30 decembrie 2016 - ȘUREANU cotropit de zăpezi

"Dacă nu ştii ce să ceri de la viaţă, viaţa nu ştie ce să îţi dea."

 (Ileana Vulpescu)

      Episodul 6 din seria "Munte la final și la început de an!" s-a desfășurat la sfârșitul lui 2016 în zona Depresiunii Hațeg, străjuită de pietroși din toate direcțiile. Eu și Silviu am fost extrem de încântați de apropierea de Retezat și de Parâng, ale căror creste le-am parcurs în 2015, precum și de posibilitatea ajungerii în niște grupe montane în care nu mai fuseserăm: Țarcu, Godeanu, Șureanu, Poiana Ruscă. Decizia de a ne orienta eforturile de organizare a turelor de Anul Nou prin locul de întâlnire dintre Carpații Meridionali și Carpații Occidentali a fost susținută și de nașii noștri, Anca și Mark, dornici să poată zburda prin locuri în care nu ajunseseră. Am căutat cazare prin zonă timp de o săptămână, am cercetat variante alternative pe la cabane, până când Silviu a dat peste Moara lu' Antone și lipiciul specific întâlnirii dintre oamenii frumoși s-a activat imediat: dl Mihai Marinchescu s-a transformat în gazda perfectă pentru grupul nostru format din 17 doritori de experiențe superlative la final de an - Silviu, Daniela, Mark, Anca, Horia, Irina, Bogdan, Marinela, Gabi, Mihaela, Marian, Ioana, Mădălina, Georgiana, Adela, Anika venită din Germania și ștrumfa Ștefana! 

         Mi-a plăcut peste măsură grupul de anul acesta: a fost vesel, deschis, foarte receptiv la firesc și la tihna celuilalt, nu a avut ierarhii sau șefi, cei pricepuți la organizare/trasee/zonă culinară/prăjituri/salată boeuf/grătar s-au simțit liberi să își pună abilitățile la treabă pentru starea de bine generală și mai toți am stat împreună cât s-a putut de mult, cunoscându-ne, schimbând impresii la cald și punând țara la cale pentru ieșiri viitoare. Tot grupul era vorbitor de limbă engleză, așa că Anika s-a simțit ca peștele în apă între noi, fapt care ne-a bucurat căci puteam înota împreună prin idei și glume.  

      După ce ne-am adunat din mai multe colțuri ale țării (Iași, București, Adjud) și ale Europei (Ungaria, Germania) în seara de 29 decembrie 2016, am pus la cale primul traseu al ieșirii noastre, spre munții Șureanu. Ne-am trezit dis-de-dimineață și am purces către Sebeș, urmând drumul spre Șugag - Oașa - Luncile Prigoanei - Poarta Raiului - Domeniul Schiabil Șureanu, înregistrând 3 ore de drum prin niște locuri absolut uluitoare. Drumul era deszăpezit până la Lacul Oașa, iar de acolo am mers cu grjă mai departe pentru că doar grosul troienilor era dat la o parte pe laterale. Am fost luați prin surprindere de sălbăticia și măreția naturii, de tăcerea lacurilor întinse de-a lungul stâncilor și a versanților împăduriți ai căror fagi golași se oglindeau peste ape exact cum am văzut la fiordurile norvegiene. Treptat și-a făcut apariția soarele și ne-a dezvăluit adevăratul dans dintre ceruri și zăpezi, iar minunea aceasta ne-a ținut conectați total la munte în orele care au urmat. Planul nostru era să urcăm cu telescaunul până pe Vârful Aușel (2.009 m), de acolo să facem traseul până pe Vârful lui Pătru (2.130 m) și apoi, dacă mai aveam timp, să încercăm și o bucată din drumul spre Vârful Șureanu (2.059 m). Câtă generozitate în planificare!     

