marți, 14 aprilie 2009

28 februarie 2009 - Cucuteni, Hârlău, Ipoteşti

O ieşire de o zi cu ştrumfii mei de la şcoală m-a dus prin zona Cucuteni, unde este construit un muzeu circular, semănând cu o fortăreaţă, adăpostind nişte morminte regale tracice şi multe vestigii asociate acelei perioade istorice incipiente. De cum intri, dacă parcurgi cu răbdare panourile explicative, pline de hărţi, precizări suplimentare şi schiţe, reuşeşti să îţi faci o idee amplă despre modul de organizare al tracilor, despre cum au trecut de la matriarhat la patriarhat, despre vechimea unei civilizaţii atestată de cei mai vechi istorici ai lumii (ex. Strabo).




La Hârlău am trecut pe la două ctitorii ale lui Ştefan Cel Mare: Sf. Gheorghe şi Popăuţi.





Ipoteştii şi Casa Memorială "Mihai Eminescu" au încheiat ziua. Ghida a prezentat fiecare cameră cu multe informaţii despre OMUL Eminescu, încercând să îi scoată în evidenţă această latură, nu pe cea de scriitor. Rădăcinile, lecturile, mediul, pereţii plini de cărţi ai camerei de zi, pianul, legăturile cu fraţii, dorinţa de a nu fi fotografiat, retragerea în sine pe de o parte şi spiritul indaptat şi combativ pe de alta sunt doar feţe ale unui poliedru ce-şi multiplică oglinzile. Eu cel puţin aşa îl percep. Nu pot spune că este în lista preferaţilor mei ca poet, pentru că tind spre Gelu Naum, Ileana Mălăncioiu, Lucian Blaga, dar Eminescu mi se pare fascinant ca om. Odată ce depăşeşti clişeele cu care eşti ticsit în liceu şi îl cercetezi cu ochi critic, descoperi totalmente altceva.



Profesorul Dumitru Irimia, cu care am avut câteva cursuri despre Eminescu la masterul de hermeneutică, are o pasiune pentru "fenomenul Eminescu". Ţin minte şi acum poezia pe care am făcut analiză de 2 ore împreună cu ceilalţi colegi masteranzi şi modul în care ne-a demonstrat cum formele simple, descurajant de vide de sensuri la prima lectură, se umplu semantic pe măsură ce te apropii de ele şi faci legăturile acolo unde sunt punctele nodale.
Poemul era...

PRIN NOPŢI TĂCUTE:
Prin nopţi tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece
Din visuri sece,
Mă scutur treaz.


Lumea senină,
Luna cea plină
Şi marea lină
Icoană-i sunt;
Ochiu-mi o cată
În lumea lată.
Cu mintea beată
Eu plâng şi cânt."

2 comentarii:

Anonim spunea...

Dumitru Irimia a fost un papagal trist, incrancenat si ranced, care s-a agatat de literatura si limba fara a avea vreo aplecare catre acestea.

Daniela Abageru spunea...

Daca as mai fi studenta, probabil as gandi ca tine, pentru ca, recunosc, examenele la Sintaxa si Stilistica au fost cele mai stresante din toti cei 6 ani de facultate si master.
Dar acuma nu mai pot gandi asa pentru ca dl Irimia era doar un om mult prea pasionat de domeniul lui si extindea acest fapt la ceilalti. Nimic iesit din comun la orice erudit care vede totul cu ceeasi pereche de lentile. Ca era un om trist, s-ar putea spune si asta, ca era incrancenat, toata lumea stia asta, dar ranced, nu prea cred.
Unui specialist ca el ii venea extrem de greu sa discute cu studentii care se preocupau doar de nota, nu si de fondul materiei. Si era exigent la acest aspect! Asta nu excludea si excesele sau aprecierile absurde, dar era un sut serios pentru studiu individual si pe mine m-a ajutat atitudinea aceasta mai putin protectiva si mai solicitanta, chiar daca pe moment mi se parea un chin asemanator celor din Infernul dantesc.

Fiecare e liber sa creada ce vrea. Eu nu cred ca nu avea aplecare spre literatura si limba. Traia prea mult in ele, poate, dar era alegerea lui.

Si, daca tot vorbim de alegeri, ar fi fost una buna sa si semnezi comentariul tau ca sa simt ca ma adresez unei persoane nu doar unor cuvinte acide, lipsite de argumente. Fiecare e liebr sa faca si sa fie ce vrea, dupa cum spuneam!