m) - Vârful OMU (2.505 m - cel mai înalt din Bucegi) - Hornurile Mălăieşti - Cabana Mălăieşti (1.720 m). Traseul a fost lung, frumos, a meritat atenţia şi ne-a dinamitat prejudecata despre Bucegi, pe care mulţi ni l-au asociat cu un "munte al pantofarilor", mai puţin interesant decât ceilalţi Carpaţi Meridionali. (Informaţii de organizare: Cabana Babele - 0744.772.710; Cabana Mălăieşti - 0741.074.884)

Apa este o problemă prin Bucegi. După ce am lăsat în spatele noastru Babele şi Sfinxul, băieţii au mers până la punctul Salvamont pentru a umple sticlele şi a mai afla unele informaţii despre traseu: nu mai aveam de unde lua apă până la Cabana Mălăieşti (ne puteam aproviziona de la Cabana Omu, dar era cale lungă până acolo). Cei de la Cabana Babele nu aveau apă de vânzare: doar bere! E posibil să existe izvoare în zonă şi să fie secate în perioada verii şi, de aceea, noi nu am dat peste ele. Cu apa la purtător, pregătiţi pentru soare, daţi cu cremă de protecţie, cu batic simpatic legat la ceafă cu nod dublu, coloraţi nevoie mare, am pornit pe un drum şerpuit spre Crucea Eroilor de pe Caraiman. Cât ne-am luat rucsacii în spate şi ne-am mai hlizit, au trecut pe lângă noi băieţi cu bicicleta care făceau traseul până la Omu pe două roţi, întrecuţi fiind de maşini de teren serioase ce se îndreptau în aceleaşi direcţii.

Zona de platou a Bucegilor seamănă cu un podiş. Mulţi oameni vin cu telecabina până la Babele şi apoi fac traseul până la Crucea Eroilor, se odihnesc la monument, mănâncă ceva la peste 2.000 de m şi coboară. Nu pot numi asta drumeţie pe munte, este o "linciureală" montană, o ciorbă lungă, pe care o admit şi o apreciez din plin la ştrumfi şi la bătrâni, căci efortul lor este mult mai susţinut şi nu ar putea rezista foarte bine la trasee serioase. În schimb, piţipoance, băieţi de oraş-bere-mici, pantalonaşi-scurţi-şi-ulta-scurţi şi tricouri-de-mall-mulate-pe-burtă ar putea respecta muntele la alt nivel, servindu-l cu un efort tineresc, aşa cum se aşteaptă el de la cei care caută perspectivele de vârf. Pot fi puţin deplasată în aprecierea mea, căci nu oricine e făcut pentru bătut munţii, dar este dezolant pentru un montaniard să vadă atâţia pantofari în jurul său, sincer! Alesesem iniţial traseul pe la Brâna Mare a Caraimanului, dar Vali ne-a tăiat elanul, avertizându-ne că e periculoasă, este expusă, are şufe rupte, lanţuri instabile şi e mai bine să urmăm o cale rapidă şi puţin plictisitoare, dar sigură.

Noi ne-am văzut de drumul nostru, cei veniţi cu telecabina la fel şi am ajuns la Crucea Caraiman. În ziua precedentă o văzusem de jos, din Buşteni, înălţimea până la ea ne intimidase înainte de a intra pe traseul Jepilor Mici, părea aşa mică şi, de fapt, era atât de copleşitoare, încât îţi oferea o bună sugestie de sfidare. Ne-a plăcut la nebunie să ne învârtim în jurul monumentului, să facem poze de privelişte cu deschiderea spre Buşteni, cu stâncile semeţe şi prăpăstiile pe care le păzeau cu străşnicie, să ne înfruptăm de o altitudine pe care o câştigasem metru cu metru. Răsplata pentru urcare vine pe vârf, nu durează mult, dar echilibrează întregul efort: e unul din motivele pentru care vârfurile sunt o slăbiciune personală, căci nevoia de recompensă după transpiraţie este un lucru specific uman. Nu munceşti practic pentru nimic, dar obţii mai mult decât ţi-ai putea închipui la început de drum!

Bine spunea Evelina - tihnă: combinaţie de linişte, bucurie simplă, oboseală plăcută şi împăcare. Capitalul de stare bună şi de energie, pe care îl adun la munte, mă face mult mai răbdătoare cu viaţa mea obişnuită, mai dornică de a mă apropia de frumos şi de a-l arăta şi altora, chiar dacă de multe ori interesul pe care cred că l-aş găsi la alţii se dovedeşte fals sau intrat în coliziune cu lenea, comoditatea, facilul. Când te înconjori de oameni care îţi seamănă în pasiuni, se modifică puţin oglinzile din jur, dar nu pierzi luciditatea: conştientizezi că e trist faptul că mulţi alţii nu ies din confortul zonei personale ca să aibă şi ei acces la o tihnă de înălţime, deasupra Buştenilor, lângă o cruce asamblată acolo, după ce a fost dusă bucată cu bucată pe vârf de munte. Visele au fost inventate ca să fie visate şi apoi înfăptuite, nu doar îndosariate ca "posibile, dar amânate pe termen nelimitat", dar fiecare visăm diferit.

"This is wrong in so many ways.", spune Evelina cu o porţie de râs inclusă la vederea pozei cu Ciprian. Ideea cu săriturile-sincron începe să devină un laitmotiv, iar la Crucea Caraiman am găsit un doritor învăţăcel care ne-a prins binevoitor într-o imagine, ca să fim toţi 6 şi apoi s-a alăturat trupei de balerini montani aflaţi la a doua lor reprezentaţie. Vreau să precizez că am avut şi public, iar senzaţia de deja-vu m-a fulgerat pentru câteva secunde, căci turele din Rodna şi Bucegi s-au succedat rapid: abia terminasem de pus la locul lor impresiile de la Lacul Lala Mică-Ineu-Ineu-Roşu-Cabana Diana şi nea Dorel, că a tăbărât peste noi Bucegii cu semne de vreme bună. Greu de refuzat şi...de neratat!

Cheiţa de la cutia de conserve - povestire în câteva rânduri. Se inventase pe lumea aceasta o năbădăioasă cutie cu o cheie ataşată de gât, mai exact de capac. Obişnuit cu variantele clasice de deschis conserve, Prâslea-Ciprian încerca mereu să spargă cifrul şi să ajungă la delicioasa carne de dinăuntru, rupând cheiţa, iar rezultatul era: cine are un cuţit până la urmă? Buzduganul Silviu avea să lumineze secretul Graal-ului: am asistat toţi, muţi de uimire, la cuplarea cheiţei într-o buclă laterală, prin care s-a rulat o fâşie de metal şi...minune! De asta e bine să cunoşti oameni noi, căci nu se ştie din pălăria cui sare pe neaşteptate vreun iepure şi mai afli câte ceva: epic!

Am pornit spre vârf, în timp ce pantofarii făceau cale întoarsă spre telecabina de la Babele. Reintram într-o solitudine de traseu montan, chiar dacă aveam să ne mai întâlnim cu omuleţi în drum spre Cabana Omu: a fost o zi solicitantă pentru spinarea pietrosului de Bucegi. Vlad mergea în faţă, mai repede, dar Ştefan îl mai frâna verbal şi atunci cobora spre noi pentru a ne da iluzia că urcam noi spre el. Aproape de Vârful Coştila am lăsat rucsacii la o răscruce de drumuri ca să nu îi mai cărăm cu noi şi ne-am avântat spre staţia meteorologică de acolo, înconjurată de mizerie (cam multă!) şi de conserve năpădite de rugină. Ştefan a punctat apreciativ mulţimea de lucruri pe care oamenii le-au realizat prin Bucegi: monumentul şi crucea, staţia meteo, cabanele, telecabina, în condiţiile în care mediul nu e chiar aşa de prietenos şi realizarea unor astfel de construcţii implică asumarea unor riscuri şi multiple calcule de proiectare. Când este destulă voinţă, se găseşte şi putinţă!

Platoul începea să se termine în previzibilitatea sa atunci când am început să ne apropiem de triada de vârfuri: Găvanele-Bucura-Omu. Circulaţie intensă pe traseu, iar noi ne tot opream să admirăm priveliştea, să ne cocoţăm pe vreo stâncă sau să stăm la vreo curbă de drum. Vântul a început să îşi facă puţin de cap şi mi-am luat o haină cu mânecă lungă pe mine, pe care urma să o lepăd pe unul din vârfuri.

Între Găvanu şi Bucura, pentru diversitate şi de dragul unei întreceri, Ciprian şi Vlad au alergat până pe vârful Bucura, Evelina le-a dat startul, eu i-am prins în poze de pe vârf, Ştefan exact de la linia de plecare şi Silviu le-a făcut galerie în mod egal. Doi montaniarzi ne admirau de pe vârful celălalt, dar aveam să aflăm acest lucru mai târziu. Ciprian a câştigat şi jubila de bucurie, iar, la orizont, soarele începea să pălească şi să umple muntele de o lumină călduţă de apus.

Cu o inimă pe umăr şi apoi cu ea la picioare, lebădoiul-fotograf a început să ne demonstreze capacităţile sale de balerin săltăreţ...al altora, iar bolta lui Vlad ne-a impresionat de-a dreptul: adevărat program artistic, la care am avut acces în direct, fără play-back. "Unde dragoste nu e...". Erau făcute mai multe forme din pietre: o săgeată, o cruce, dar la inima aceea se lucrase în mod extrem de serios, avea rânduri suplimentare de pietre, era îngroşată în contur, ca nu cumva un vânt mai puternic să o dizloce sau zăpada topită să o mişte de pe locul ei. Cineva s-a chinuit puţin să o realizeze şi m-a încântat dovada aceea de dragoste: nu conta dacă era pentru cineva sau pentru ceva, era important efortul depus pentru ca ea să prindă viaţă acolo şi faptul că ne delecta pe noi şi pe atâţia alţii ca noi.

Chippendales în acţiunea Rainbow şi...în variantă extended Almost Naked. Cât am putut râde pe vârful Bucura în timp ce Ştefan, Silviu şi Vlad dădeau iama în tricourile colorate ale lui Ciprian pentru a ieşi distincţi în poze! Eu împreună cu Evelina eram deja integrate, ca două bebeluşe în sincron, la uniformă de pantaloni scurţi (albaştri!) şi top intens colorat, iar băieţii noştri s-au întrecut pe ei înşişi printr-un show de zile mari pus la cale ad-hoc pe vârful Bucura.