Cei de la telesacun ne-au spus că nu puteam folosi instalația lor dacă nu aveam schiuri și ne-au potolit avântul montaniard prin două replici scurte! Adela, Anika, Irina și Horia au ales varianta de a merge la ski, iar eu, Silviu, Anca, Mark, Mihaela, Mădălina și Georgiana ne-am încăpățânat să dăm târcoale unui plan B de hălăduială. Dacă trebuia să parcurgem diferența de nivel de la bază până pe Vârful Aușel, nu aveam timp de făcut porțiunea de creastă și ne munceam prea mult prin pădure și prin zăpezile până la brâu, pierzând astfel spectacolul înălțimilor. Salvamontistul de serviciu ne-a sfătuit să mergem spre Vârful Șureanu, pentru că vremea nu era prea îmbucurătoare pe Vârful lui Pătru și era mai bine pentru noi să facem ceva care să ne răsplătească efortul de a fi venit până acolo cu atâta entuziasm. Am ascultat punctul lui de vedere și ne-am aventurat pe traseul indicat, fiind confiscați vizual de brazii doldora de cristale de gheață și de zăpezi vânturate! Cețurile adunate la sfat pe Vârful lui Pătru s-au dat la o parte pe nesimțite și ne-au descoperit o panoramă ce a devenit imediat motivație pentru noi să revenim vara cu rucsacii în spate la o tură de vreo 2 zile la cort pentru a gusta pe îndelete savorile acelui munte!

       Coamele cu zăpezi neatinse, brazii contorsionați sub păturile înfiorător de albe, albastrul curat de 2.000 m și lumina soarelui puternic ni s-au oferit fără ezitare și ne-au lăsat să ne îndopăm din frumusețea lor. Pentru cine nu călătorește așa mult la munte, atâta iarnă poate părea monotonă, plină de scenarii care se repetă: să te îmbraci gros, să înoți prin zăpezi care îți ajung până la genunchi (sau mai sus!), să stai cu nasul în fular (sau în Buff!), să te oprești la nevoie să bei un ceai cald din termos pentru că frigul te îmbrățișează repede la pauze, să te uiți întruna la ceas ca să calculezi câte ore de lumină mai ai, să visezi la foc în sobă. Dincolo de aparentul disconfort (montaniarzii consideră toate aceste aspecte drept echipament și conduită necesare turelor de iarnă, atâta tot!) se află plusurile de natură și de înălțime a frumosului, de traseu făcut alături de oameni cu care semeni, de gesturi și glume ce intră în circuitul intern al grupului, de decizii luate în condițiile imprevizibile ale drumului. 

     Simțul aventurii se exacerbează când te pui în situații de ieșire din spațiul propriu, obișnuit, și te descoperi altfel, revenind acasă cu o tolbă de imagini și de senzații (în)noi(te): scârțâitul zăpezii sub bocanci, aburul din nări dat la schimb pe oxigenul de altitudine, umbrele brazilor proiectate pe foaia albă de la poale, căldură retrasă din buricele degetelor și cea care te năvălește la o urcare mai pieptișă, înjurăturile spuse la afundarea în troiene, roșul din obrajii sărutați de frig. Oamenii îndrăgostiți de munte nu au cum să se săture de toate acestea, pentru că așa cum apa ("hașdoio", vorba lui Răzvan Năstase) are rostul ei pentru organism, la fel și lucruri adunate la/pe munte își au tâlcul lor!

       După atâta îndrăgosteală de partea tihnită a muntelui, am fost luați în primire de cea năpraznică. Apropiindu-ne de pintenul de urcare pe Vârful Șureanu, un viscol mușcător a început să își facă simțită prezența pe nepusă masă și să ne trimită rând pe rând în căsuța de lemn construită ca adăpost pentru omul care lucra la teleschi atunci când era deschis. Vâjâitul inconfundabil al vântului de munte ce se întețește ne-a transmis în mod evident că nu avea de gând să se potolească prea curând, așa că a trebuit să luăm în considerare planul de a ne întoarce. Nășelul a încercat o înaintare pentru câteva sute de metri, după care s-a întors la matcă, împreună cu nășica ce se dusese pe urmele lui. Din stânga versantului cobora un șir de 20 de oameni îmbrăcați necorespunzător: viscolul era mult mai accentuat spre vârf și i-a obligat să se întoarcă din traseu, deși nu mai aveau mult până în vârf. La orizont Retezatul trona cu vârfurile sale de peste 2.000 m și ne accelera sângele în vene de nerăbdare să vină timpul frumos mai repede!  

     Nu avea rost să forțăm urcarea pentru că ne era prea frig și am fi luptat degeaba cu viscolul, așa că am făcut cale întoarsă și ne-am oprit la un vin fiert și la un ceai fierbinte la locurile special amenajate pentru cei care schiau de zor. Alt salvamontist ne-a luat în primire când am ajuns la parcare crezând că noi eram cei care merseserăm aproape de vârf, dar i-am infirmat bănuielile spunându-i că am ales varianta înțeleaptă de a nu risca prostește, aveam experiență de Gărgălău și Bistricioru. Ne-a explicat că era pericol de avalanșă pe acel versant, deoarece zăpada a fost viscolită și împinsă pe muchia crestei și a creat o cornișă ce se putea declanșa dacă era deranjată. Ni s-a părut puțin dramatizat pericolul, dar i-am dat dreptate omului: își făcea datoria de a preveni asumarea unor riscuri care ar fi putut duce la consecințe nu foarte plăcute. 

       Starea de bine ne-a fost înmulțită de o lumină de apus răsfrântă peste creste și mintea noastră făcea comparații cu albul curat pe care l-am găsit dimineața. Uliul Negru și viitoarea Bagheera au plecat primii, iar Horia a venit cu fetele mai târziu, după ce a luat oameni la "Ia-mă, nene!", i-a pus în spate, i-a lăsat să cânte în legea lor și i-a oferit Anikăi o amintire de neuitat, cu români veseli, după prima zi de ski din viața ei.  

     Anul montaniard s-a încheiat extrem de generos pentru noi, cu un munte nou și cu o zi absolut superbă alături de oameni tihniți! Mihaela ne povestea că o prietenă de-a ei se afla în Alpii francezi, la Chamonix, și se plângea că nu prea avea zăpadă, așa că i s-a făcut milă de ea și i-a trimis niște poze din tura noastră în Șureanu. E de prisos să comentez reacțiile! Însă pot să ilustrez o impresie mai apropiată, pe cea a Adelei, care a strâns 110 like-uri pe FB (record pentru ea!) cu poza soarelui strecurat printre oamenii din telescaun. Comentariul trăit intens și asociat a fost - "Wrapping up a hell of a year in winter wonderland, in the Romanian mountains. Nature is home."

3 decembrie 2016 - APUSENI - Vârful Buscat (1.676 m) într-un antrenament de iarnă ochioasă

"Don't be afraid! Own the moment! If you're in control, 

then the chaos will happen around you and not to you."

(The Family Fang)

       "Vă sfătuiesc să nu mergeți la Belioara!" ne-a spus salvamontistul din Stațiunea Băișorii, afișând o profundă îngrijorare. "Azi-noapte am fost pe Muntele Mare să salvăm doi montaniarzi aflați în pericol de moarte pe munte din cauza viscolului, a frigului și a zăpezii. Nămeții sunt consistenți și e posibil să vă rătăciți! Nu aș vrea să vin după dvs pe trasee!" Cu ochii țintă la omul marcat de oboseala nopții ce abia a trecut, am ascultat o poveste ce ni s-a părut incredibilă, având în vedere că noi fuseserăm pe 1 decembrie pe Muntele Mare și nu ne-a lăsat impresia că ar putea provoca o asemenea tragedie. Am aflat că cei doi montaniarzi erau bine echipați, că dormiseră o noapte la cort, doar că a doua zi vântul cu ninsoarea i-a rătăcit pe munte și frigul le-a pus crâncen rezistența la încercare. Salvamontiștii au plecat în căutarea lor și, dacă nu îi găseau oamenii de la baza militară de pe vârf orbecăind după traseu, nu ar fi avut șanse prea mari să supraviețuiască noaptea pe munte. Ni se făcuse pielea de găină și nici prin gând nu ne trecea să nu ascultăm de sfaturile salvamontistului: ne-a recomandat să ajungem pe Vârful Buscat și să ne bucurăm de zăpada proaspătă, mult mai abordabilă la picior pe partea aceea de munte! Zis și făcut, să trăiți!   

      Am lăsat mașinile la intrarea spre pârtia de ski și, după ce am parcurs o bucată din drumul deszăpezit, am intrat în traseul bandă galbenă. Stratul de zăpadă ne ajungea până la glezne și mai trecea din când în când până în zona pulpelor, dar era excelent de bălăurit prin el, deoarece abia se așezase pe cărări, pe brazi, pe pietre și era numai bun de cernut la pas. Ziua se anunța absolut incredibilă, senină, fără cețuri și vânt, fără amenințări la orizont care să ne deturneze din intenția de a sta pe munte până se însera!

      La deschiderea cărării prin zăpadă au muncit Georgiana, Ștefan și Mark, iar noi, ceilalți, i-am urmat conștiincios, fără să ne grăbim, analizând cristalele de gheață de pe crenguțele de brad și admirând aparenta paralizie a pădurii în liniștea de după furtuna nocturnă. Ne-am lăsat extrem de ușor cotropiți de puritatea peisajului, am cedat rapid în fața tentativelor sale de seducție, fiind mai mereu cu ochii ațintiți la două aspecte: brazii apăsați de poveri albe și suprafața nestricată de picior de om sau de urmă de animal. Imaculat! Ți se făcea brusc ordine deplină în gânduri, zumzetul minții se potolea, devenind una cu natura din jur, fiecare pas era ca un vers dintr-un lung poem de potecă și te simțeai răsfoit de munte așa cum un cearșaf e adiat de vânt pe o sârmă, când e întins la uscat. Și uite-așa se pricopsesc montaniarzii cu o dependență pe viață pentru asemenea experiențe, nu descoperă antidot prin care să se trateze (nici nu vor!) și sunt obligați (săracii de ei!) să își administreze des doze de ieșit pe munte ca să nu le cedeze inima! 

      Eram doar noi pe munte spre Vârful Buscat! Hlizeala creștea pe măsură ce se adunau orele de hălăduit și ne simțeam ușor rupți de orice realitate lăsată undeva, la marginea pădurii, într-o veghe prelungită! Georgiana a desenat un efemer om de zăpadă, zâmbăreț, rotofei și cu nasturi asortați, nășica a pus stăpânire pe Tibi-ul adus de Silviu și l-a împărțit în mod egal doritorilor, am ronțăit alune, biscuiți și alte bunătăți, făcând pauze dese, deoarece nu ne-am grăbit deloc să ajungem la destinație. Erau mult prea încântătoare locurile pe unde ne aflam ca să le schimbăm prea repede! Când ne mai lua frigul de-o aripă, încheiam scurt oprirea, făceam câteva sute de metri de alimentare cu căldură și...iar ne aventuram la o pauză! 

       Nici nu ne-am dat seama când au trecut 5 ore în Țara Minunilor Albe, pentru că eram absorbiți de tot ce era în jur și, oricât de multe ture de iarnă am face, avem aceeași senzație de uimire când ne întâlnim cu astfel de peisaje. Mai ales dacă nu ne confruntăm cu vreun frate bezmetic al vântului de Bistricioru sau de Gărgălău! După ieșirea dintre brazi, spre vârf, am dat peste o porțiune mai viscolită care îndepărtase zăpada și lăsase la vedere ierburile arse de toamnă. Unde pădurea proteja muntele, valurile albe se aglomerau sau se împotmoleau în căderea lor prin copaci, dar, acolo unde cărarea înfrunta direct cerul, lucrurile se schimbau și aveam parte de mai multe scenarii și de o frământare diferită la picioare. 

        Tăierile de copaci au început să se îndesească pe măsură ce ne apropiam de pârtia de ski, semn clar că oamenii se aflau prin apropiere. Din acest punct de vedere Muntele Mare ni s-a părut oarecum protejat, nu decimat masiv, așa cum am văzut în Giumalău sau prin alte părți. Am dat și peste case de vacanță construite în desișurile pădurii, departe de civilizație și apropiate de liniște și de sălbăticie, dar cele din zona pârtiilor mi s-au părut neterminate, nu defineau în niciun caz un loc amenajat în mod coerent ca un spațiu destinat sporturilor de iarnă și turismului motan. Totul trimitea la aceleași concluzii asociate cu un etern început specific românilor, cu planuri avansate până la un anumit punct, cu idei neterminate din varii motive, cu o delăsare în privința detaliilor. Ne-am entuziasmat văzând că exista un telescaun nou, dar, deși era atâta zăpadă, acesta încă nu funcționa și doritorii ajunși până în zonă plecau dezamăgiți! Normal, nu? 

     Ne-am încărcat natura în vene și am ieșit din zona vârfului și a pârtiei spre locul unde am lăsat mașinile! Am dublat oboseala sănătoasă post-munte cu o roșeală în obraji înzecită sub efectul unei ciorbe fierbinți servite la hotelul cel mai apropiat de drum. Când am ieșit afară, o fulguială liniștită ne-a condus până acasă și am apreciat la maxim cele 3 zile legate de munte! Dacă fiecare tură ar arăta ca episodul Apuseni, ne-ar ține bateriile de energie bună mult mai mult atunci când revenim la treburile noastre rutiniere din oraș! 

   "for we all have/ our own/ twilights/ and mists/ and abysses/ to return to" (Sanober Khan), deoarece muntele nu șterge ceea ce suntem deja, ci ne ajută să ne reinventăm, să ne vedem așa cum nu credeam că suntem. El este cel care creează o burtă de tihnă necesară celui care se simte la el acasă atunci când rucsacul îi apasă pe umeri, când bocancii i se împlântă în piatră, când transpirația îl face să se simtă viu, când soarele îi pârlește fața, când vântul devine hâtru, când respirația îi este din nou familiară, îi sună în urechi precum un camarad dintr-un război mut. Una din cele mai bune versiuni ale propriei mele ființe sălășluiește în munți, o regăsesc mereu fermă, curată, senină, privindu-mă direct în ochi și spunându-mi "Our steps follow our instinct and take us into the unknown. We no longer see the obstacles behind us, but look forward to the ones ahead." (Kilian Jornet).

2 decembrie 2016 - APUSENI - Cheile Turzii, pârâul Hășdate și Versantul Stâng în cele 4 anotimpuri

"Youth is happy because it has the capacity to see beauty. 

Anyone who keeps the ability to see beauty never grows old." 

(Franz Kafka)

      După ce am străbătut zăpezile iernii instalate în Muntele Mare, a venit rândul să dăm nas în nas cu o toamnă târzie și capricioasă în Cheile Turzii. Eu și Silviu ajungeam pentru a doua oară prin ele în luna noiembrie, deoarece am făcut împreună via ferrata Hornul lui Hili și știam cam ce ne aștepta pe traseu până la atingerea ultimului pod. De acolo voiam să continuăm și să ne cocoțăm pe Versantul Stâng pentru a vedea totul de la înălțime. Ștefan și-a etalat un tricolor adus de la Iași, special luat pentru o poză-simbol pe munte de Ziua Națioanlă, doar că a uitat pe unde l-a pus în rucsac și a ratat ocazia de a marca momentul pe 1 decembrie, când am făcut traseul pe Muntele Mare. A doua oară s-a învățat minte și l-a avut la îndemână!

      "Cu o suprafață de 235 de hectare, cu peste 1.000 de specii de plante și 110 specii de păsări, Cheile Turzii au statutul de arie protejată de interes național încă din 1938. Un număr de 24 de specii de animale și plante din Cheile Turzii sunt protejate, unele, precum usturoiul sălbatic (denumit popular Ceapa Ciorii din Cheie), vidra (Lutra Lutra) și gălbiorul roșcat (un fluture) fiind specii rare." Nu prea am avut acces la aceste minunății ale verii pentru că toamna deasă din jurul nostru le trimisese deja la odihnă în somnul naturii care începuse cu două luni în urmă. E un tip de frumusețe aparte în peisaj în perioada aceasta, nu e ceva vizibil, nu te uimește, nu te face să te oprești, pentru că frigul îți determină retragerea în polar, în căldura bocancilor și în buff-ul de la gât. Totuși, devii conștient de pauza pe care până și natura trebuie să o ia de la agitația ei ciclică, retrăgându-și sevele și culorile pentru a se reface sub supravegherea iernii anunțate. Și uite-așa coboară liniștea între stânci și doar pârâul și vântul le mai leagănă sau le mai zguduie auditiv!  

       După ce am trecut ultimul pod, am mai mers puțin și am ieșit în capătul cheilor, apoi am făcut dreapta și am început să urcăm pe Versantul Stâng. Nu eram singuri în zonă! Un vânt friguros umbla teleleu pe pantele populate de arbuști golași și antrena după sine o burniță alergată în mai multe direcții și capabilă să ne întoarcă pe toate părțile! Inițial, am crezut că nu vom putea face traseul de creastă. De ce? Din cauza unei ploi serioase care ne amenința la orizont că avea să ne ajungă la scurt timp după trecerea zloatei! Era o schimbare de decor prea drastică: de la huzureala resimțită la nivelul apei la dramatismul șuierat de deasupra cheilor, cu un vânt căpos care ne împingea umerii și ne grăbea pasul! Totul în câteva minute!

       Nu ne-am dat bătuți! Am înaintat cu nasul în haine și cu picioarele bine înfipte în pantă, admirând dezlănțuirea valurilor de ninsoare măruntă proiectată pe fundalul gri al Versantului Drept. Am descoperit că exista un anumit farmec și în acea ecuație montană, chiar dacă niciun montaniard nu și-o dorea în mod deosebit pentru că îi bloca vizibilitatea și îl obliga să stea înfofolit în haine. În mod evident era de preferat ninsoarea iernii în fața ploii, așa că imediat ne-am activat zâmbetele, ne-am aliniat la poze pentru a face front comun în fața rebeliunii de la înălțime și am dat gata vântul cu încăpățânarea noastră pentru că s-a oprit pe la jumătatea versantului și a făcut loc unui senin ascuns dincolo de norii de zăpadă.

          Ne aflam într-o liniște adiată și nu mai pricepeam nimic din trecerile acelea bruște de la un anotimp la altul! Parcă o boare de primăvară ne luase în primire, ploaia dispăruse total, fierberea aerului se calmase și noi puteam să admirăm pe îndelete cei doi versanți care străjuiau pârâul Hășdate în trecerea lui prin chei. Am încetinit ritmul și ne-am lăsat purtați de atmosfera tihnită care ne înconjura din toate părțile, vrând să prelungim momentul, pentru că bănuiam că nu avea să dureze. Era doar un interludiu!  

    Sofocle afirma că "Nu există bucurie mai mare decât cea venită pe neaşteptate." și momentele de vară călduță trăită pentru câteva minute la firul ierbii, cu o pungă de alune scoase la ronțăială și cu biscuiți oferiți fiecăruia au fost o neașteptată cireașă pe tortul drumeției noastre în Cheile Turzii. Vorbă nășicii: Așa ceva...!! Când am observat cerul albastru la orizont, ne-am uitat unii la alții și ni s-a părut incredibil că am putut trăi toate anotimpurile într-o singură zi, în decursul câtorva ore, ca și cum natura a făcut o repetiție generală, și-a dat test practic la ciclicitate, punându-și întrebări pe sărite! Nu am refuzat să îi acordăm și note, așa că ne-am prelungit șederea pe versantul înierbat, care își încălzea umerii sub razele de soare!

     După o jumătate de oră de coborâre plăcută printre stejari golași și frunze ruginii adunate în pături, ne-a înghiontit de nicăieri o ninsoare deasă! Vântul se reinstalase pe creste, nu se sinchisise să coboare după noi, așa că ne-a cuprins o bucurie veritabilă de copii mari privind legănarea fulgilor mari și tihniți. Eu și Silviu am rămas mai în urmă cu Irina la strâns ghinde uitate de veverițe, deoarece o aveam cu noi pe Georgiana, o super pasionată de conuri-ghinde-și-tot-neamul-lor, care mergea în față și ne dădea indicații prețioase despre locurile cele mai bune unde ar putea fi găsite zăcămintele de ghinde. Cu căpăcel, musai!  

    Ziua petrecută prin și pe deasupra Cheilor Turzii ne-a plăcut foarte mult! A fost aparte, complexă, provocatoare, iar seara, la Cabana Flavia, am avut un chef de stat la taclale de numai-numai! Am încercat să cuplăm și vizitarea Salinei Turda la acea zi, dar am adăstat prea mult pe munte și nu ne-au ieșit socotelile, așa că am ajuns pe acolo în ziua de plecare spre Iași. Am parcurs coridoarele până la Mina Rudolf, "adâncă de 42 metri, lată de 50 şi lungă de 80 metri, ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda. Am coborât cele 172 de trepte, de la cele 13 etaje, la fiecare pod de odihnă fiind marcat în perete anul în care a fost exploatat nivelul respectiv." Aproape de tavanul minei se poate atinge plafonul din sare pură, cu stalactite care se formează răbdător cu doi milimetri pe an și pot ajunge la maxim trei metri. De acolo am trecut la Mina Terezia, care are "o formă conică, de 90 de metri înălțime, 87 m diametru și o adâncime de 112 m. La baza sa este un mic lac subteran pe care se află o insulă formată din sarea reziduală depozitată după 1880, când exploatarea sării în această cameră a fost sistată."

     "Exploatarea sării la Turda a început probabil în perioada ocupaţiei romane în Dacia. Primul document care atestă legătura cu sarea a orașului Turda este emis de cancelaria maghiară în anul 1075, când este menţionată vama ocnelor de sare "la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus". Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri vechi, "Iosif", "Terezia" şi "Anton", unde extracţia a atins adâncimea de 108 m, fiind sistată din cauza conţinutului ridicat de argilă. Pentru a uşura transportul pe drumul abrupt, în 1853 s-a hotărât construirea unei galerii pornind de la Turda Nouă. Aceasta s-a numit "Franz Iosif" și a atins în 1871 lungimea de 780 m, fiind prelungită până la sfârşitul secolului cu încă 137 m. Concomitent cu săparea galeriei de transport a fost modernizat puţul "Terezia", prin completarea lui cu două camere laterale "Rudolf" şi "Ghizela". După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar asta nu împiedică declinul activităţii, care a culminat cu închiderea minei, în 1932. În 1992,  salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, iar primii 526 m ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi. Salina Turda fost modernizată cu fonduri europene și a fost redeschisă în ianuarie 2010."

       După vizita la Salina Turda am luat masa la...Sarea-n bucate! Anca, Irina și Ștefan au creat un tricolor ad-hoc și nouă ne-a priit masa cu toate suprizele ei de atmosferă și de...meniu! Eram ghiftuiți de frumos după 3 zile de munte, plus o vizită la o salină, și urma să revenim acasă cu forțe înzecite de bine! Ne intraserăm într-un oarecare ritm rutinier cu dormit în miros de lemn ars, trezit dimineața într-o ușoară răcoare, plecat pe trasee prin munți, revenit la cabană la o cină copioasă cu surprize culinare aduse de fiecare, plus trăit tihnit seară după seară cu gândul că până la plecare mai era destulă vreme!

      Veverițele și-au adunat conurile și ghindele, natura a trecut testul anotimpurilor și noi ne-am trăit falia de munte des cu o seninătate pe care la oraș o păstrăm mai greu! Atâta sevă și atâta energie reușim să ne extragem din aceste ieșiri la munte încât uneori simțim că ele devin la fel de vitale ca oxigenul și ca apa, iar când ni se usucă sufletul pe sârmă de așteptare, ne amintim de ele, le degustăm miezul și...căutăm altele!