Me and You. Just Us Two.
Fiind îndrăgostiți de adrenalina înălțimii și consumând foarte repede energia cu care ne încărcăm bateriile interioare după fiecare tură de munte, ne-am gândit ca în noiembrie să profităm de un sfârșit de săptămână și să evadăm în Apuseni, în Cheile Turzii. Silviu nu le parcursese niciodată, deși le zărise de atâtea ori de la depărtare de pe autostradă și chiar era curios în privința lor: i se păreau provocatoare căscate așa, în mijlocul podișului, fără alți frați înăltoci prin preajmă! Căutând informații despre eventualele trasee care s-ar putea face prin ele, dincolo de cel de la nivelul firului apei, am aflat că în țara noastră s-au inaugurat mai multe trasee de via ferrata în ultimii doi ani și că unul dintre ele se afla chiar în...Cheile Turzii! E de prisos să precizez cum a reacționat Zmeul meu când i-am spus că ar fi o posibilitate să nu mergem doar la hălăduială pe cheatră, ci să ne punem și hamul de via ferrata și ne aventurăm pe versanții abrupți! Al nouălea cer a fost o limită joasă pentru a-i măsura entuziasmul! Uuhaa - vorba lui Al Pacino!
"Travel doesn't always need to be some far away place. It just has to be somewhere where you can go to unwind and escape from the dreary routines we are all guilty of having." (Iurie Belegurschi) și e nevoie doar de scânteia lui "Mergem?" sau a lui "Ce-ar fi dacă?" pentru a-ți porni rotițele înspre direcția locului căruia îi dai târcoale mental. Deocamdată!
Am ajuns cu avionul de la Iași la Cluj, m-am cazat la Hotel Biscuit și l-am așteptat pe Silviu să apară din Ungaria împreună cu înaripatul lui, Uliul Negru. După o seară tihnită și o dimineață savurată la o cafea și un mic-dejun colorat, ne-am dus îndreptat spre Cheile Turzii, situate aproape de satul Cheia, de-a lungul firului pârâului Hășdate, pe o lungime de 3.5 km. Ne-am luat echipamentul în spate, căștile le-am agățat de rucsăcel și am intrat la cabana salvamontului pentru a cere informații despre traseu și pentru a anunța intenția de a face via ferrata Hornul lui Hili. Când ne-a văzut domnul care era de serviciu, ne-a evaluat în câteva secunde uitându-se la bocanci și la hainele de pe noi, ne-a dat indicații fără de care nu am fi găsit intrarea și ne-a urat drum bun! Trebuia să mergem de-a lungul apei până la ultimul pod, după care urcam la buza peșterii, făceam dreapta și aveam să vedem scris via ferrata! Acolo ne-a sfătuit să ne punem hamul și să înaintăm cu grijă: nu prea erau marcaje pentru că via ferrata din horn era croită pe un fost traseu de escaladă și o știau doar cei realmente interesați de asemenea căi de petrecere a timpului liber!
Am ajuns cu avionul de la Iași la Cluj, m-am cazat la Hotel Biscuit și l-am așteptat pe Silviu să apară din Ungaria împreună cu înaripatul lui, Uliul Negru. După o seară tihnită și o dimineață savurată la o cafea și un mic-dejun colorat, ne-am dus îndreptat spre Cheile Turzii, situate aproape de satul Cheia, de-a lungul firului pârâului Hășdate, pe o lungime de 3.5 km. Ne-am luat echipamentul în spate, căștile le-am agățat de rucsăcel și am intrat la cabana salvamontului pentru a cere informații despre traseu și pentru a anunța intenția de a face via ferrata Hornul lui Hili. Când ne-a văzut domnul care era de serviciu, ne-a evaluat în câteva secunde uitându-se la bocanci și la hainele de pe noi, ne-a dat indicații fără de care nu am fi găsit intrarea și ne-a urat drum bun! Trebuia să mergem de-a lungul apei până la ultimul pod, după care urcam la buza peșterii, făceam dreapta și aveam să vedem scris via ferrata! Acolo ne-a sfătuit să ne punem hamul și să înaintăm cu grijă: nu prea erau marcaje pentru că via ferrata din horn era croită pe un fost traseu de escaladă și o știau doar cei realmente interesați de asemenea căi de petrecere a timpului liber!
