"Don't be afraid! Own the moment! If you're in control,
then the chaos will happen around you and not to you."
(The Family Fang)
"Vă sfătuiesc să nu mergeți la Belioara!" ne-a spus salvamontistul din Stațiunea Băișorii, afișând o profundă îngrijorare. "Azi-noapte am fost pe Muntele Mare să salvăm doi montaniarzi aflați în pericol de moarte pe munte din cauza viscolului, a frigului și a zăpezii. Nămeții sunt consistenți și e posibil să vă rătăciți! Nu aș vrea să vin după dvs pe trasee!" Cu ochii țintă la omul marcat de oboseala nopții ce abia a trecut, am ascultat o poveste ce ni s-a părut incredibilă, având în vedere că noi fuseserăm pe 1 decembrie pe Muntele Mare și nu ne-a lăsat impresia că ar putea provoca o asemenea tragedie. Am aflat că cei doi montaniarzi erau bine echipați, că dormiseră o noapte la cort, doar că a doua zi vântul cu ninsoarea i-a rătăcit pe munte și frigul le-a pus crâncen rezistența la încercare. Salvamontiștii au plecat în căutarea lor și, dacă nu îi găseau oamenii de la baza militară de pe vârf orbecăind după traseu, nu ar fi avut șanse prea mari să supraviețuiască noaptea pe munte. Ni se făcuse pielea de găină și nici prin gând nu ne trecea să nu ascultăm de sfaturile salvamontistului: ne-a recomandat să ajungem pe Vârful Buscat și să ne bucurăm de zăpada proaspătă, mult mai abordabilă la picior pe partea aceea de munte! Zis și făcut, să trăiți!
Am lăsat mașinile la intrarea spre pârtia de ski și, după ce am parcurs o bucată din drumul deszăpezit, am intrat în traseul bandă galbenă. Stratul de zăpadă ne ajungea până la glezne și mai trecea din când în când până în zona pulpelor, dar era excelent de bălăurit prin el, deoarece abia se așezase pe cărări, pe brazi, pe pietre și era numai bun de cernut la pas. Ziua se anunța absolut incredibilă, senină, fără cețuri și vânt, fără amenințări la orizont care să ne deturneze din intenția de a sta pe munte până se însera!
La deschiderea cărării prin zăpadă au muncit Georgiana, Ștefan și Mark, iar noi, ceilalți, i-am urmat conștiincios, fără să ne grăbim, analizând cristalele de gheață de pe crenguțele de brad și admirând aparenta paralizie a pădurii în liniștea de după furtuna nocturnă. Ne-am lăsat extrem de ușor cotropiți de puritatea peisajului, am cedat rapid în fața tentativelor sale de seducție, fiind mai mereu cu ochii ațintiți la două aspecte: brazii apăsați de poveri albe și suprafața nestricată de picior de om sau de urmă de animal. Imaculat! Ți se făcea brusc ordine deplină în gânduri, zumzetul minții se potolea, devenind una cu natura din jur, fiecare pas era ca un vers dintr-un lung poem de potecă și te simțeai răsfoit de munte așa cum un cearșaf e adiat de vânt pe o sârmă, când e întins la uscat. Și uite-așa se pricopsesc montaniarzii cu o dependență pe viață pentru asemenea experiențe, nu descoperă antidot prin care să se trateze (nici nu vor!) și sunt obligați (săracii de ei!) să își administreze des doze de ieșit pe munte ca să nu le cedeze inima!
Eram doar noi pe munte spre Vârful Buscat! Hlizeala creștea pe măsură ce se adunau orele de hălăduit și ne simțeam ușor rupți de orice realitate lăsată undeva, la marginea pădurii, într-o veghe prelungită! Georgiana a desenat un efemer om de zăpadă, zâmbăreț, rotofei și cu nasturi asortați, nășica a pus stăpânire pe Tibi-ul adus de Silviu și l-a împărțit în mod egal doritorilor, am ronțăit alune, biscuiți și alte bunătăți, făcând pauze dese, deoarece nu ne-am grăbit deloc să ajungem la destinație. Erau mult prea încântătoare locurile pe unde ne aflam ca să le schimbăm prea repede! Când ne mai lua frigul de-o aripă, încheiam scurt oprirea, făceam câteva sute de metri de alimentare cu căldură și...iar ne aventuram la o pauză!
Nici nu ne-am dat seama când au trecut 5 ore în Țara Minunilor Albe, pentru că eram absorbiți de tot ce era în jur și, oricât de multe ture de iarnă am face, avem aceeași senzație de uimire când ne întâlnim cu astfel de peisaje. Mai ales dacă nu ne confruntăm cu vreun frate bezmetic al vântului de Bistricioru sau de Gărgălău! După ieșirea dintre brazi, spre vârf, am dat peste o porțiune mai viscolită care îndepărtase zăpada și lăsase la vedere ierburile arse de toamnă. Unde pădurea proteja muntele, valurile albe se aglomerau sau se împotmoleau în căderea lor prin copaci, dar, acolo unde cărarea înfrunta direct cerul, lucrurile se schimbau și aveam parte de mai multe scenarii și de o frământare diferită la picioare.
Tăierile de copaci au început să se îndesească pe măsură ce ne apropiam de pârtia de ski, semn clar că oamenii se aflau prin apropiere. Din acest punct de vedere Muntele Mare ni s-a părut oarecum protejat, nu decimat masiv, așa cum am văzut în Giumalău sau prin alte părți. Am dat și peste case de vacanță construite în desișurile pădurii, departe de civilizație și apropiate de liniște și de sălbăticie, dar cele din zona pârtiilor mi s-au părut neterminate, nu defineau în niciun caz un loc amenajat în mod coerent ca un spațiu destinat sporturilor de iarnă și turismului motan. Totul trimitea la aceleași concluzii asociate cu un etern început specific românilor, cu planuri avansate până la un anumit punct, cu idei neterminate din varii motive, cu o delăsare în privința detaliilor. Ne-am entuziasmat văzând că exista un telescaun nou, dar, deși era atâta zăpadă, acesta încă nu funcționa și doritorii ajunși până în zonă plecau dezamăgiți! Normal, nu?
Ne-am încărcat natura în vene și am ieșit din zona vârfului și a pârtiei spre locul unde am lăsat mașinile! Am dublat oboseala sănătoasă post-munte cu o roșeală în obraji înzecită sub efectul unei ciorbe fierbinți servite la hotelul cel mai apropiat de drum. Când am ieșit afară, o fulguială liniștită ne-a condus până acasă și am apreciat la maxim cele 3 zile legate de munte! Dacă fiecare tură ar arăta ca episodul Apuseni, ne-ar ține bateriile de energie bună mult mai mult atunci când revenim la treburile noastre rutiniere din oraș!
"for we all have/ our own/ twilights/ and mists/ and abysses/ to return to" (Sanober Khan), deoarece muntele nu șterge ceea ce suntem deja, ci ne ajută să ne reinventăm, să ne vedem așa cum nu credeam că suntem. El este cel care creează o burtă de tihnă necesară celui care se simte la el acasă atunci când rucsacul îi apasă pe umeri, când bocancii i se împlântă în piatră, când transpirația îl face să se simtă viu, când soarele îi pârlește fața, când vântul devine hâtru, când respirația îi este din nou familiară, îi sună în urechi precum un camarad dintr-un război mut. Una din cele mai bune versiuni ale propriei mele ființe sălășluiește în munți, o regăsesc mereu fermă, curată, senină, privindu-mă direct în ochi și spunându-mi "Our steps follow our instinct and take us into the unknown. We no longer see the obstacles behind us, but look forward to the ones ahead." (Kilian Jornet).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu