"Ar trebui să fim ca munții.
Ei au grijă de adâncuri, se luptă cu vântul, se topesc sub soare,
se sărută cu luna, adună lacrimile norilor și niciodată nu se plâng ..."
( Yasar Memedemin)
"Munții poartă oameni și oamenii poartă povești." (Mark B.)
"A tunat și i-a adunat!" (Anca B.)
Când propunerea de a organiza o tură la munte apare simptomatic la mai mulți oameni frumoși din jurul tău, începi să te gândești serios dacă nu ar fi cazul să îi tratezi cum merită și să reiei obiceiuri lăsate la vatră de vreo doi ani. Pe scurt: îți iei omul deoparte la un pahar de vin, consulți lista (lungă!) de planuri montane, o intersectezi cu anotimpul și cu niște detalii de logistică și iei o hotărâre. E ca și cum îți așezi săniuța în vârf de derdeluș, îi poziționezi pintenii ca să fii sigur că te duce într-o călătorie alunecoasă plină de adrenalină, îți înfingi bocancii în treptele metalice și...îți dai drumul! Restul se așează pe parcurs, se împletește din mers și, pe măsură ce se adună montaniarzii cu firea lor ludică și cu dorința de a trăi trei zile la înălțime, îți dai seama că unele lucruri bune devin și mai bune la gust odată cu trecerea timpului. Mi-a făcut o enormă plăcere să mă ocup de organizarea acestei ture de grup împreună cu Silviu - l-am resimțit ca pe un nou capitol de munte - și planurile pentru următoarele luni au început deja să facă puieți în mintea noastră! 
Am ales să ne purtăm pașii prin Hășmaș, un munte în care am fost doar eu și Adrian (2 oameni din 11!), pentru că se putea sta la Cabana Piatra Singuratică și de acolo ne aventuram în trasee spre Vârful Hășmașul Mare (1.792 m) și spre Vârful Ascuțit (1.707 m)! După vreo 2 săptămâni de organizare, ne-am adunat o gașcă zurlie - Adrian, Irina, Tamara, Gigi, Mark, Anca, Georgiana, Ștefan, Mădălina, Silviu și Daniela - și am purces către cărările muntelui, după ce ne-am asigurat că aveam cele necesare luate cu noi și că începătorii erau înarmați cu entuziasm și scuturați de neîncredere că va fi dificil să facă față traseului în ritmul celor mai umblați pe munte! Din cauza faptului că la începuturile mele montaniarde am resimțit absența unui sprijin care să mă asigure că mersul pe munte e ceva ce se învață prin experimentare, nu e o abilitate, nu e ceva înnăscut, ci e mai mult o haină pe care o ajustezi și căreia i te potrivești treptat, acum sunt extrem de receptivă la cei care fac primii pași pe drumul acesta. Mă încântă la culme interesul lor de a trece pragul de la comoditatea week-end-urilor de acasă la "dixtracția" răsplătitoare a efortului din pietroși, așa că workshop-urile de explicații despre cum se ajustează un rucsac, despre parazăpezi, despre dozarea efortului și dificultatea traseului îmi fac o reală plăcere! Dacă adaug și elementul "activării" rețelei de oameni ai muntelui în împrumutarea echipamentului, pot afirma că există o adevărată frăție montaniardă, pentru că fiecare dintre noi am mers la un moment dat la munte cu vreun lucru împrumutat!
"Between the head and feet of any given person is a billion miles of unexplored wilderness." (Gabrielle Roth), iar muntele, având capacitatea tăcută de a-și fi suficient sieși cu toată sălbăticia lui, te poate învăța cum să te apropii de frumusețea aceea din tine pe care el ți-o scoate la iveală pe măsura efortului pe care îl depui pe cărările lui. Dintodeauna mi s-a părut complicat (și complex!) să explici celorlalți de ce sufăr de dependența sănătoasă de munte, de ce îmi afectează starea de bine o perioadă de timp trecută fără o drumeție pe vreun pântecos și, dincolo de banalul răspuns "pentru că munțiii sunt acolo", cred că e vorba de un exercițiu devenit necesar ca o respirație. Mă refer la întoarcerea oglinzii către tine însuți pentru a se reflecta în ea omul mai bun și mai plin care devii pe măsură ce te apropii de frumusețea înălțimii și trăiești câteva zile în coordonate compatibile cu firea ta naturală. Fâșii de zone ascunse ies atunci nestingherite la iveală și te simți pur și simplu liniștit, împăcat, privilegiat, îmbogățit, pentru că în viețile noastre uităm des de esențe și de sălbăticia neexplorată din noi înșine, așa că muntele, precum un Yoda tăcut și complice, ne reînnoadă firele rupte, ne fortifică, ne sfătuiește cocoțați fiind pe genunchii săi bătrâni să nu uităm să creștem frumos, simplu și demn indiferent dacă acest lucru este observat de ceilalți sau nu!