Cheile Turzii erau cotropite de toamna târzie, dar aveau un aer primitor, ritmat de cursul apei învolburate de la ploile din ultimele zile. Imediat după ce ne-am pus echipamentul am dat nas în nas cu un perete vertical, pe care stăteau tolănite niște cabluri bătute în niște pitoane răzlețe, și ne-am înfipt bocancii în piatră. Ultima via ferrata pe care o făcuserăm fusese cu un an înainte, în Elveția și în Dolomiții Italiei, așa că am provocat un adevărat tsunami de încântare mușchilor în momentul opintirii pe prizele din stâncă! Concentrarea noastră a devenit totală în câteva secunde și eu, cel puțin, m-am conectat imediat la dificultatea unui astfel de traseu, dar Silviu era peste măsură de bucuros că se cocoța în luna noiembrie pe o via ferrata și nu reușea să fie eficient în căpătarea seriozității! Happy Blea watching...the other Happy Blea!
După escaladarea peretelui de început, am traversat o porțiune de grohotiș, am urcat un tăpșan pietros și am ocolit pintenul străjuit de cabluri ce ascundea hornul. Pe măsură ce ne apropiam de locul cu pricina, stâncile se transformau în coloși înfipți de giganți în pământ și realizam cam de ce anvergură era traseul propriu-zis. Via ferrata era strunită de niște scoabe metalice ce funcționau pe post de trepte pe un perete expus, care ne-a solicitat mușchii de la bun început. Distanțele dintre scări deveneau pe alocuri destul de ample și ne determinau să executăm niște întinderi considerabile pe stânca verticală. Prizele înguste ne-au dat cele mai multe bătăi de cap, dar adrenalina suspendării pe unele porțiuni ne-a energizat la maxim și am continuat drumul cu implicare totală.
Limita mi-am atins-o la surplombă! A fost un pasaj de trecere mult prea dificil pentru mine, deoarece trebuia să îmi susțin toată greutatea în mâini, să mă ancorez cu picioarele de prize mici și să trec ochiurile carabelor de pe o porțiune de ferrată pe alta! Am încercat de 2 ori, dar mușchii mei solicitați la maxim nu făceau față celor trei sarcini simultane, așa că am considerat că era momentul să renunț. Silviu a trecut de surplombă ca să vadă cum se configura traseul mai departe și a constatat că mâinile aveau să fie solicitate în continuare. Am parcurs cam 85% din via ferrata și mai aveam puțin până la ieșirea deasupra hornului, dar am hotărât să nu riscăm vreun accident și am făcut cale întoarsă!
Limita mi-am atins-o la surplombă! A fost un pasaj de trecere mult prea dificil pentru mine, deoarece trebuia să îmi susțin toată greutatea în mâini, să mă ancorez cu picioarele de prize mici și să trec ochiurile carabelor de pe o porțiune de ferrată pe alta! Am încercat de 2 ori, dar mușchii mei solicitați la maxim nu făceau față celor trei sarcini simultane, așa că am considerat că era momentul să renunț. Silviu a trecut de surplombă ca să vadă cum se configura traseul mai departe și a constatat că mâinile aveau să fie solicitate în continuare. Am parcurs cam 85% din via ferrata și mai aveam puțin până la ieșirea deasupra hornului, dar am hotărât să nu riscăm vreun accident și am făcut cale întoarsă!
Înainte de a pleca din zona surplombei am stat vreo 10 minute și am savurat senzația de a fi aproape de tavanul prăbușit parțial al unei peșteri! Amețeala provocată de hăul de sub picioare și cerul liber întrezărit prin deschizătura pietrei îți oferă o trăire cum rar prinzi în experimentările asociate muntelui: liliecii ni s-au părut dintr-odată niște animale extrem de curajoase! Oprirea din traseu nu a fost o înfrângere pentru noi, ci o decizie înțeleaptă de a nu ne pune în pericol, deoarece fizic ni se părea că eram ușor depășiți de situație. Cred că Silviu ar fi putut continua, dar a exclus propunerea mea de a se duce până sus cât timp eu așteptam revenirea lui, așa că am coborât cătinel, cu poze și concentrare la pași! Faptul că făcuserăm o bucată serioasă de via ferrata în noiembrie era deja o mare reușită pentru noi, așa că urma să ne felicităm pentru curaj la Moara lu' Antone câteva ore mai târziu, cinstindu-ne cu gazda la un pahar de pălincă și unul de țuică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu