1-6 mai 2013 - SLOVENIA (II) - cheile SOTESKA VINTGAR, TOLMINSKA şi ZADLASCIKA

Ivcelnaiv:                                                  "Dar de unde oare nevoia asta

 de a întoarce universul pe dos

 în căutare de ceva nemaivăzut de frumos?" 

După circuitul cascadelor din Slovenia, au urmat stâncile strâmte şi piezişe din chei, apele gălăgioase şi transparente erodând piatra şi făcându-şi loc de trecere, verdele din frunzele abia pocnite din muguri şi peştii înotând contra curentului. Te impresionează la superlativ sălbăticia unor locuri despre care nu se ştiu multe în lumea largă, iar cei cu adevărat interesaţi/pasionaţi ajung acolo, le dau atenţia şi admiraţia cuvenite şi se izolează într-o fâşie de omenire pentru care senzaţia de plin se găseşte şi în pătrunderea în astfel de spaţii lăsate mai mult pe mâna naturii decât pe "buna" intenţie a omului. Poate e nevoia de revenire la curat, la simplu, la sălbatic, la linişte nealterată, la sine, la divin, la tot ce ne defineşte apriori sau poate e doar nevoia de a privi în natură un echilibru fragil şi puternic în acelaşi timp şi a te întreba: 

Oare cum îi reuşeşte?

Din capitolul Slovenia şi ale ei mirări de infrastructură - un tunel de peste 7 km, prin care am trecut de două ori în drumul nostru. Am plătit taxă 6 euro pentru a-l traversa şi pentru a ajunge la Cheile VINTGAR, pe care nu le aveam în planul nostru iniţial - ne-au ieşit în cale la Lacul Bled, cu o zi înainte, când am găsit pliante cu ele şi cu Cascada Savica. Ne-au lăsat muţi de încântare pozele din prezentare şi istoricul descoperirii lor, aşa că a trebuit să le dăm de urmă şi să le vedem cu ochii noştri!

Am avut parte de un drum extrem de plăcut şi îngust, prin sate cochete şi aşezate, îngrijite şi tăcute, până să ajungem la intrarea în chei. Au urmat parcarea, biletele, harta cu Parcul Naţional Triglav (somebody was happy-happy for that aquisition!) şi ne-am aventurat pe traseul amenajat prin Cheile Soteska Vintgar. Au fost formate de-a lungul timpului de râul Radovna pe o distanţă de aproape 2 km între Hom şi Borst. Cheile pot fi parcurse de aproape oricine, nefiind solicitante, mergându-se mai mult pe plan orizontal, neavând porţiuni de urcat (cu excepţia unor trepte şi poduri). Un deliciu montan!

Imaginile sunt mai grăitoare decât cuvintele pe care le-aş putea asocia pentru a transmite impresiile de la faţa locului. Am avut parte de o vreme excelentă, care a pus în valoare întregul peisaj şi ne-am înfruptat din el timp de vreo 3-4 ore în continuu. Cheile au fost descoperite în 1891 de către Jakob Zumer, primarul localităţii Gorje, şi de Benedikt Lergetporer, un cartograf fotograf din Bled. Amândoi au fost sideraţi de frumuseţea şi misterul zonei, aflând că localnicii aveau un respect deosebit pentru ea, văzând-o ca pe o forţă a locului. În 1893 cheile au fost deschise publicului prin construirea unui traseu turistic din lemn, piatră şi fier, proiect care s-a dovedit a fi destul de periculos şi solicitant: să îţi tai drum prin 1.600 m de sălbăticie care trebuie să te tolereze nu este deloc ceva simplu, mai ales că unele porţiuni sunt extrem de expuse, între pereţi de stâncă, deasupra vâltorilor sau a cascadelor. 

Culoarea verde cu pronunţate nuanţe albastre ne-a însoţit mereu, se vedeau bolovanii pe sub undele grăbite, peştii forfoteau tăcuţi printre pietrele din apa transparentă şi turiştii treceau dus-întors, bucurându-ne să vedem interes pentru o astfel de zonă, care nu te lăsa absolut deloc indiferent. Visezi verde-albastru câteva zile după aceea şi rămâne cu tine senzaţia aceea copleşitoare de măreţie a naturii!