Din Bălan până la Cabana Piatra Singuratică am urcat în ritmul nostru pe traseul bandă albastră, pe o vreme plăcută, cu rucsacii bucșiți de lucruri și de mâncare, căutând discuțiile relaxante și pauzele de hlizeală, minunându-ne de natura integrată în două anotimpuri care se împungeau în drumul spre altitudine. Căutătorii de "haur" nu au găsit nici măcar "fer", ci au dat peste ceva mult mai prețios - o voie bună superlativă - , pe care au cultivat-o din belșug ca să se asigure că vor avea cămara plină pe următoarele zile! Pădurea ne-a scos la iveală prezența iernii într-un mod timid, prin cristale de gheață răsărite pe mușchi, și apoi mult mai evident, prin cețuri și straturi crescânde de zăpezi, care ascundeau pasaje alunecoase. Am plecat de la baza muntelui cu o primăvară oacheșă de mână și am ajuns la cabană într-o iarnă atotstăpânitoare, indiferentă la amenințările de topire care aveau să ajungă până sus în aprilie!
Vedeta ieșirii noastre a fost...lăfăiala de/la mâncare! Fiecare și-a adus cât credea că are nevoie și ceva în plus pentru grup, doar că atunci când am înmulțit acești factori cu 11 oameni a rezultat inevitabil o zonă culinară de dimensiuni pantagruelice! S-au adăugat surprizele gastronomice (checul Irinei, cartofii copți tăvăliți în unt ai lui Mark, morcovii sănătoși ai Georgianei, pâinea cu maia a Ancăi) și delicioasele ciorbe amanetate la cabană cu o săptămână înainte! Iaurtul a fost vedeta incontestabilă, o parte din el urcând muntele la vedere, în burta de 2 litri a sticlei Carpatica cărate triumfător de Mark, precum ducea Frodo Inelul Puterii în Mordor, aceeași soartă având și vinul dus de Silviu tot în sticlă de 2 litri, deasupra capului, pe rucsac, intrându-i pe o ureche și ieșindu-i pe cealaltă! Țuica de pere din Maramureș păstrată de anul trecut din octombrie, de la excursia cu ștrumfii, a fost și ea apreciată la adevărata ei valoare a doua zi pe traseul spre vârfuri, când frigul a fost ușor fugărit din degete cu doar două-trei înghițituri!
Motto-ul serios al mersului nostru la munte ar putea fi "Înfometează-ți ego-ul, hrănește-ți sufletul!", dar una căile alese a fost mai mult neserioasă: râsul în toate formele lui! În ieșirea aceasta s-a râs timp de 3 zile cât nu a făcut-o niciunul dintre noi de la începutul anului: de la bancuri la ironii, de la autopersiflări la schimburi de replici care mai de care mai savuroase, am ținut-o într-o veselie continuă! Când ai de-a face cu oameni care au simțul umorului așa de dezvoltat, efectiv nu are cum să se întâmple altfel!
"Orice este frumos, dar nu oricine poate să vadă." (Confucius), iar dacă ceața, frigul și zăpada pot avea un efect descurajant atunci când vin la pachet trebuie să recunosc faptul că există un tip de frumusețe aparte în triada aceasta. Brazii cu fețele întoarse de viscolele din ianuarie, crengile aplecate din cauza greutății poverii albe, tendința peisajului de a se transforma într-un film alb-negru, adunarea și risipirea aleatorie a cețurilor reprezentau motive de încântare pentru ochii care admirau contrastul dintre monotonia muntelui și culorile înșiruite ale grupului. Ștefan și Georgiana au descâlcit traseul folosindu-și simțul orientării și walkie-talkie-urile, după care noi, ceilalți, am venit cuminți pe urmele lor. Eu eram a 4-a oară în Hășmaș și știam în mare parte detaliile drumului nostru, dar ceața m-a debusolat și a trebuit să caut banda roșie pe tulpinile copacilor pentru a fi sigură că nu mergeam aiurea. A fost extrem de interesantă și de tihnită incursiunea noastră în lumea muntelui nuntit cu iarna, ne-am simțit ca niște exploratori, ca niște copii curioși eliberați din hainele prea strâmte de adulți, lăsați slobozi să hălăduiască după plac!