Pozele la bustul gol au atras pe cei doi montaniarzi ce stăteau liniştiţi şi contemplau zona, care au sesizat cât râs putea veni dinspre noi şi s-au apropiat să ia şi ei un polonic de voie bună. Ştefan a fost ridicat la cer printr-un efort colectiv şi echipa a trecut cu brio una din probele de vârf, după cum se vede! Gabriel şi Alina au făcut poze cu noi, ne-au întrebat de unde venim, pe ce traseu am ajuns acolo şi unde plecăm mai departe, ne-au felicitat că am fost şi pe Vârful Găvanele şi ne-au precizat că zona este încărcată energetic, dacii considerând-o Kogaionon, un fel de echivalent al Olimpului. Au rămas nostalgici atunci când am plecat: ştiam eu că dăm dependenţă sănătoasă!

Vârful OMU - este cel mai înalt vârf din munţii Bucegi. Altitudinea sa este 2.505 metri, după alte măsurători, 2.507 metri, la baza bolovanului de pe vârf, sau 2.514 metri în vârful acestuia. Este vizibil de pe creasta Pietrei Craiului, precum și de pe Valea Prahovei. Cabana cu acelaşi nume (considerată locul cel mai înalt din România populat permanent) era plină de oameni, dar nu am stat prea mult pe acolo: nişte poze, un rest de Cola băut de Ştefan, câteva sticle de apă pentru suplimentarea rezervelor, un apus lent ca o cortină leneşă, omuleţi înfriguraţi şi cuminţi pe băncile din faţa cabanei sau pe pietre. Dulce şi inconfundabilă detaşare pe vârf de munte!

Hornurile Mălăieştilor au fost unul din cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut vreodată. Coborârile sunt pe gustul meu (şi al lui Ştefan!) şi am început să merg, să merg, să merg, mi s-au încălzit muşchii şi nu m-am prea oprit decât târziu, în căldarea dinspre Valea Mălăieşti. Săriturile fiecăruia au piperat coborârea întunericului peste noi şi nu ne puteam opri din a ne minuna de semeţia pereţilor şi a colţilor de stâncă din jur: nici nu se vedea cărarea pe care coborâsem un perete aproape vertical, dar, totuşi, eram în vale, semn clar că venisem pe acolo. Pas cu pas şi cu răbdare - orice drum, oricât de dificil se înfăţişează la început, poate fi dovedit în acest fel!

Soarele ne-a fost complice toată ziua, a început cu răsăritul de la Babele şi a încheiat cu apusul de la Mălăieşti: ce îi mai puteam cere? La Cabana Mălăieşti am ajuns nocturn, după ora 21, ca să păstrăm tradiţia fixată în seara precedentă. Am găsit locul plin-ochi de montaniarzi, atât în sala de mese, cât şi afară, la bănci şi la mese, la corturi şi la corpul secund, unde am fost cazaţi. Apa şi toaletele sunt nişte probleme serioase în Bucegi: în general, la munte, igiena e redusă la minimum, dar parcă de data asta a fost la superlativul minimului. Am supravieţuit, dar nu a fost foarte plăcut tot timpul şi am tot râs pe seama asta, făcând haz de necaz!

Mereu când vin la munte mă aud mult mai bine, parcă mi se destupă urechile complet. Pe măsură ce mai acopăr un drum, altele se înghesuie şi îşi cer dreptul de a se alătura celui tocmai agăţat, dar cu plusul de "asimilare", nu de simplă "bifare". "Cred că oamenii nu-şi merită condiţia, spuse Lupus; nefericirea lor vine de la faptul că depozitează prea multe dorinţi şi împlinesc doar cîteva. Consumul de aşteptare şi frământare - de la salivaţie la saţietate - îi sleieşte şi se constată frecvent istovirea timpurie, cu pierderea randamentului cognitiv. Cunosc persoane foarte bine plasate în cursă, care, după cinci ani de şcoală şi o mulţime de antrenamente, arată ca pisoii nou-născuţi, nu disting nimic în jurul lor, în afara surselor de alimentaţie, nici nu adulmecă mai departe de trei paşi, cu toate acestea sînt un sac de năzuinţi şi idealuri, cu zornăit disproporţionat de cioburi şi tinichele." (Mircea Horia Simionescu) - şi mintea îmi alunecă la starea de bine dintre pereţii de piatră, la liniştea ce coboară din ei în tine şi la cei care nu au să cunoască niciodată asta, pentru că zgomotul altor lucruri este mai mare decât sunetul muntelui. Cred că am fi mai buni dacă am avea cultul muntelui mai răspândit între noi, am fi mai îngăduitori, mai simpli, mai destupaţi, mai îndrăzneţi, mai orientaţi spre esenţial!

Ursul şi vânătaia - povestire în câteva rânduri. Într-un târziu montan, 6 omuleţi obosiţi, dar încântaţi de ziua avută, sunt mustraţi că sunt gălăgioşi şi pleacă la culcare, care pe o cărare, care pe două, care pe mai multe. Doi dintre ei (Strâmbă-Lemne şi Statu-Palmă-Barbă-Cot) rămân afară să mai filozofeze, să se oxigeneze, să mai însoare câte o bere. Într-o bucată de noapte, o fată somnoroasă iese din cabană pentru nevoi nocturne şi aude un câine lătrând. Cei doi, vrând să facă o glumă de sezon, spun că e vorba de un urs. Panicată, fata intră val-vârtej în cabană şi o trezeşte pe sora lui Strâmbă-Lemne, începând să spună cuvinte haotice: urs, umbră, vale, cărare, aleargă. Sora o roagă să îi cheme pe cei doi în cabană, dar ea o ţine una şi bună pe a ei: dacă ursul intră în cabană? Ea nu riscă şi nu deschide uşa! Sora se dă jos de pe patul suprapus (ursul ştie de clanţă în povestea asta?) şi se izbeşte de marginea patului, pricopsindu-se cu o frumuseţe de vânătaie pentru a-şi salva fratele din ghearele unui urs imaginar, dar extrem de fioros. Deschide uşa şi îi ia la rost pe cei doi liniştiţi, mustrându-i să treacă la somn: glume nocturne?! Da, desigur! Fata panicată spunea de o umbră ce cobora pe cărare! Ce ştiu ei! Şi uite aşa toţi au dormit fericiţi până dimineaţă, într-un sforăit binefăcător şi alternat pe mai multe voci.

26 august 2012 a însemnat coborârea pe traseul ce ducea spre Cabana Poiana Izvoarelor, susţinut, pe un versant de munte, spectaculos la nivel de înălţime, plictisitor la nivel de praf-pulbere pe porţiuni înguste, dar şi interesant în zonele expuse. Cum mergeam tăcută şi îmi era dor de o coborâre de genul celei de pe Hornurile Mălăieştilor, cu piatră serioasă şi bolovani pe care poţi sări, m-am luminat când ne-am întâlnit cu un montaniard din categoria "mânca-l-ar mama", numai bun de ţinut minte, păr lung prins în stil japonez, ochi albaştri şi voce calmă: aoleu! Am mers mult mai bine după aceea şi Silviu râdea de mine că aveam ochii-beculeţe: şi nouă ne place să ne uităm la bărbaţi faini, nu doar ei se uită la tipe ochioase (Intelectuala şi Andra, gen!) şi pe munte sunt specimene demne de ţinut minte!

După ce am tot mers şi am depăşit cu o oră timpul de traseu, deşi ritmul a fost destul de bun şi nu am făcut pauze exagerat de lungi, am poposit în Poiana Izvoarelor şi ne-am înfruptat din mâncarea rămasă, inventând noi tipuri de combinaţii: delicatesa zilei - covrigi de Buzău cu pate Bucegi (pentru varietate se poate şi cu pate de Sibiu), urmată de sandwich-uri cu biscuiţi Tuc şi triunghiuri de brânză topită Hochland. Curat meniu ad-hoc ce demonstrează anumite abilităţi colectiv-creative în zona gastronomică! A urmat o Sfântă Leneveală de 10 minute, fără bocanci în picioare, la răcoare cu adiere slabă de vânt, în care m-a furat şi somnul, dar nu am protestat absolut deloc!

Ajunşi la Diham, la betoane, la civilizaţie, m-am dus cu Silviu şi cu Ciprian să luăm maşinile din Buşteni, iar eu cu Silviu am căutat o terasă unde să înfulecăm o bine-meritată ciorbă. A urmat o îngheţată peste stradă şi hlizelile de capăt de tură, când toţi am devenit uşor nostalgici, s-au amestecat binele cu părerea de rău şi oboseala, dar a apărut mereu promisiunea de nou episod. Ne-am luat rămas-bun de la Silviu care se întorcea în Ungaria şi am plecat spre casă, oprindu-ne pe la 21.40 în Bacău, la mall, la un KFC de pomină, nespălaţi de 3 zile, încălţaţi în bocanci, total paraleli cu lumea pregătită de club. Nu conta! Veneam de la munte: eram cei mai tari din zonă!

Ciprian - "A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată.", Silviu - "Nu există limită eternă, dar mereu ne va despărţi o limită.", Vlad: " Dar l-am prins cu raţa-n gură!", Daniela - "Foaie verde de albastru/ Mă doare un cal măiastru.", Evelina - "Toţi suntem puţin luaţi.", Ştefan - "The City hasn't twinkled in ages.". Strâmbă-Lemne a făcut cu noi acest experiment în Rodna, în decembrie, anul trecut, şi l-a pus în practică şi la Cabana Mălăieşti, după vreo câteva beri şi o zi întreagă de oboseală. Mă bucur TARE mult că a venit în Bucegi, că a făcut doi munţi în două săptămâni, că s-a simţit bine, că ne-a făcut poze şi că s-a înfruptat din munte, mai ales pe porţiunile de coborâre. Eşti tare, Blea, şi sunt mândră foc de tine!

Mi-a făcut o reală plăcere să descopăr la această ieşire ce om deosebit este Evelina, căci în Iaşi nu prea am avut ocazii să ne vedem prea mult. Ciprian e de multă vreme la "Best of...", iar Silviu şi Vlad sunt proaspăt intraţi în zona aceasta. Evelina pleacă zilele următoare în Germania, la un master şi a ţinut să îmi spună: "tare frumos ai mai scris şi tare dor o să-mi mai fie de turele astea când o să plec, dar tu să continui să scrii că aşa o să fiu şi eu parte câte puţin la fiecare experienţă de-a voastră...o să mă întorc cu mare drag şi dor de voi toţi...până atunci am să mă delectez cu poveştile tale şi cu pozele de pe fb...şi când o să pun un comentariu dintr-ăla cu "vreau şi eu" să ştii că nu e comentariu de piţipoancă mofturoasă, care, când îi propui să meargă undeva, are tot timpul o scuză...". I-am răspuns: "eu o să scriu din suflet cum ştiu şi faptul că am parte de oameni ca voi îmi dă de lucru din greu şi ştiu că nu e cazul de fiţe, căci am văzut acuma în Bucegi cât de bine te-ai integrat în peisaj şi cum ai făcut faţă traseului, să nu fie de deochi...". Evelina a venit imediat cu o precizare şi o propunere: "mă motorizau colanţii aurii...eu zic să-i treci în lista aceea cu echipament minim".

How you give is more important than what you give. şi Love is blind to faults, friendship loves them. - sunt răvaşele din bomboanele italieneşti date de Ciprian atunci când am plecat din Iaşi spre Buşteni, primul fiind al lui Ştefan şi al doilea al meu. Cred că ceva adevăr din ele s-a regăsit printre noi în tura din Bucegi. Ciprian ne priveşte senin şi răsturnat, căci a fost DELICIOS de BINE în Bucegi şi sperăm că va fi la fel în turele viitoare, dacă nu cumva vom descoperi şi alte tipuri de OGHEEEIII!

24-26 august 2012 - BUCEGI (I): pe Valea Jepilor spre Cabana Babele în formula de "6 montaniarzi veseli"

"...are muntele ăsta ceva de leagă oamenii..."

(Evelina Rusu)

Ca să mai schimbăm îmbrăcămintea relatările despre turele la munte, voi pasa omuleţilor-personaje deschiderea şi îmi voi relua ulterior rolul de povestitor şi "prinzător" de stări. Dacă tot i-am prins exprimându-se, nu am putut rata şansa de a le integra propriile cuvinte şi impresii de la bun început:

EVELINA: "Eu nu ştiu alţii cum simt, dar eu vreau să vă mulţumesc pentru trei zile minunate. Mulţumiri fetelor, Daniela şi Georgiana, pentru organizare şi pentru menţinerea coeziunii grupului, lui Silviu pentru alegerea traseului şi pentru bunătăţile alea care ne-au dat energia să mai cucerim un vârf, şoferilor pentru că ne-au dus şi adus în siguranţă, lui Ciprian pentru că ne-ai uşurat de greutate pe Jepi şi pentru că ai fost o pată de culoare în vârf de munte, lui Vlad cu mulţumiri personale pentru oblojire şi lui Ştefan pentru atmosferă, muzică şi pentru sacrificiul artistului care a surprins tot ce-i mai frumos din noi şi din această experienţă. Vă îmbrăţişez cu dor de munte şi de oameni frumoşi!"

ŞTEFAN: "Dragilor, cred că Evelina mi-a luat-o puţin înainte cu mesajul ăsta pentru că voiam să scriu şi eu ceva asemănător. Al meu va conţine, mai întâi, 2-3 mulţumiri - în ordinea numelor de pe tricouri: mulţam fain Danei pentru că e bătută în cap şi trage de mine să merg colo-colo, Evelinei pentru că nu se botoşeşte atunci când glumele sau gesturile mele depăşesc o oareşce limită şi, în fine, băieţilor, Ciprian, Vlad, Silviu ... pentru că aţi avut rucsaci mai grei decât al meu şi că astfel am putut şi eu să ajung cu voi la Babe, la Sfinx şi aşa mai departe.

În încheiere, 2 lucruri - în cazul în care nu este clar, aş dori să rămână scris negru pe alb: toate glumele, şotiile, măgăriile, nesimţirile, înţepăturile, care ies pe această drăguţă guriţă, nu sunt decât nişte glume menite a destinde atmosfera şi a aduce un zâmbet pe feţele oamenilor. Nu am nimic personal cu nimeni, nici în bine, nici în rău şi o să vă rog să nu vă supăraţi pe mine dacă uneori mai exagerez...Deal? Mai apoi, a fost foarte fain în excursia asta şi e aşa de relaxant să mergi cu oameni care se înţeleg la un nivel uşor inconştient. Am fost foarte impresionat de Ciprian care a coborât pe Jepi ca să ne ajute cu rucsacii sau de cantităţile imense de "Mulţumesc" şi "Mersi" care zburau de colo-colo la gesturile cele mai simple de genul "Dă-mi, te rog, apa!" sau "Vreau şi eu ciocolată!", de Vlad care a împărţit senin serveţelele umede atât de necesare pe vârf de munte sau de Silviu şi domnul Jagermeister. Probabil nu vi se pare mult vouă, dar mie îmi dă senzaţia unui grup venit cu un gând comun, care se respectă şi se ajută reciproc, tocmai pentru a atinge scopul pe care şi l-a pus în cap. Iar acest lucru, dragii mei, nu este puţin ... Vă mulţumesc mult!"



CIPRIAN: "Ce-ar mai fi de spus ... Mulţumesc Evelinei şi lui Ştefan pentru cuvintele lor frumoase. Din punctul meu de vedere nu este nimic pentru care trebuie să-mi mulţumiţi. Dacă ar fi să remarc pe cineva din grup, acela ar fi Ştefan. Rămân mereu impresionat de oamenii care găsesc o modalitate de a-i face pe cei din jur să participe la discuţii (chiar dacă acest lucru este realizat prin glumiţe, măgării). Nu este deloc uşor să faci acest lucru, mai ales cu oameni noi, despre care ştii foarte puţine lucruri. Eşti unul din acei oameni pe care i-aş dori în fiecare excursie pentru că ştiu că întotdeauna vei avea ceva de spus şi ştiu că vor rămâne replici memorabile. Iar voi, ceilalţi, care sunteţi ţintele glumelor lui Ştefan, felicitări pentru modul în care le "încasaţi" (Nu uitaţi să vă gândiţi acasă la faptul că în spatele lor se ascunde şi niţel adevăr!).

Îţi mulţumesc, Daniela, pentru că mi-ai făcut loc pe drumul tău de munte, pentru răbdarea de care dai dovadă în organizarea fiecărei excursii, pentru pozele minunate, pentru că mă ajuţi să retrăiesc prin intermediul blog-ului fiecare moment al excursiilor şi pentru aprecierile sincere.

Silviu, Vlad, Evelina - abia am început! Sper să continuăm să cotrobăim munţii!"

GEORGIANA: "Tare frumos mai scrieţi şi tare corect mai simţiţi! Chiar dacă nu v-am fost alături, împărtăşesc cele citite mai sus. Să mulţumeşti personal este un act valoros prieteneşte, dar colectiv este clar mai răsunător. Aşadar, cu această ocazie, mulţumesc şi eu grupului pentru tot, dar, mai ales, pentru faptul că m-a ajutat să-mi duc inima Sus. Nu cred că mai are sens să spun cam cât de rău îmi pare că nu am putut veni, dar are sens să-mi exprim dorinţa de a mă alătura activ grupului cu proximă ocazie. Până atunci, vă îmbrăţişez pe toţi cu drag şi cu soare-n inimă!"

VLAD: "Am spus că răspund şi eu mai pe seară ca să am timp să pun şi pozele, dar tare prost am făcut pentru că acum nu mai am cu ce completa. În orice caz, îmi pare foarte bine, că am petrecut încă un week-end la munte alături de oameni voioşi şi binevoitori: a fost o ieşire deosebita şi tind să cred că atâta timp cât munţii nu pleacă nicăieri şi dorinţa de a-i cuceri rămâne, ne vom vedea în continuare!"

SILVIU: "Măi, da' ce de-a mai drăgălăşenii spuneţi voi pe-aici! Bag seama că doar eu şi Dana am mai rămas, aşa că eu o s-o las pe ea să aibă ultimul cuvânt, nu că nu l-ar fi avut oricum, ci pentru că sigur o va face mai bine ca mine. Eu îi sunt recunoscător Universului pentru că a aranjat Clipele în aşa fel încât să merg pe aceeaşi Cărare cu Voi. Mulţumesc!"

Voi face saltul de relatare de la omuleţi la mine şi voi prelua povestirea cu mail-ul: "mai furăm un munte de la vară? cum ar fi Bucegii?", pe care îl începusem astfel: "Seara bună, omuleţii mei de drumuri pe munte! De abia ne-am întors din Rodnei şi nu avem stare, aşa că am brodit un plan de a pleca din nou în acest week-end, mai ales că vremea pare a ţine cu noi.". S-au succedat cam rapid turele montane anul acesta, dar cred că este un semn de pasiune vie, care se manifestă ori de câte ori prinde împrejurări convenabile şi TARE mult mi-a plăcut că am mers spre uriaşii serioşi din ţară (nici nu se putea altfel, împătimită de vârfuri cum mă ştiu!). Ne-am adunat 6 omuleţi, deşi ar fi trebuit să vină cu noi şi dragele de Georgiana şi Ioana şi să fim 8, dar nu s-a întâmplat aşa. În dimineaţa de vineri, 24 august, la 7 fără un sfert Ciprian ne-a trezit, pe mine şi pe Ştefan, căci noi nu auzisem ceasul, ne-am întâlnit cu Evelina şi Vlad şi...Hit the Road purtaţi de Katyusha! (cu check-in "Laicăbos" în Pasul Oituz).

Nu mai fusesem în Bucegi. Silviu era singurul dintre noi care îi vizitase cu vreo 20 de ani în urmă. Pe drumul până în Buşteni am fost educaţi muzical cu Omu Gnom şi Marduk de către Ştefan, am ascultat poveştile lui Ciprian despre călătoria prin Austria şi Italia şi am râs de Giuseppe şi OGHEEEIII (transformat în refrenul inconfundabil al turei!) şi de replica "Eşti un geniu!" adresată lui George de către un ştrumf ce l-a ascultat mut de admiraţie când i-a explicat ceva pe îndelete (în stilul inconfundabil George Grosu, desigur!), am savurat schimbul de replici hazlii, ironice, cu tâlc dintre Ştefan şi Evelina, căci "câte o găleată de lături era aruncată când dintr-o parte, când din alta". Silviu a plecat cu noaptea în cap din Ungaria, a ajuns în Buşteni înaintea noastră şi a tras un pui de somn, s-a întîlnit cu noi şi am intrat pe traseu, după ce ne-am înfruptat din limonada cu lămâie şi frunze de mentă pe care o avea făcută de acasă. Bucăţile de lămâie au ajuns pe mâna lui Ştefan, care a privit cu jind la ele tot drumul, dar le-a venit de hac în cele din urmă!

24 august 2012 a însemnat Buşteni (Hotel Silva)(850 m) - Cabana Babele (2.206 m) pe traseul Jepilor Mici, trecând pe lângă Cabana Caraiman (2.025 m). Am parcurs o diferenţă de nivel de aproape 1.300 de metri în 6 ore, deşi pe indicatorul de traseu la intrarea pe Jepii Mici scria 4-4 1/2 ore şi a doua zi, la Salvamont, băieţii au fost săpuniţi verbal cu replica: "Dar aţi mers cu spatele de aţi făcut aşa mult?". Şi-au salvat onoarea precizînd că au două fete în grup şi au scăpat basma curată: sunt bune şi fetele pe munte până la urmă! Oricum, ni s-au părut nerealişti timpii de pe trasee, cam intraţi la apă cu cel puţin o oră şi gândiţi pentru cei cu o condiţie fizică absolut excelentă, cu bagaj redus la "puţin" (aproape deloc!) şi lipsiţi de pasiune pentru poze-pauze-vorbit cu alţi montaniarzi, adică exact pentru ceea ce căutăm noi atunci când ne aventurăm spre munte: turele pe care le organizez se centrează pe oameni în contextul muntelui şi pe atinsul anumitor obiective (vârfuri, trasee, cabane), nu pe recorduri sau încadrări perfecte în baremele timpilor indicaţi. Aşa că noi ne-am văzut de urcat în ritmul propriu, cu pauze de poze, de un Tibi cu vişine de la Silviu, de o luare peste picior de-a lui Ştefan (adept al telecabinei!), de o ocheadă la colanţii aurii ai Evelinei, de un râs gros la relatarea lui Ciprian despre cum şi-a luat tricouri colorate din Decathlon de la raionul de fete, de sabotare a vitezei de "gazel" a lui Vlad!

"Go to Bucegi, they said. It's gonna be fun, they said". Silviu ne-a precizat că pe Jepii Micii se află unul din cele mai dificile trasee din Bucegi, presupunând urcare susţinută aproape în continuu şi am putut aprecia singuri de ce este adevărat acest lucru. Sunt puţine porţiuni care urmează curbe de nivel şi mergi drept, în rest, cei 1.300 de metri - diferenţă de altitudine - trebuiesc urcaţi, nu se poate altfel! Erau mulţi oameni care coborau Jepii, căci la telecabină era foarte aglomerat şi credeau că e mai simplu pe traseul de munte: săraci cu duhul, ce pot spune! Mulţi nu erau echipaţi corespunzător, unele fete erau cu genţile după ele (şi ghiulurile la gât!), întrebau cât mai este, în condiţiile în care nu coborau de aşa mult timp. Ne-am întânit şi cu elevi de la o tabără montană, cu un grup de călugări însoţiţi de două măicuţe, care făceau un fel de canon de vară (unul din ei a zis că lor nu le vine deloc uşor, nu părea să exprime alegerea proprie de a fi pe acolo, dar vorba lui transmitea multă seninătate!) şi cu oameni trecuţi de 50 de ani care făceau muntele cu bocanci în picioare, apă în spate şi răbdare la purtător. "Go to Bucegi, they said. You will see 'lume pestriţă', they said".

Mi-a plăcut traseul, deşi m-a obosit foarte tare, mai ales pe ultima bucată! Munte abrupt, cu şufe şi lanţuri, spectaculos în privelişti, cu o deschidere extraordinară pe partea de culme: te munceşte şi apoi te răsplăteşte! Plutonul subţireilor (în care se aflau şi colanţii aurii!) a mers mai în faţă, dar ne-a aşteptat şi pe noi, ceilalţi, Ciprian a făcut două drumuri de a ne uşura de rucsaci pe ultima parte, când începea înserarea şi luminarea staţiunii: frumos gest, necerut, dar oferit din inimă, cu înţelegere deplină pentru slăbiciunea fizică a celuilalt şi cu intenţia de a ajuta, nu de a da vreo lecţie. După ce am trecut de Cabana Caraiman (planul iniţial presupunea să ne cazăm la ea, dar nu am reuşit să găsim o cale de contact cu cei de acolo, nu eram siguri de statutul ei actual, dacă era deschisă sau nu circuitului montan, şi ne-am reorientat spre Cabana Babele), am mers la frontală, Ciprian a căutat marcajul şi a ales bine drumul spre Babele, după ce luminile de la punctul Salvamont ne-au indus puţin în eroare.

Eram plecaţi din Buşteni de la ora 15.30 şi am ajuns la Cabana Babele după ora 21.30. Vorbisem de ciorbă, de stat jos şi de apă, dar ciorba era prioritate pe lista noastră de "Most Wanted". Evelina nu şi-a luat iniţial ciorbă de văcuţă, dar, după ce a gustat, a trebuit să se înfrupte din o porţie întreagă şi să admită că era cea mai bună ciorbă pe care a mâncat-o vreodată, pentru că era cea mai muncită. Tot ea a mai spus ceva cu care sunt perfect de acord: omuleţii mai mofturoşi şi copiii mai leneşi ar trebui să fie aduşi la munte ca să înveţe să aprecieze ce este important, de ce au nevoie în mod real şi cum să relaţioneze fără prea multe ifose. Ciprian era ajuns în faza de "Mâncarea mă înviorează şi somnul mă întremează: daţi-mi de-ale gurii şi un pat!", căci condusese până la Buşteni, urcase pe Jepi, ne mai ajutase şi pe noi şi era firesc să se termine energia. Avea să se refacă atunci când...

...a avut întâlnirea buştean cu Măria-Sa Somnul! Nu cred că l-am văzut vreodată atât de rapid în a ateriza în pat: noi abia ne familiarizam cu camera (aflată la...etajul 2, desigur!), că el deja era în hainele gri de somn, ne-a salutat în cădere de "Noapte bună!" şi a pornit pe...tras la ghioase! A fost foarte bine la cabană (cu precizarea că nea Costel, cabanierul, era cam cătrănit, cam ursuz, şi Vali, secundul său, era pâinea lui Dumnezeu - ne-au tratat bine când am ajuns, au ţinut bucătăria deschisă pentru noi, dar apoi ne-au "măturat" spre cameră din sala de mese), la somn, chiar dacă apa era o problemă şi sforăitul în tandem al lui Ştefan şi al lui Silviu mai spărgea monotonia camerei, încât eram nevoită să mai schimb registrul. Lui Silviu i-am spus să mai sforăie şi pe partea cealaltă, iar Ştefan, când mă porneam să cobor din patul suprapus ca să îl zgâlţâi, se oprea din sforăit, dar, imediat ce puneam capul pe pernă, începea din nou. Oboseala şi-a spus cuvântul, însă ora 6 dimineaţa m-a prins cu ochii deschişi pentru răsărit!

Seara, vitează rău, am zis că ne trezim la ora 9, dar am dormit până pe la 10: ziua era destul de lungă şi aveam timp berechet de ajuns până la Cabana Mălăieşti. La baie se lucra la chiuvete şi apa nu era disponibilă, izvor nu era pe aproape, ci doar la punctul Salvamont, aşa că am mâncat, am văzut pe afară ceea ce nu reuşisem să vedem noaptea, am privit cu un ochi destul de critic la pantofarii ce se perindau pe la cabană, veniţi cu telecabina din Buşteni, am mângâiat măgarul de pe lângă Babele şi ne-am pregătit pentru lungul şi ofertantul traseu ce ne aştepta. Eram inconfundabili - coloraţi şi văratici!

Vali a făcut o poză cu noi înainte de a porni la drum şi l-am simţit ca pe un soi de nea Dorel, natural şi orientat spre oameni. Sunt destul de multe cabane în Bucegi, este un munte bine organizat din acest punct de vedere, poţi face toată creasta fără să fii nevoit să cari cortul după tine, sărind din cabană în cabană şi e interesantă şi varianta aceasta, căci scapi de o greutate serioasă şi poţi merge mai relaxat. Asta dacă nu pui alte lucruri sau mai multă mâncare în rucsac, aşa cum s-a întâmplat la...unii dintre noi!

Dacă ar fi fost cu noi, Claudia s-ar fi bucurat tare mult: îşi dorea să ajungă pe Bucegi la Babe de când am fost împreună în Piatra Craiului, în decembrie, anul trecut. Trebuie să spun că ne-au cam dezamăgit Babele, căci ne aşteptam să fie mai mari, mai impunătoare, să fie memorabile, dar, când colo, am văzut nişte stânci cu o formă aparte, dar destul de modeste ca statură şi parcă reduse la tăcere, umile, în peisajul din jurul lor. Cabana Babele este mult mai impresionantă decât ele! Sfinxul, în schimb, este de-a dreptul ceva aparte: este pus în valoare doar de profilul uman, cu o uşoară cuşmă ţuguiată în vârf, în rest părând o excrescenţă într-un umăr de munte. Este avantajat şi de faptul că este mult spaţiu în jurul său şi poate respira nestingherit, poate cere drept la măreţie pietroasă!

Ştefan a propus să revenim în Bucegi undeva în toamnă, când coboară galbenul în nervuri de frunze, să urcăm cu telecabina până la Babe, să stăm la cabană şi să prindem un răsărit serios pe care să îl exploateze fotografic în zona Sfinxului. I-a făcut cu ochiul zona, mai ales că este puternic relaţionată cu istoria dacilor. Nu pot spune decât: Not a bad idea! Not at all!

Depărtându-ne de Sfinx, intram în traseul propriu-zis al zilei de sâmbătă, care avea să se dovedească plin de un timp cum ne place nouă, timp din acela care rămâne adânc în suflet şi la care te întorci ori de câte ori vrei să rememorezi ceva măreţ la care ai fost martor sau pentru care ai transpirat oleacă pentru a-l face parte din istoria personală. Georgiana, care nu a putut veni cu noi, dar a tânjit după munte, ne mărturisea: "Retrospectiva ultimelor două week-end-uri şi perspectiva viitoarelor două îmi conturează imaginea unui August perfect. Lăsând la o parte faptul că nu m-am înfruptat decât de prima parte şi apoi ritmul alert al escapadelor m-a luat prin surprindere, aş vrea să punctez ideea că ar fi frumos de păstrat ca o tradiţie a lunii august. Indiferent de locurile în care ne va purta viitorul, e bine de ştiut că în August vei găsi prieteni la înălţime. Recunoştinţă perpetuă!". Evelina este total de acord din floricica de piatră de lângă Sfinx, iar eu privesc încrezătoare şi complice înainte!