21-22 iulie 2012 - FĂGĂRAŞ: Vf. Negoiu (2.535 m) şi Vf. Lăiţel (2.390 m) cu şedere lângă Lacul Călţun (2.135 m)

"Bună, Daniela...planuri pentru week-end? "

(Ciprian Mihalache)

Întrebarea aceasta venea vineri seara, la ora 19. Se continua cu "O să fie super cald şi mă gândeam să ne adunăm 4-5 omuleţi, să mergem cu maşina la Braşov, alegem un munte...". După 10 minute de gândire, am zis "da", i-am corupt în alte 10 minute pe Gigi şi Bogdan, iar Ciprian a făcut la fel cu Geora. Peste 8 ore plecam din Iaşi cu rucsacii de munte, cu un cort împrumutat de la George (mulţam fain!) şi cu multă dorinţă de a merge pe cărări pietroase. Destinaţia propusă de mine: Vf. Negoiu (2.535 m)!

Dor de munte? Cât încape! Tura aceasta a fost oarecum aparte, căci m-am întors după 3 ani în nişte munţi taaare dragi inimii mele şi am mers către vârful celălalt, către semi-geamănul Moldoveanului, pe care am poposit în 2009. Făgăraşii au un stil anume de a veni către mine: în ambele dăţi am fost practic luată cu asalt de o propunere de genul "Hai să mergem!" şi am plecat cu sufletul deschis către locurile unde munţii par mai veritabili ca în alte părţi, unde te uiţi roată şi eşti copleşit de înălţimi. Braşovul era senin ca de obicei, plin de turişti şi de montaniarzi rătăcind prin oraş până să apuce drumul muntelui, iar noi, după trecerea prin Piaţa Sfatului, ne-am aşternut drumului spre Transfăgărăşan.

La Bâlea am găsit o atmosferă de bâlci total nepotrivită cu ce înseamnă muntele, cu miros de mici, cu aglomeraţie de maşini şi de pantofari, care vin până în Făgăraş pentru a face o poză cu piatra şi pentru a spune că au fost la munte. Slavă Domnului că noi mergeam pe munte şi aveam să părăsim repede zona lacului cu agitaţia din jurul lui! Înainte de asta, am făcut un popas la salvamont pentru a primi indicaţii detaliate despe traseu: urcam în Şaua Paltinului, depăşeam priveliştea lacului Bâlea şi intram în sălbăticia Făgăraşilor, prin care aveam să străbatem un drum de vreo 4 ore până la Lacul Călţun. Începutul a fost puţin extenuant, căci am luat muntele în piept pe o urcare abruptă, de vreo 30 de minute, dar, după aceea, am ieşit la un platou unde ne-am lăfăit la soare până când un nor morocănos l-a acoperit şi a răcit brusc atmosfera. Eram: noi şi vântul muntelui, noi şi liniştea dintre rafale, noi şi nimic altceva decât un foşnet de iarbă sau de aer lovind piatra deasă din jur!

Mi-a plăcut foarte mult traseul: cu părţi mai abrupte, puţin tehnice, cu porţiuni de şufe şi lanţuri, cu scurte suspendări pe margini de stânci! Gigi, care, la început, nu credea că poate dovedi astfel de porţiuni, s-a descurcat de minune şi a înţeles că pas cu pas se pot trece şi zonele aparent inaccesibile, că, dacă eşti atent unde pui piciorul şi eviţi pietrele neprietenoase, ajungi să fii tare mândru de tine şi de răbdarea arătată drumului! Nici acuma, după ce ne-am întors acasă, nu îi vine să creadă că a traversat astfel de porţiuni, dar pozele o conving din toate punctele de vedere!

De data aceasta am reuşit să îl conving pe Bogdan, fratele meu năstruşnic mezin, să mă însoţească într-un traseu pe munte, să împartă cu mine bucuria parcurgerii unui astfel de drum. Trebuie să recunosc faptul că m-a surprins în mod extrem de plăcut: s-a comportat ca un adevărat montaniard, a dus rucsacul cel mare şi eu pe cel mic (nu dormise vreo 35 de ore, era venit la munte direct de la servici şi era super obosit), nu s-a plâns că de ce l-am cărat pe munte, a făcut glume şi a fost extrem de vesel. Desigur, toate pauzele erau marcate cu câte un pui de somn furat, aşa cum făcea în excursia de la Apuseni, şi noi râdeam pe seama lui, dar nu se supăra: dacă putea să doarmă şi să ajungă mai repede la campare pe marginea lacului Călnuţ/Căluţ/Căţel/Călunţ (variante personalizate de Bogdan pentru Călţun) ca să atingă somnul regal, atunci merita efortul din plin! Eu, pe cealaltă parte de Abageros, am fost într-o formă de zile mari: zumba îmi dă o anumită tonifiere, pe care am realizat-o la modul real la traseul din Făgăraş, şi am fost tare mândră de muşchii mei timizi şi lucraţi oleacă (mă laud cam mult, dar chiar e o senzaţie faină şi rară la mine să fiu încântată de forma mea fizică).

Vârful Lăiţel (2.390 m) - mare bucurie la peste 2.000 de metri! Îmi plac vârfurile: nu spun că drumul până la ele nu are farmec sau dorinţa de a atinge ţinta îmi reduce din aprecierea acestuia. Dimpotrivă! Vârful îţi încheie şi răsplăteşte cu un superlativ efortul depus până la el, îţi oferă o senzaţie de "bine" greu comparabilă cu altele de acest fel. Bogdan a început practic munţii (sper să îi continue!) cu un vârf de calibru, iar Ciprian a desprins plăcuţa cu precizarea vârfului să o ia acasă drept dovadă pentru cei care nu l-ar fi crezut că a ajuns acolo. Până la urmă, s-a mulţumit cu poze şi atât!

Lacul Călţun (2.135 m) era destul de populat de montaniarzi, ne-am gândit să campăm lângă apă, căci vântul se înteţise şi ne cam lua pe sus. Cortul a fost de pomină: ne-am chinuit toţi 5 să îl punem, dar am greşit cu o tijă metalică, am stricat ce realizasem şi am luat-o de la capăt! Cei din jurul nostru râdeau, dar noi ne distram nevoie-mare, nu mi s-a părut că eram ridicoli, ci doar neîndemânatici şi înfriguraţi de vântul rebel. Silviu (a mers cu noi pe Negoiu a doua zi!) ne-a asistat să facem lucrurile ca la carte, fixând colţurile mai întâi: doar era inginer şi ştia cel mai bine! Îi mulţumim lui Gelu Colţ pentru poză!

După o noapte de dormit sardină lângă sardină, care mai mult (Bogdan), care mai puţin (Ciprian), după auzit vântul bătând cortul din toate direcţiile şi după învârtit pe toate părţile pentru a nu amorţi, ne-am trezit la 7 şi ceva pentru a ne pregăti de Negoiu. Dormitul la cort are un farmec aparte: nu există confort fizic, dar căldura din sac şi spaţiul strâmt pe care îl împarţi cu ceilalţi te scot din egoismul comod şi e taaaare bine să râzi cot la cot cu ceilalţi "colegi de suferinţă". Am mâncat unul lângă celălalt, ne-am îmbrăcat şi...p-aci ţi-e drumul către Negoiu: cam 3 ore dus-întors, care au debutat cu un ritm greoi (pentru mine, Geora şi Gigi), dar ne-am revenit după ce am depăşit versantul de lângă lac. Alţi montaniarzi urmau drumul pe care apucasem noi, ziua era ochioasă, vântul cam obraznic, dar, în rest, totul era excelent pentru paşi întinşi pe munte! Nu îmi venea să cred că suntem acolo şi dădeam târcoale Negoiului: impulsivitatea îl face pe om mai predispus la frumos!

Nu mă aşteptam la atât de multă lume pe munte: în ziua anterioară ne întâlnisem cu destul de mulţi omuleţi care coborau de la Călţun, în spatele nostru era o familie cu doi băieţi care mergea în aceeaşi direcţie cu noi şi ţineau ritmul destul de bine. Ne înşiruisem la coadă pe munte, după ce am trecut de Strunga Doamnei, căci Strunga Dracului era interzisă accesului din cauza faptului că pietrele nu aveau stabilitate bună, şufele nu ofereau siguranţă pentru traversarea zonei şi cel mai bine pentru doritori era să aleagă altă cale. Mi s-a părut mai sălbatic traseul spre Negoiu decât cel spre Moldoveanu, trebuie să fii mai atent, sunt mai multe bucăţi tehnice, parcă se ajunge mai greu.

Vârful Negoiu (2.535 m) - pe al doilea vârf din România! Biiiine rău de tot! L-am prins pe Silviu la înghesuială şi l-am pus să ne facă poze, ca să ieşim toţi 5 în ele, cu tot cu steagul lui George, ce a mai poposit cu noi pe Hăşmaşul Mare, Pietrosul Călimanilor şi pe Vârful Ineuţ. Deschiderea este uimitoare: senin şi munţi roată-împrejur, abrupt şi o senzaţie de înalt absolut copleşitoare, iar pe un versant în stânga se vedeau porţiuni de vegetaţie fumegândă ca un vulcan timid de suprafaţă. La Bâlea mă sunase mătuşa mea, Adela, să vadă în ce munţi sunt, căci în Ceahlău ardeau hectarele de pădure de zor şi credea că mă aflu pe acolo. Căldura încinsese şi Făgăraşii, dar numai unele porţiuni reduse de iarbă fuseseră victimele ei, aşa că puteam sta liniştiţi.

Am avut o întreagă şedinţă foto pe vârf: singuri, câte doi, câte trei, bătându-ne, sărind, hlizindu-ne! Silviu s-a simţit bine cu noi: venise singur la munte, după o pauză de vreo 4 ani, a recunoscut că e puţin mai comod, că nişte kilograme în plus îţi sabotează serios mişcarea, dar că, în urmă cu o săptămână, după o pasă mai proastă, a început să se intereseze de Făgăraş, s-a documentat, a scos la imprimantă trasee, descrieri şi rapoarte de tură, s-a echipat şi a plecat cu maşina în creierii munţilor. A făcut singur traseul de la tunel la Călţun, ne-a ajutat să punem cortul şi apoi a devenit unul de-al nostru, râzând cu noi şi făcându-ne poze. Mi s-a părut un om tare fain, liniştitor de mers pe munte, deschis şi cred că i-a prins bine că i-am ieşit în cale, că l-am integrat grupului, chiar dacă l-am cam chinuit cu ritmul nostru (credea că va merge mai "moşnegeşte"). Eu i-am sugerat să se simtă mândru de el că a rezistat şi să nu se mai facă "bătrân" pentru că are destulă vlagă pentru munţi şi poate ţine pasul mai mult decât ar crede!

Coborârea a fost marcată de o discuţie lejeră cu Silviu despre o groază de subiecte, am mers agale, ne-am înfruptat din privelişti şi a rămas stabilit că va mai veni pe viitor în ture cu grupul nostru vesel. Mă bucur atunci când văd că oamenii (re)vin către munte şi descoperă ce le poate oferi acesta, că singura condiţie este să se mişte către el, pentru că, după aceea, lucrurile se adaugă, uneori, de la sine şi timpul dat pietroşilor (şi, implicit, ţie!) merită dus în direcţia lor.

După ce am trecut de Strunga Doamnei, am ajuns la Călţun, am mâncat, am strâns cortul buclucaş, ne-am făcut bagajele, am privit îndelung la muntele supărat din stânga ce părea a se prăvăli peste noi şi am apucat alt traseu de întoarcere, sugerat de Silviu, scăpând în felul acesta de urcuşul pieptiş pe Lăiţel.

Şi am mers şi am mers: vreo 3 ore! Înainte de a ieşi la tunel, la maşina lui Silviu, care avea să ne repeadă până la Bâlea, am avut întâlnire cu o urcare pieptişă, care ne-a cam tăiat elanul şi am servit o pauză luuungă de acomodare cu ideea. Tot coboram, munţii ne înconjurau şi nu se vedea cale de ieşire dintre pietroşi decât dacă urcam versantul unuia dintre ei: atunci când am dibuit traseul, avea să ne confirme bănuiala! Urcarea s-a dovedit digerabilă şi faptul că a încheiat tura a fost de-a dreptul memorabil.

Ciprian şi Bogdan - vitejii şoferi din tura aceasta! Fiecare cu vârful lui, după cum se vede! Ţin să le mulţumesc tare mult pentru efortul de a conduce 10 ore la dus şi 10 ore la întors, mai ales că pe drumul spre Iaşi am mers noaptea, erau foarte obosiţi, noi, fetele, moţăiam în spate, dar ei erau cu ochii în patru la drum. Am ajuns pe la ora 4.15 acasă, plină de atâta minune adunată în 2 zile şi...am stat să descarc pozele pentru a fi sigură că am fost acolo!

Adevărul este că oamenii-motor sau cei cu scânteia sunt mai rari, dar buni de ţinut aproape, căci te fac părtaş la nebuniilor şi, dacă eşti deschis şi vrei să pleci de acasă, sigur nu regreţi! Dimpotrivă: duci microbul mai departe şi contagiezi şi pe alţii! Mulţam fain, Ciprian, pentru tura aceasta neaşteptată!