sâmbătă, 20 august 2011

13-14 august 2011 - Piatra Singuratică și munții Hășmaș pe timp de vară, asezonate cu Lacul Roșu și Cheile Bicazului

5.35. Alarma la telefon își face de cap. A doua oară. Prima dată a sunat la 5.25, dar cine să o bage în seamă?! Nu se mai opreeeește! Vreau să dorm! Oare de ce nu poate o alarmă să priceapă că un om are nevoie de 8 ore de somn, nu doar de una cum am prins eu în noaptea asta? E chiar așa de greu de înțeles? S-a aprins un bec! Nu în cameră, ci în capul meu! Ce mai vrea și becul ăsta acuma? De parcă nu îmi ajunge alarma! Bec - alarmă - 5.35 - văleeeeeeeu! 5.45...îmi spune ceva ora asta! Trebuie să fiu la autogara din Păcurari în 10 minute! Oare la cât pleacă autocarul? Să îl sun pe Adrian, căci el știe, doar e organizatorul turei de 12 omuleți!


(sus - Adrian, Vasilică, Adrian, Irina, Alina, Daniela, George, Ana-Maria, Ioana, Ștefan
și jos - Constantin și Eliza, adică 12 omuleți de munte împreună)

Daniela: Alo? Îmi cer scuze! O să întârzii, m-am culcat târziu și m-am trezit târziu! La cât pleacă autocarul? Să știu dacă am destul timp!
Adrian: Alo? Cu cine vorbesc? Daniela? Autocarul pleacă la ora 6. Cât e ceasul?
Daniela: E 5.40.
Adrian: Câââât? Tu vorbești serios? Aoleu!
Daniela: Aaaaa! Și tu te-ai trezit acuma! Noroc de mine! E bun! M-am mai liniștit!

Cum să mă liniștesc? În viteză supersonică m-am îmbrăcat, mi-am luat rucsacul în spate, mi-am uitat merele (dar nu și capul!), am luat un taxi și apoi pe Adrian pe drum și am ajuns la autogară cu vreo 3 minute înainte să plece autocarul spre pasul Pângărați, locul de unde începeam traseul. Nu eram singurii întârziați și treziți așa "devreme": Constantin pățise exact la fel (noroc de monitorul calculatorului!), iar Vasilică nu a ajuns la timp și a venit cu mașina până la Lacul Roșu, de unde l-am "pescuit" ulterior. Pe Eliza am luat-o din Roman, pe Ana-Maria din Piatra-Neamț. Eram 11 dornici de munte, George urmând să strângă rândurile duminică seara.
Din Pasul Pângărați, pe banda roșie, prin Poiana Albă, trebuia să ajungem pe vârful Hășmașu Mare (1792 m) și de acolo la Cabana Piatra Singuratică. Prima dată am mers în Hășmaș toamna (septembrie 2009), a doua oară iarna (februarie 2011) și acum, a treia oară, este vara, la exact 6 luni distanță de la prima noastră ieșire cinefilă la munte. Pregătiți? Desigur!





Îmi place când e senin la munte și sunt nori în vizită pe drum! Sunt încântată de soare, de albastru clar, de culori și de verde în toate nuanțele, deși știu că muntele e mai dramatic și mai ofertant vizual când îți pune răbdarea la încercare sau se zdrențuiesc nori de ploaie ori cețuri la orizont. Traseul nostru a fost liniștit, hlizit, campestru pe alocuri, cu o singură pantă mai serioasă, după Poiana Albă, și huzureală deasă.





Deși aveam să stăm la cabană și în a doua seară la vreo pensiune în Lacul Roșu, mai toți am avut rucsaci serioși, ne-am luat cu noi haine pentru orice situație (chiar dacă vremea se anunțase frumoasă!), am suplimentat apa și mâncarea, dar au fost și excepții printre noi. Campion la categoria "muscă la greutate în spate" - Vasilică a venit cu un ghiozdănel de spuneai că merge la școală în clasa întâi, nu trei zile pe munte. Toate fetele ne uitam dacă nu se oferă să ne ajute cu ceva la cărat, cu o sticlă de apă, o măslină, un biscuite, dar Vasilică era consecvent în propria lui relaxare și pus pe replici acide, enervante la început, căci nu pricepeam de ce e așa răutăcios, dar, ulterior, a devenit "culoare" în grup: ne-am prins că așa e umorul lui și ne-am distrat de numai-numai cu el. Trebuia să dau peste el să aflu cum "croșetez un sandwich" și Ioana să fie pusă la curent că ea "mânâncă tot timpul, oricând te uitai la ea, se îndeletnicea cu de-ale gurii."



Munte din jurul nostru era ochios în alb vegetal sau în maroniu puricos...



...și noi, integrați alene, într-un hai-hai lejer, diferit de efortul pe care îl depusesem la ultima ieșire montană, în Călimani. Mi-au căzut 4 unghii de la acea ieșire și mai este una pregătită să îmi zică "la revedere", deci pot spune că am sacrificat din mine pentru a face muntele. Irina mi-a spus că durează cam 6 luni să crească la loc: o veselie, ce mai!




Hășmașu Mare - ajung a treia oară pe acest vârf! Tot maghiar e! Țin minte ce încântare era pe capul meu când ajungeam aici prima dată, ce misterios mi s-a părut locul și ce amețitoare înălțimile acelea din piatră albă. Rămân tot amețitoare, mai ales dacă servești și un pahar de vin roșu, așa cum s-a întâmplat de data aceasta!




Pentru că am avut mai puțină piatră de străbătut sub picioare, am fost mai atentă la celelalte detalii de munte, la cai, vaci, oi, câini și la ciobanul de lângă Piatra Singuratucă, ce își bătea oile cu un drag de mama focului. Ne-a invitat să venim seara la stână să ne dea lapte, după ora 7, și apoi și-a continuat preumblarea cu lânoasele ce îi știau de frică. Vorbea cu ele într-o păsărească doar de el înțeleasă, le ghida, le transmitea diferite lucruri, dar parcă era un cod, nu o limbă în sine, niște interjecții articulate să semene a limbaj. În afară de cuvintele pe care ni le-a adresat, nu am înțeles nimic din ce a vorbit cu oile sale, dar cele 10 minute cât ne-am uitat la el mi-au dat impresia de scurt-metraj decupat din realitate, de un autentic veritabil.




Aproape de Piatra Singuratică, s-au dezvelit și pietrele albe pentru care este cunoscut Hășmașul, iar noi am urmat agale traseul până la cabană unde am găsit o mulțime de montaniarzi mișcându-se în jurul unui ceaun de tocană, bând și simțindu-se bine. Foarte aglomerat! Era în plină desfășurare o competiție a salvamontiștilor, se făcuseră escalade pe Piatra Singuratică și tocana era răsplata pentru lumea care avea un blid și o lingură.



O ploaie scurtă cu boabe de gheață a întrerupt pentru puțin timp desfășurarea de forțe din fața cabanei, l-a udat ciuciulete pe Vasilică ce se dusese la izvor să se primenească, să se facă frumos. Probabil ploaia a așteptat să plece el până să se reverse, căci l-a auzit spunând la telefon cuiva că suntem răi cu el, că nu i-am dat din mâncarea noastră și că oricum nu servea nimic de la noi, că sigur l-am fi otrăvit. Sper să mai vină cu noi că e tare "drăgălaș"! Avertiza pe cei care stăteau lângă Ioana să fie cu ochii pe mâncarea lor că ea consuma tot timpul! Seara s-a încheiat cu un joc de Mim, dar Adrian, care era răcit, nu a participat, Vasilică la fel și nici eu, căci nu prinsesem în ultimele 2 nopți decât 5 ore de somn și eram frântă. Nu am auzit mai nimic din ce s-a întâmplat în cameră: am dormit efectiv neîntoarsă! Așa da somn!



A doua zi, 14 august 2011, ziua bunelului meu, am urcat pe Piatra Singuratică. O, daaaa!
Înainte de a purcede la urcat, Adrian m-a întrebat dacă mi s-a părut plictisitoare prima zi și i-am spus că oleacă, pentru că erau locuri pe care le mai văzusem, dar diferența au făcut-o oamenii cu care am venit și cu care m-am simțit foarte bine. Așa am simțit, așa i-am spus! Am primit apoi o soră la prima întrebare: De ce mai faci muntele dacă te plictisești așa repede de un loc? "Pentru că mă interesează alți munți și alți munți, vreau să văd și să merg în cât mai mulți, nu în aceeași. Atâta timp cât se poate! Când oi fi mai bătrână, am să trag o linie să văd care dintre ei m-au încântat cel mai tare". Familia de întrebări s-a întregit apoi cu un frate: La fel faci și cu oamenii? "Ei, ce fel de întrebare e asta? Nu! Cu oamenii este altceva, un om nu este un munte", deși poate fi căpos, senin sau imprevizibil precum unul, un om are o geografie a lui diversă, ai mai multe de cunoscut (nu de trecut în revistă!) și de simțit, un munte nu vorbește și nu îți poate fi aproape așa cum o poate face un om, nu te poate dezamăgi așa cum o poate face un om. La munte te poți dezamăgi tu pe tine însuți cel mult, dar muntele nu poate face asta. Două geografii tangențiale în puține locuri, fiecare cu motivele ei de fascinație, dar cred că oamenii au un relief interior care umple golurile și poate face viața celorlalți mai frumoasă. De asta nu îmi place să merg singură în călătorii, de asta în jurnalele mele sunt copleșitor mai multe poze cu prietenii mei decât cu muntele, de asta simt nevoia să împărtășesc. Nu, cu oamenii nu e la fel!




Nu are cum să nu îți placă urcatul pe Piatra Singuratică! Este imposibil! E cu adrenalină, cu șufe și cu altitudine: perfect pentru o ieșire memorabilă! În 2009 mi-a plăcut la nebunie și acuma la fel, mai ales că fetele au fost curajoase și, cu grijă și cu atenție, au ajuns până pe vârf, la cruce. Am văzut că au fost foarte încântate, deși au mai ezitat pe unde erau periculoase porțiunile, mai ales la pașii mari pe stâncă sau la locul strâmt de la jumătatea traseului.




Nu ați venit recent din Deltă? Aud întrebarea asta după ce dau "Bună ziua", cum se obișnuiește la munte. Răspund că Da! și primesc o altă întrebare: Nu ați fost și în Călimani? Răspund și mai surprinsă: Da! Aflu apoi misterul: blogul! Dl Ionel Hău (salutări dacă ați ajuns până aici și citiți!) îmi citise blogul și era pus la curent cu ultimele năzbâtii cinefile din deltă și de la munte și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru faptul că există interes pentru incursiunile noastre și că dăm unii peste alții așa, pe munte. Am fost fericiți cu o invitație la Câmpulung, la un traseu Rarău-Giumalău și cred o să o onorăm în viitorul cel mai apropiat! Ținem legătura!


Vârful a prilejuit poze de grup, desigur! Coborârea a dat bătăi de cap, dar, cu mare grijă, am dovedit-o cum scrie la carte!




Tare încântați omuleții de ascensiune! Adrian ne-a povestit de urcarea lor cu colțarii din iarnă, cum ajunseseră toți pe vârf și Octavian gâfâia pe ultima sută de metri. Trebuie să ai altă mulțumire de sine să urci în condiții așa grele cum sunt cele de iarnă! La coborâre, Adrian (celălalt!) făcea poze de zor și ne-a prins pe vreo 4 dintre noi, fetele, atente la pietre, dar, când a zis că face poză, toate ne-am oprit și am luat poziție zâmbăreață de parcă fuseserăm vorbite. Adrian, săracul, a rămas perplex și nu a mai făcut poză că nu voia să iasă așa. Pui fetele la poză și te aștepți să nu pozeze! Măi, Adrian, măi, trebuie să îți facem instructajul!




Am ajuns la Cabană, nu am reușit să recuperăm frontala Ralucăi, pentru că am primit reclamație că linoleumul este găurit de colțarii băieților de astă-iarnă și, atunci când acesta va fi înlocuit, va primi și Raluca frontala uitată acolo. Mda, bine! Am luat rucsacii la spinare și, prin spatele cabanei, am pornit spre Lacul Roșu, prin Poiana Albă, oprindu-ne la cai, la un nor de vată de zahăr sau îngroșând rândurile cu cei care mergeau în aceeași direcție cu noi.




Îmbietoare priveliști în drumul spre Poiana Albă, cu brazi, nori, câmp aurit de la soare, oameni colorați prin iarbă, cu un ritm vioi și față roșie de la căldură!


Ce este roșu, se mănâncă vara de pe marginea drumului de munte, sabotează grav ritmul de mers, face pagubă ursului și dă dependență pentru o bucată bună de timp? Fragii și zmeura! Cum să le opui rezistență? Dar de ce ai face-o? Asta e întrebarea adevărată! Noi am cedat tentației și ne-am înfruptat, nu glumă!



Ultima bucată de traseu a fost presărată cu niște nori trecători care nu și-au pus în practică amenințarea udă și am avut vreme să ne mai bucurăm de ce era în jur, mai ales de răcoarea arțarului ce ne-a primit burțile pline de fragi și zmeură. Am ascultat poveștile Elizei despre bunicul ei apicultor, fost tâmplar, ai cărui nepoți îl întreabă ce îi fac gâzele atunci când îl sună. Băieții, în frunte cu Adrian, au mers la o stână să obțină urdă și au avut sorți de izbândă după negociat cu ajutorul de cioban, iar fetele s-au răcorit la râu. Pe drum, Eliza a pornit atacul la persoana lui Vasilică și m-am așezat între ei, căci părea că se lasă cu păruială: el tot spunea că o să plece, nu mai stă cu noi, nu ne mai onorează cu prezența și Eliza i-a trântit un Drum bun și cale bătută! că nu a mai avut replică! Mulțumescu-ți Tie, Doamne, că am fost martoră la așa ceva - Vasilică fără replică! Nimic, doar înghițit în sec! Și nu s-a încheiat aici: el spunea că a venit la munte doar pe picioarelelui, la care Eliza îi zice Pe picioarele tale și în papucii lui Adrian, da! (dimineață împrumutase de la Adrian papucii!). Două lovituri consecutive sub centură! Pot spune: Vasilică, ești oficial forțat să faci parte din grupul cinefil montaniard! Având în vedere că a venit de bună voie și nesilit de nimeni la feed-back-ul de miercuri, de la clătite, cred că a acceptat deja crunta realitate!




Plin ochi de lume la Lacul Roșu, de parcă năvăliseră invaziile barbare. Nu aveai loc unde să te așezi, darămite să te cazezi. După ce am căutat la mai multe pensiuni și ne făceam planuri cum o să dormim noi pe băncile de lângă lac, Irina a reușit să rezolve cazarea la căsuțe, la Hotel Turist (20 lei/locul în căsuța de 2 locuri). George a întregit echipa de nota 10 și fetele și-au pus pentru 5 minute pelerina cât timp ploaia a răcorit puțin atmosfera. Colorata, ploaia-i gata!



Am mers să mâncăm gulaș, dar ne-am ales doar cu grătar, cartofi prăjiți, bere Harghita/Ciuc și am vrut să ne plimbăm cu barca pe lac, dar era prea târziu. Am asistat la o sesiune foto de după nuntă și am prins două atitudini: anti-marriage și pro-marriage. Se vede clar care și cum e!



Jocul de Mim. Desigur, grupul cinefil nu se dezminte! Nu am mai spus că nu mă pasionează, nu am mai reluat nu știu ce motivații căci nu aveam scăpare, așa că am intrat în joc și am mimat și a fost chiar foarte fain. Tura de râs de la "nimfă" va rămâne antologică, mai mult ca sigur! Și țuica în butoi de dud adusă de Constantin!




Urdă aveam, dar mămăligă nu! Adrian propusese să punem 70 de lei și să luăm un ceaun în care să încropim una. Cumpărase și mălai, atât de mult voia mămăligă! Până la urmă s-a dus la bucătăria hotelului și a reușit să negocieze o mămăligă cu frunză ștrengară de pătrunjel, de mai mare dragul! În 10 minute a dispărut de sub ochii noștri în cârdășie cu urda și roșiile de pe masă!



Seara s-a încheiat târziu, după miezul nopții, la cioace și ghicit pe bază de întrebări cu da/nu cuvântul la care se gândea unul dintre noi. Băieții au încins un foc ademenitor, dar Adrian și Vasilică s-au hotărât să plece cu mașina spre Iași: unul era răcit și celălalt avea treabă, cred. După plecarea lor, ne-am dus la căsuțele noastre ca să prindem o brumă de somn, căci ne aștepta o zi superlativă și trebuia să fim cât de cât odihniți pentru ea.


Cum a fost ieșirea? Ana-Maria este edificatoare în gestul ei! Poza de group-hug (da, tot preferata mea este!) spune și ea destule și nu face decât să lege aceste două zile de următoarea, căci, da, mai este o zi de munte, una total diferită de alte zile de munte! Să vedem, să vedem!


2 comentarii:

Daniela Abageru spunea...

E impresionant cum oamenii pot ajunge unii la alții, răspunzând la doruri de care nu au nici măcar habar. O colegă de facultate, pe care o știu din vedere, îmi scrie de departe, din Canada:

"te salut , Daniela!
te cunosc din vedere pt ca si eu am facut literele rom-fr iar pozele tale si locurile pe unde mergi mereu ma lasa fara rasuflare ori de cate ori le privesc !!! Acum nu mai stau in Romania , dar inima mi-a ramas acasa pe undeva prin munti ...Tine-o tot asa si posteaza mereu pozele din calatoriile tale ca sa mai pot bucura si eu de frumusetile tarii mele! te pup si bafta! poate te vad intr-o buna zi explorand si muntii canadei" - Ella.

Îi mulțumesc pentru semnul trimis și mă bucur să știu că am încântat un om de peste mări și țări cu munții noștri. Cum îi spuneam și ei, ce e frumos trebuie împărtășit, căci altfel ne rămâne doar nouă și e păcat.

Andreea Paun spunea...

Ma delectez cu ceea ce scrieti.Ne-am cunoscut acum cativa ani in calitate de elev-profesor(bineinteles eu in calitate de eleva).La acea vreme m-ati ajutat mult in formarea mea ca om,eram fascinata de modul in care predati literatura romana,si m-ati ajutat sa cultiv o pasiune si mai mare pentru lectura.Sunt sigura ca multi dintre cei ce v-au fost elevi sunt de acord cu mine.Pe langa profesoara minunata pe care o cunosteam am descoperit ca sunteti un om deosebit,o fire vesela si prietenoasa,o scriitoare desavarsita.Felicitari!Va numarati printre putinii oameni care pun suflet si daruire in tot ceea ce fac.Mult succes in toate si cat mai multe drumetii! Cu stima...