Curgeam odată cu apa cea domoală, erau turişti care plecaseră odată cu noi în traseu, ajunseseră în capăt şi se întorceau, dar noi mergeam agale, un card de poze se consuma încet-încet, nu ne grăbeam nicăieri, era atâta tihnă şi armonie, încât la ce bun să le vânturi, când puteai să le laşi să te inunde. Alt motiv pentru care astfel de locuri sunt pe placul meu: potolesc zumzetul de gânduri, griji, conexiuni din minte şi cade o perdea de calm şi extaz, mult mai puternică decât ele, încât conştientizezi câtă "vânare de vânt" (vorba piesei) e în lumea reală, cotidiană, de acasă, şi câtă însemnătate în buclele de lângă ea. 

Două cascade condimentează drumul prin chei, sunt însoţite de curcubee superbe, de o ploaie fină (şi rece!), de un zgomot asurzitor  şi de oameni oprindu-se să le surprindă în poze. Cascada SUM are 16 metri înălţime, este cea mai mare cădere de apă fluvială din Slovenia, are un pod construit peste ea şi...o cabană cu terasă, unde am savurat o bere locală până să coborâm în trase ca să trecem alt pod pentru a ajunge la partea ei inferioară. Te hipnotizează  să vezi tonele acelea de apă ca o herghelie dezlănţuită, de neoprit, alergând la câţiva metri de tine!

Cascada Sum a încheiat în apogeu traseul prin Cheile Vintgar, ne venea greu să ne despărţim de ea şi de toată zona, dar ne-am promis să nu fie decât prima dată când venim acolo, nu şi singura, aşa că...înarmaţi cu acest gând am purces cu feţele râzânde înapoi, spre locul de intrare în traseu.

Cheile TOLMIN şi ZADLASCIKA nu au fost atât de primitoare ca Soteska Vintgar, dar, în ciuda ploii mărunte, noi ne-am încăpăţânat să le vedem şi nu ne-a părut abslout deloc rău. Râul Tolminka sapă pietrele din zonă şi se întâlneşte cu Zadlascika, dând naştere unui loc absolut impresionant. Motto-ul acestui spaţiu este: Tolmin Kobarid - Land of Living Water, iar politica Parcului Naţional Triglav ar putea fi redusă la următoarele cuvinte: "dacă aţi ajuns aici, veţi trăi o experienţă uimitoare, autentică, bogată, dar trebuie să vă amintiţi că suntem doar musafiri într-un spaţiu de natură magnific şi extrem de fragil, care trebuie să rămână neatins de prezenţa noastră după ce plecăm."

Confluenţa (Sotocje) râurilor Tolminka şi Zadlascika este singura întâlnire de chei din Slovenia şi este situată la 180 de metri deasupra nivelului mării, aici fiind cel mai jos punct din întregul Parc Triglav. Medvedova Glava este numele unui pod natural: o piatră s-a blocat între pereţii Cheilor Zadlascika şi, pentru că seamănă cu capul unui urs, a primit de la localnici numele de Capul Ursului.

Traseul este extrem de bine realizat şi întreţinut, balustradele şi treptele trebuie abordate cu grijă, mai ales dacă plouă. Pe noi ne-a cam sabotat apa din cer, dar nu ne-am dat bătuţi: am parcurs încet, siguri şi super încălziţi de la haine, întregul traseu, am furat imagini cu aparatul de fotografiat, mereu atenţi să nu se pună apă pe lentilă, pe care am şters-o întruna cu un pachet de şerveţele. Au fost nişte chei muncite, aşa că, spre final, s-a oprit şi ploaia, ca să ne permită să respirăm puţin!

O porţiune era închisă turiştilor pentru că fusese stricată de apă: se vede în prima poză cât de sus s-a ridicat nivelul apei dacă a ajuns să afecteze drumul. Un loc aparte îl ocupă un pod de lemn şi oţel, Hudicev Most (Podul Diavolului), construit de primarul localităţii Tolmin în 1907. Mai târziu a fost realizat un drum pentru a lega zona de satul Zadlaz-Cadrg, unde a ajuns prima maşină în 1966. "Aici, in Cheile Tolminului, există un izvor termal, care trece pe sub Podul Diavolului, având o temperatură între 18.8 şi 20.8 grade C (temperatura râului Tolminka fiind între 5-9 grade C). Apa pătrunde prin crevase, fiind încălzită de energia geotermală. Fenomenul acesta este unul rar întâlnit în Alpii Iulieni."

Circulaţi, circulaţi mai departe, nu staţi, nu staţi într-un loc! Uzi şi încălziţi de la drum, eram atât de încântaţi de tot ceea ce văzusem, de parcă fusesem într-o adevărată aventură, în locuri în care nu se agită prea multă lume să ajungă, în locuri în care frumuseţea se conjugă cu alte verbe şi unde autenticul îşi regăseşte semnificaţia iniţială, simplă, discretă, misterioasă, unde priveşti, taci şi te minunezi.

1-6 mai 2013 - SLOVENIA (I) - cascadele BOKA, BRINTA, GREGORCICEV şi SAVICA

"Şi eu am umblat odată cu o amintire
  în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.

(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura

pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei

nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi – 

nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,

din mâini, se pot rostogoli foarte departe – )..."

(din volumul „Versuri”, 1968 - Mircea Ivănescu)

Mingile-amintiri sunt rostogoliri în sine, pe care nu vrei ca uitarea să pună stăpânire, căci sunt prea preţioase şi prea ramură cu fructe pentru tine. Şi atunci le agăţi în memorie, în cuvinte scrise, în relatări către alţii, în celălalt, în litere cusute, ca să păstrezi cât mai mult din ele. În acest fel resimt experienţa Slovenia: a venit spre noi în mod imprevizibil, ca înlocuitoare a unui plan de altitudine, s-a legat în călătoria noastră cu apele sale zbuciumate în cascade, cu transparenţele ei turcoaz, cu sălbăticia fascinantă dintre pietrele învinse de râuri, cu oamenii puţini, ordonaţi, aşezaţi, cu tihna aceea dată de apropierea de simplul tăcut din natură. Nu ne aşteptam să găsim în ţara aceasta mică atât de multe motive de încântare, atâta normalitate şi creştere după un trecut comunist, atâta grijă pentru spaţiul public, atâta înclinaţie pentru bicicletă şi alergare, atâta bun simţ şi educaţie. Exact ca atunci când vezi un curcubeu, apărut după ploaie, parcă de nicăieri: rămâne pe retină multă vreme! 

Dincolo de subiectivităţi şi de frumos, există şi detalii practice la mijloc. Călătoriile acestea nu se reduc la imagini una şi una, la locuri unul şi unul, ca într-un basm fără zmei soldat cu triumful binelui, ci presupun organizare (multe aspecte se leagă prin coincidenţe sau se ivesc pe post de soluţii de moment şi noi nu le refuzăm!), resurse şi muncă, timp şi încăpăţânare. Răsplata este pe măsură şi, atunci când ai cu cine să o împărtăşeşti la cald, pare a se înmulţi. După terminarea şcolii şi intrarea în Săptămâna Mare, urmau câteva zile bune de vacanţă, pitrocite cu câteva luni înainte pentru o deplasare pe la munţii din Germania. În schimb, cabanele de la altitudine se deschideau la sfârşitul lunii mai, zăpezile erau încă stăpâne pe creste şi eram cam expuşi căci nu trăisem experienţa căţărării în colţari, iar vremea se anunţa destul de capricioasă. Ce să facem, ce să facem? Am căutat locuri interesante de văzut aproape de Klagenfurt, de lacul Worthersee, unde era cazarea şi...am dat peste apele râului Soca din Slovenia. De aici, mărgelele s-au înşirat una câte una de parcă a fost suficient să o punem pe prima pe aţă şi surorile ei nu au ezitat să se alinieze! Plus că...primăvara explodată a deschis calea!

SLOVENIA a însemnat pentru noi mult timp petrecut în natură. Şi...DA, ţara aceasta are din plin ce arăta! Pentru ziua de 1 mai ne-am pus în cap să începem cu două cascade, dar am întâmpinat prelungiri de planuri: ne-a ieşit în cale un lac în Italia (Predil) şi o altă cascadă, BOKA, aflată lângă localitatea Bovec. Efectiv, nu am avut cum să refuzăm un traseu către o astfel de cădere de apă vizibilă de la şosea, aşa că am făcut ce ştim deja să facem destul de bine: ne-am aventurat spre munte, spre primele contacte cu o transparenţă a apei care avea să ne "bântuie" în următoarele zile. Deoarece zăpezile din munţii Kanin se topesc la înălţime, apele sunt mai umflate, zgomotul căderii este asurzitor şi ciocnirile cu bolovanii calcaroşi sunt mult mai nervoase decât în alte perioade ale anului. Înălţimea cascadei este de 106 metri, urmaţi de încă 30 metri în plan înclinat, după care apele o iau rebele către liniştea de la pod.

Am lăsat maşina la pod şi am intrat în traseu extrem de entuziasmaţi şi cam nesăbuiţi, fără să luăm apă cu noi, căci nu am crezut că vom sta chiar mult. Existau două posibilităţi de drumeţie şi noi le-am încercat pe amândouă: am mers drept înainte, până la albia apei şi apoi în amonte, cât mai aproape de cascadă, iar atunci când nu am mai putut înainta din cauza nivelului crescut, am făcut cale întoarsă şi...

...am apucat poteca ce ne-a dus, după o oră şi jumătate de mers, până la "balcoanele" de "belvedere", ca într-un "de la egal la egal" cu zgomotoasa cascadă Boka. Traseul m-a cam obosit, mai ales că nu aveam apă cu noi, dar, încet-încet, am ajuns pe un umăr de munte ce ne permitea să vedem căderea de apă de la acelaşi nivel cu ea. Deschiderea era fantastică: creste la orizont, râu în vale, păduri pe versanţi şi, la doi paşi noi, şopârle curioase şi cuminţi la pozat. Cam cald, ce-i drept, dar, după ce am coborât, am dat fuga la râu şi ne-am potolit setea cu apa clară (de mai multe ori, la cât de răcoritoare era!).  

Nu ştiu cum s-au legat lucrurile, dar ieşirea noastră a fost sub semnul apei, iar râul SOCA a fost ca o minune turcoaz ce ne-a ţinut hangul mereu în Slovenia, neputându-ne sătura să ne uităm la el. "Soca are o lungime de 140 km şi este un râu alpin tipic: izvorăşte în Valea Trenta, din Alpii Iulieni, la aproximativ 1100 m altitudine, se strecoară pe la poalele celui mai înalt vârf din Slovenia (Vf. Triglav (2864 m)) înainte de a trece pe rând prin oraşele Bovec, Kobarid, Tolmin, Kanal ob Soči, Nova Gorica şi Gorizia, după care se varsă în Marea Adriatică. Este printre puţinele râuri din lume care au culoarea verde-smarald până la vărsare şi mai poartă denumirea de “râul de Smarald”. De asemenea, este cunoscut pentru specia unică de păstrăvi - Salmo trutta marmoratus (cunoscut sub numele de "păstrăvul de marmură"), care locuieşte în cursul superior, aceasta este ameninţată cu dispariţia ca urmare a introducerii altor specii indigene de păstrăvi între primul şi al doilea război mondial." 

Nu doar apa este fascinantă în Slovenia, ci tot efortul acestei ţări pentru turism şi pentru a arăta simplu, curat, pusă la punct, aş putea spune chiar la patru ace, dar nu la modul extravagant, ci la modul decent al firescului unei ţări care se respectă şi respectă la rândul ei. Am să scriu foarte mult, poate chiar sforăitor şi plictisitor de mult, despre aceste aspecte în postările despre Slovenia, pentru că ne-a impresionat, ne-a pus pe gânduri: toată lumea admiră modelul Germania-Austria pentru curăţenie-ordine-infrastructură, dar sunt ţări-mamut, cu o cultură majoră în spate. Ţărişoara aceasta seamănă din unele puncte de vedere cu România şi a ajuns muuult mai departe decât noi după ieşirea din blocul comunist al Iugoslaviei. Cum a reuşit? A ars etape? A zburat peste probleme? A avut oameni minune? 

Un exemplu grăitor în acest sens a fost incursiunea spre cascadele BRINTA şi GREGORCICEV. Acestea nu se aflau vizibile de la şosea, aşa cum era cazul la Boka, ci necesitau parcurgerea unui traseu cu punctul de plecare din Selce, un cătun de 15-20 de case, cocoţat pe o coastă, departe de civilizaţie. Am bâjbâit până am dat de el, pentru că străduţele erau strâmte, ca şi cum ar fi fost folosită o bandă pentru ambele sensuri, colţurile caselor dădeau practic în drum, iar GPS-ul se zăpăcise oleacă. Un localnic ne-a dat nişte indicaţii în limba lui, încât am putut pricepe ce aveam de făcut, iar mai târziu am oprit la nişte oameni care băteau parii la un gard şi am întrebat o puştoaică dacă mergem bine: într-o engleză curată, minimă, ne-a spus exact cum să ajungem unde ne doream, la traseele pentru cascadă. Am rămas mască amândoi: în creierii munţilor, unde şi-a înţărcat dracul copiii, o ştrumfă ne-a ghidat în engleză spre drumul nostru! Şi asta nu a fost tot: Selce avea gunoi pus pe categorii, asfalt, gaz, lumină, indicaţii pentru loc de parcare, iar lucrurile acestea le-am văzut în toate cătunele prin care am trecut, nu erau incidental asociate unor locuri de interes turistic. Orice aşezare, oricât de mică, avea legătură cu restul căilor de acces prin drum asfaltat, iar zonele de munte erau amenajate impecabil din acest punct de vedere, cu plase pe pereţii de munte pentru căderile de pietre, cu panouri turistice informative (am oprit la ieşirea din Kobarid, un oraşel cât Leţcani, la un astfel de tablou: toate informaţiile de bun simţ erau acolo, harta, atracţiile zonei, traseele montane!). I FEEL SLOVENIA - motto-ul turismului în această ţară! Cam da...concluziile se aliniază inevitabil singure, una câte una!

Traseul nostru ieşea din cătun, traversa un deal şi intra în pădure: răcoare, natură prinsă în tranziţie la pământ, hotărâre în verde în zona superioară, zone mai abrupte şi mai înclinate, umede, multă linişte spartă de susurul apei devenit din ce în ce mai puternic la apropierea de cascada Brinta. O minunăţie de traseu de 3.5 km, în care intraserăm pregătiţi, cu apă după noi!

După ce am ajuns la cursul de apă Malenšček, în stânga aveam indicator pentru Brinta, în dreapta pentru Gregorcicev. Am apucat calea spre Brinta mai întâi, peste bolovanii mari de piatră ce blocau apa, strecurându-se nestingherită pe dedesubt şi întâlnindu-se cu celelalte fire de apă pentru şuvoiul mare. Eram doar noi în zonă şi o sălbăticie de zile mari, copleşitoare, cu o deschidere a cascadei ce îţi tăia respiraţia, ca şi cum cădea spre noi de pe o cortină de rocă. Senzaţia de a fi aproape sub cascadă era absolut uimitoare: parcă te învăluia şi te simţeai mic de tot, dar plin de toată frumuseţea aceea pe care mintea ta nu o putea cuprinde, ci intra prin toţi porii sensibili din fiinţa ta. 

Brinta are o înălţime de 104 metri şi te hipnotizează, nu este aşa de nervoasă ca Boka, nu adună atât de multă apă, e ca un voal de picături diafan răspândit pe stâncă şi pare extrem de delicată. E destul de rece dacă te apropii căci soarele stă puţin pe la ea, iar apa are gust sănătos, de munte!

Gregorcicev a fost aventură curată, în schimb! După ce am ieşit înapoi la semnul de bifurcaţie, am urcat o coastă, apoi am ocolit-o, a urmat alta şi am pătruns în pădure, după care am pierdut traseul, nu mai vedeam pe unde ar trebui să mergem, iar grohotişul din dreapta părea destul de ameninţător, de solicitant. Aveam experienţa din Piatra Craiului de pe Jgheabul Oilor şi nu ni se părea prea încântătoare perspectiva de a traversa marea aceea de grohotiş! Am făcut cale întoarsă câţiva zeci de metri, după care am găsit din nou semnul de traseu şi am purces la cărarea prin grohotiş, încet, cu grijă. După depăşirea lui, veneau două porţiuni destul de expuse, cu câteva cuie de ferată şi nişte sfori întinse pentru sprijin, care trebuiau parcurse cu mare atenţie.

Zona din apropierea cascadei era şi alunecoasă de la apa împrăştiată în cădere, şi destul de expusă. Oi fi eu aventuroasă, dar mi s-a tăiat oleacă respiraţia! Doar mie, căci altora li se părea absolut respirabil! Se lasă peste tine o senzaţie de mulţumire căci vezi minunea aceea destul de inaccesibilă, după mult efort, după răbdare pe traseu şi te simţi foarte bine. Gregorcicev a fost cea mai muncită dintre cascadele văzute în Slovenia, de o sălbăticie nărăvaşă, ca o iapă neîmblânzită!  

Peste cascada SAVICA am dat incidental. Eram la lacul Bled, ne-a prins ploaia, ne-a ţinut de urât cât am mâncat şi, pentru că nu se mai dădea dusă, am luat un taxi până la maşina lăsată pe partea cealaltă a apei. În taxi erau pliante cu diferite locuri ce meritau văzute în Slovenia , iar unul te momea cu această cascadă, nu una oarecare, ci cea mai cunoscută din ţară. Zis şi făcut! Am inclus-o în periplul nostru: dacă toată ieşirea în Slovenia a fost oarecum ad-hoc, dând ascultare imprevizibilului după cum s-au cusut lucrurilor, curiozităţile şi informaţiile, trebuia să continuăm în acelaşi mod, nu-i aşa? Savica se afla la celălalt mare lac din Slovenia, Bohinj, de acolo mergând cu maşina până la intrarea într-un traseu de 20 de minute printr-o pădure scoasă din "Lord of the Rings", misterioasă, cu pietre mari încremenite în muşchi şi în cădere, cu trunchiuri subţiri şi un verde crud-crud.

"În lacul Bohinj se scurg numeroase râuri, însă cel mai important este Sava Bohinjka. Apa ţâşneşte din adâncurile Dolina Sedmerih Jezer (Valea Celor 7 Lacuri Triglav) printre stâncile Komarca, formând Cascada Savica, cea mai renumită din Slovenia, având o înălţime de 78 m." Noi am găsit-o extrem de tumultoasă, deşi pozele de pe pliante o arătau extrem de liniştită, dar apele de la zăpezi au dat năvală, aşa că acolo, aproape de ea, era un muget infernal şi duşul cu apă rece era inclus în vizionare. Alte cascade mai mici de pe munte îşi croiau drum către ea pe sub stâncă, pe unde se puteau infiltra, iar râul din vale devenea o herghelie zburdând pe păşunea de calcar. 

Abia am terminat de trecut în revistă cascadele din Slovenia, precum şi prima tură de impresii decantate după o săptămână de la revenirea în România. Urmează să ilustrez şi să scriu despre cheile şi lacurile văzute, locuri absolut incredibile săpate sau populate de ape în Alpii Iulieni, de care, trebuie să recunosc (dacă nu e clar deja!), ne-am îndrăgostit până peste cap!