Odată ce am ajuns pe lângă colțurile stâncoase învecinate cu hăurile de dedesubt, ne-am înfipt bucuroși la poze și la lăsat amprente pe zăpada primenită de o ușoară ninsoare nocturnă. Nu se vedea nimic din priveliștea îndepărtată, căci ceața ne bloca vizibilitatea, dar împrejurimile de la câțiva metri de noi erau absolut uimitoare și nu ne cereau decât să ne bucurăm de ele cât de tare puteam! Cum să refuzi o asemenea invitație? Efectiv nu aveai cum! Așa că noi, fetele, am cotropit stâncile înzăpezite câte două, în grup sau solitare și am colorat locul, după care Adrian a încercat o variantă de "I believe I can fly" la înălțime!
Din momentul când am pătruns în pădure, parcă am alunecat prin vizuina Iepurelui direct în Țara Minunilor și, deși am văzut acest fel de peisaje de nenumărate ori, nu am cum să mă plictisesc de el, nu cred există saturație pentru delectarea cu un tip de frumusețe miezoasă! Fiind la adăpost de vânturi, pentru că se protejau unii pe alții, brazii țineau cu chirie pe crengile lor mai multă zăpadă decât frații lor solitari de pe platou, așa că acele de gheață erau mult mai evidente pentru noi, călătorii fascinați și gălăgioși, care îi deranjam de la nivelul rădăcinilor. Ne opream de multe ori pentru că voiam să ne arătăm unul altuia ceva pe traseu sau căutam vreun baton de cereale în rucsac, savuram un capac de ceai fierbinte din termos sau făceam un schimb inspirat replici, care nu suferea amânare, ne așteptam atunci când sesizam că ne-am îndepărtat prea tare unii de alții și ne consultam cu privire la traseu. Păstram grupul suficient de închegat, dar și destul de dezlânat, cât să se simtă toată lumea bine, într-o atmosferă montaniardă veritabilă!
"In nature, nothing is perfect and everything is perfect.
Trees can be contorted, bent in weird ways, and they’re still beautiful."
(Alice Walker)
Aventura noastră ne-a adus într-un punct unde eu știam că traseul o cotea stânga, spre vârf, deși el continua și spre dreapta, întâlnindu-se cu altul. Ștefan a propus să continuăm spre dreapta să vedem unde am fi ieșit, iar noi, ceilalți, am considerat că merita să încercăm. Am mers, am mers, în șir indian, adunați, până când traseul a început să coboare. Ne-a fost clar că ne-am fi îndepărtat de vârf dacă am fi păstrat direcția, așa că aveam două opțiuni la îndemână: fie reveneam la punctul inițial de cotitură spre stânga, fie încercam să bălăurim prin pădure până dădeam de vârf. Atâta timp cât urcam, eram pe drumul cel bun! Toată lumea a fost de acord și ne-am băgat printre nămeții dintre brazii mult mai încărcați de alb, croindu-ne calea pas cu pas și îngropându-ne uneori picioarele în zăpadă până peste genunchi, pentru că un adevărat ocean de ninsoare căzuse prin acele locuri neumblate! "Frumos" este un cuvânt prea sărac pentru a descrie bucata aceea din traseu în care ne simțeam ca niște piticoți făcând slalom printre uriașii îngreunați de alb!
Dacă râsul a fost o piatră de temelie la ieșirea noastră la munte, atunci joaca a fost un stâlp de susținere! De la giumbușlucurile fotografice la oamenii de zăpadă de tip Săndel, de-o șchioapă, de la îmbrobodirea în basmaua crengilor la surprinderea modului în care montaniardul face multi-tasking cu mărul în gură și mănușa în mâini, toate ne-au nuanțat starea de bine și ne-au încălzit atunci când ne mai lua cu frig. Umezeala a cotropit câțiva bocanci, dar nu i-a descurajat pe purtărori să își atingă ținta...
...care a venit sub forma unei perechi de vârfuri! Ștefan a găsit un marcaj de lemn și m-a întrebat dacă acela era Vârful Hășmașul Mare. Toți așteptau ca eu să confirm pentru a ști că bălăureala noastră a fost cu folos, dar le-am spulberat așteptările spunându-le că era încă un vârf, nu cel pe care îl căutam. Ne-am amuzat de bafta tăbărâtă peste noi, am făcut poze și am fost de acord să mai căutăm o jumătate de oră după care să facem cale întoarsă la cabană. Vârful împricinat se afla la 10 minute distanță și acolo, la 1.792 m, am încins o adevărată ședință foto, asezonată cu gustări din rucsac și cu câte un dop de țuică pentru a lupta contra frigului, care începea să se insinueze mai vârtos între noi, aducând cu sine și cețuri. Eu și Adrian le-am povestit celorlalți cam cum arăta perspectiva de la crucea aflată în apropierea vârfului și apropierea de marginea stâncilor le-a permis să își facă o idee despre cât de impresionantă era, dar nu am reușit să vedem nimic propriu-zis pentru că eram înconjurați de ceață. Nu mai conta: eram suficient de entuziasmați de modul în care se țesuse ziua noastră pe munte și ne-am propus să revenim la vară pentru a ne completa piesele lipsă din imaginile oferite de înălțimile Hășmașului!
"Am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detașare de toate poverile nedorite. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai ușor, mai liber. Într-un anumit sens, ești mai bătrân când ești tânăr și mai tânăr când ești bătrân. Viața se scurge ca o permanentă și progresivă detașare de prejudecăți și de constrângeri. Avea dreptate Picasso când spunea că îți trebuie mult timp ca să devii tânăr!" (Radu Beligan) și muntele te deschide spre astfel de concluzii mai devreme decât crezi. Exersarea încrederii în forțele tale, recunoștința atingerii vârfurilor în condiții bune, adaptarea la capriciile naturii, atenția la ceilalți și hrănirea nevoii de a face ceva măreț pentru viața ta măruntă te șlefuiesc drept un bătrân-tânăr, conturează un matur zvelt sufletește, care pricepe că nu este buricul universului, ci doar piesă semnificativă din ceva amplu și viu, care învăță prin bucle de dus-întors, prin ieșit din sine și revenit la sine cu noi provizii de rumegat.
Pe drumul de întoarcere ne-am întâlnit cu un grup aliniat care mergea liniștit în spatele unui montaniard bătrân, mâna fermă care îl ghida spre vârf, fără să permită vreo abatere de la reguli, de la ritm sau de la...traseu! Am făcut glume pe seama lui tot drumul și la cabană, pentru că ni s-a părut cam absurdă organizarea atât de riguros controlată, ca într-o cămașă de forță din care nu ai cum să ieși decât cu sângele amorțit. Mark l-a auzit vorbind pe unul dintre omuleții din grup care a spus că mai vine la munte, dar nu așa! Noi am aplicat formula de dezorganizare totală, de libertate în mișcare, ne-am ținut aproape vizual, dar nu am strâns lațul atât de tare, pentru că nu am crezut că aceste lucruri erau cele mai importante, ci tihna conectării personale cu muntele, într-un oarecare ritm interior și exterior. Râdeam de bătrân că prin câteva priviri își educa oamenii din grup, nu era nevoie de explicații prelungite, toată lumea se supunea domesticirii fără a crâcni! Pe noi ne-a taxat spunându-ne că am greșit traseul la dus, dar ne-a dat și niște sfaturi bune, dincolo de faptul că nu aveam metode compatibile de a aborda muntele!
"Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc, timpul este veșnicie!" (Henri Van Dyke), iar muntele îți descoperă toate fețele timpului și te asigură că faci o investiție bună dacă îi aloci felii din desaga ta de timp. Aproape de cabană cerul a început să se limpezească la orizont și să elibereze câteva pâlpâiri din culorile apusului grăbit de martie, iar noi ne-am întors veseli și cu inima plină de frumusețe în camera cu paturi suprapuse, care ne-a primit în căldura sobei ca pe niște fii rătăcitori, gata de...1,2, 3 Contact! Vedeta jocurilor a fost încercarea repetată a lui Ștefan de a institui o ordine în abordarea acestui joc, dar nu a reușit decât să obțină o (di)versiune a jocului 1,2,3 Contact, pentru că triumviratul de la subsol, Mark-Daniela-Silviu, și aghiotanta Anca sabotau încontinuu definițiile și stricau liniaritatea jocului. Cuvinte precum "nadir", "zenit", "druid", "notoriu" erau spuse de noi înainte ca participanții activi la joc - Irina, Mădălina, Gigi, Tamara, Georgiana, Ștefan - să le numească. Oricât încercau să ne limiteze intervențiile prin replici ca "te-am auzit, e corect, dar te ignor", "Persona! Da!...eu te ignoram!" sau prin atacuri inopinate cu mănuși, efectiv nu reușeau să ne pună stavilă și râsul a atins cote maxime, ne dureau fălcile la propriu de la savurat întreaga situație, care a culminat cu stingerea becului! Tot plutonul de 1,2,3 Contact stătea cu mâinile puse pe ochi, apărându-se de lumină, în aceeași poziție, aliniat precum grupul moșului de pe munte, și rumega ultimele episoade de joc! A fost epic de-a dreptul!
Duminică dimineața ne-a găsit într-o stare de voie bună odihnită cum șade cel mai bine montaniardului! Ne-am adunat lucrurile, am plătit cazarea, am mulțumit pentru tratamentul excelent al gazdelor, am promis că vom reveni la vară, ne-am conversat cu bătrânul-strâns-la-organizare care ne-a dat sfaturi de conduită pe munte și am plecat precum o turmă fără stăpân, în toate direcțiile, dar către aceeași țintă. Am oprit la izvor să ne luăm apă pentru drum și apoi am întins pașii la glume, la împărtășit impresii, la jucat ghicitori logice, la făcut pauze de hlizeală prelungită. Ne-am deconectat total de la viețile noastre rămase acasă și am trăit degajați acele 3 zile, gata de 1,2,3 Contact cu replici ironice și cu oameni faini!
Coborârea ne-a adus un zvâc de ninsoare legănată, semn că și muntele a prins drag de noi! Silviu ne-a adus din Cehia napolitane făcute într-un sătuc de către localnici și le-am savurat pe capăt de traseu, Georgiana ne-a vitaminizat cu morcovi și pozele de grup din final au încununat toată expediția noastră care s-a lăsat cu întrebări legate de următoarea ieșire. Mi-am propus să fac un șir de ieșiri lunare pentru a închega un grup care să se regăsească într-un mod comun de a vedea abordarea muntelui și a timpului petrecut împreună. Dacă judec după momentul de despărțire de la poarta Metro din Iași, când nu ne mai dădeam duși acasă și paznicul se uita ciudat, crezând că vrem să dăm o spargere, cred că următoarele ture vor avea destui mușterii, se vor lăsa cu voie bună și vor înmulți firele trainice care au început să se (re)lege în Hășmaș!
Mă declar foarte mulțumită de tura aceasta! Mi-a depășit așteptările legate de starea de bine infiltrată în ritmul ei și acest fapt se datorează oamenilor-zâmbet din ea! E bine să vezi lucrurile diferit: chiar dacă ai idee că știi ceva despre un lucru, trebuie să încerci și un alt unghi deschizându-te experiențelor și oamenilor noi ca să descoperi alte zone de sălbăticie din tine. Am mers în Hășmaș de 4 ori, dar de fiecare dată am fost un alt om, trăind o anumită etapă din viață, și este o senzație înălțătoare să constați că revii în anumite locuri și ești mai bogat cu niște viață trăită frumos decât data anterioară. Toate se întâmplă doar dacă faci pași către dorințele tale, le transformi în vise și apoi în fapte: altfel nu se poate! Așa că...data următoare când este?
"I was waiting for
something extraordinary to
happen
but as the years wasted on
nothing ever did unless I
caused it…"
(Charles Bukowski, "Two Kinds of Hell")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu