joi, 7 aprilie 2011

1-3 aprilie 2011 - primăvară în munții Ciucaș (III)

A treia mărgică de Ciucaș - luminoasă și vântoasă în mod tăios, deschisă în perspectivă, dar închizându-ne între geci și căciuli și glugi ca să putem ține drumul pe care ni-l propusesem pentru ultima zi: Cabana Silva - Culmea Gropșoarele-Zăganu - Vârful Gropșoarele (1883 m) - Vârful Zăganu (1813 m) și înapoi.

Am plecat dimineață pe la ora 9 și ceva, după ce ne-am savurat ceaiul și ne-am încălzit urcând până la stația seismică. După aceea nu a mai fost joacă, pentru că a început din senin să ne bată pe umăr un nene de vânt tare supărat că i-am călcat pragurile încât ne zgâlțâia serios stabilitatea pe picioare. Vreo 4 oameni, care plecaseră înaintea noastră, au trecut pe lângă noi, în sens invers: renunțaseră să se lupte cu vântul cătrănit, care nu voia lase decât pe cei foarte încăpățânați să vadă munții din partea aceea. Am mai prins vântoasă ca aceasta prin Ceahlău, dar nu am stat în raza ei atâtea ore. Ne-am descurcat cu multă răbdare și strâns din dinți, cu haine pe măsură și cu priveliștea care ne motiva că merită să depunem efortul de a înfrunta vântul și a înainta.





Zăpadă, stâncă, vreme de-a curmezișul în alizeu, mers ca melcii, retrași sub acoperișul propriei glugi au fost până la urmă ingredientele celei de a treia zi. Plus un senin lacrimă! Se cam compensează oarecum, dacă nu te aștepți la un potop de minuni și primești cu recunoștință ceea ce muntele îți oferă (care oricum este destul de mult!). Altă lecție pe care o reiau când vin pe cărări pietroase este cea a diminuării mândriei: din cauza grandorii pe care o am în jur conștientiez (pentru a mia oară!) că buricul pământului nu coincide cu mine și nici cu cei care sunt cu mine, și nici măcar cu toți cei care sunt pe acel munte în acel moment, ci suntem doar clipe-meduze ce se bucură de a fi acolo, de a trăi pur și simplu muntele așa cum se vrea el a fi atunci. Contemplare, meditație, participare și apropiere, căci fără ea nici nu ai fi acolo!




Mi-au venit în minte alte idei de la Hermann Hesse în timp ce urcam. Eram preocupată de drum, de roșul din colțul privirii, de prezența umană din jurul meu și mintea reconfigura (ce îmi place cuvântul ăsta!) idei trecute, asociindu-le celor prezente. Mă aud foarte clar la munte, nu mai zumzăi și de gânduri-zgură, ci de gânduri-gânduri. În cartea lui Hesse un personaj vorbește altuia despre trezire, el fiind deja sigur de ceea ce este:

"...eu sunt treaz, în vreme ce tu ești abia pe jumătate treaz, iar câteodată ești adormit de-a binelea. Treaz îl numesc pe acela care, folosind rațiunea și conștiința, se cunoaște pe sine, își cunoaște forțele, impulsurile și slăbiciunile cele mai intime, neraționale și știe să țină seama de ele. A învăța asta, iată rostul întâlnirii noastre. La tine, spiritul și natura, conștiința și lumea viselor sunt foarte depărtate unul de altul. Tu ți-ai uitat copilăria, ea caută să te recâștige din adâncurile sufletului tău. Te va face să suferi până îi vei da ascultare. Ajunge! Precum ți-am spus, sunt mult mai treaz ca tine, în privința aceasta îți sunt superior și de aceea îți pot fi de folos..."

Cam așa simt că mă muștruluiește muntele uneori. Te poate trezi să vezi părți din tine pe care nu le credeai existând acolo, înăuntru. Te uiți în tine și apoi în jur și vezi că sunt multe care (ți) se potrivesc și ceea ce cauți nu e așa departe, că trezirea aștepta la colț și că suferi pentru că nu-ți dai ascultare. Bine că există destule drumuri cu efect deșteptător!


Ajunge atâta revărsare de gânduri de alt calibru. Să revin la vânt și la frig și...la ceaiul din termosul proaspăt achiziționat de George (parazăpezile mele și ale Alinei au fost și ele botezate pe Ciucaș - "trufandale"!), care ne-a încălzit înainte de a urca pe vârful Gropșoarele. Așa cum soarbe Ana-Maria, cu ochii închiși și înghițituri savurate, cam așa am făcut fiecare, într-un ritm mai mult sau mai puțin alert.



Pe vârf a venit o rafală serioasă de vâââânt că aproape ne dădea jos, dar ne-am cuibărit unul în celălalt pentru poza de grup și am plecat mai departe: mai aveam un vârf de atins și trebuia să ne respectăm, nu? A fost un traseu mai serios, cu o coborâre de pe Gropșoarele prin niște povârnișuri cu pietre, cu o bucată de câțiva metri cu șufe, cu o porțiune mai strâmtă înainte de a ajunge pe șaua de dinainte de vârf.





Pe Vârful Zăganu ne-am odihnit la o conservă, la un baton de ciocolată, la o glucoză sau un rest de ceapă. Se vedeau clar Cheia, Cabana Muntele Roșu și traseul pe care venisem noi hotărâți: eram tare mulțumiți că Ciucaș-ul ne ieșise din toate punctele de vedere pe care le-am luat în considerare, că nu ne plouase, că am bătut muntele în stânga și în dreapta și că ne simțisem atât de bine și obosiți, dar încă energici și pentru ceea ce mai aveam de făcut. Pe crucea de sub vârf scria:...numai crede!




Am coborât destul de alert! Ne-a luat puțin răsuflarea urcarea pe porțiunea mai abruptă, dar în rest am mers fir întins, cu o bobinare de picioare ceva de speriat! Ioana a trăit și peripeții pierzându-și telefonul și aparatul de fotografiat (l-a copiat pe Bogdan care a făcut la fel cu o zi înainte, când am coborât de la Cabana Ciucaș!), dar George a fost prezent la misiunea de salvare și toate au ajuns întregi acasă!


Restul e poveste de întoarcere: la 16.45 un autocar ne-a dus la Vălenii de Munte, de unde am luat imediat un microbuz spre Ploiești. Acesta ne-a lăsat la un capăt de tramvai, în care ne-am urcat rapid și am ajuns la gara Ploiești Sud. Nu am avut nici 3 minute de timpi morți între mijloacele de transport! Asta da baftă! Cred că s-a tras de la primăvara lăsată în miez de izbucnire în Ciucaș!


La gară am luat biletele și am așteptat comanda făcută de George la o pizzerie din Ploiești. Stăteam cu rucsacii la intrarea în gară și ne miram de cât de gri poate fi Ploiești-ul (cel puțin așa părea din cât văzusem noi!). Am schimbat apoi mirările pe cele de factură...culinară!




În rapidul de București, de la ora 20.00, era plin de lume: laptop-uri, i-pod-uri, bagaje, lume selectă, jocuri, internet, filme și...noi, cărăușii de rucsaci și de cutii de pizza. Ne-am integrat perfect, am stârnit ușoare invidii în jur și se poate vedea cu ochiul liber de ce!








Până la 3 dimineața am jucat Mafia și am vorbit ca de la suflet de om la alt suflet de om. Am fost polițist, dar de ambele dăți am fost omorâtă: am dezvoltat o pasiune pentru moarte în jocul ăsta! George a fost între ciocan și nicovală, iar Ana-Maria s-a simțit muuult mai bine la a doua tură de Mafia!
Mi-au plăcut tare mult discuțiile de după joc, cele despre viață și despre noi ca omuleți care trăim așa cum știm mai bine, străduindu-ne să țesem pânza cu model, și, chiar dacă ne mai înțepăm cu acul, coasem mai departe, că nu se știe ce tighele descoperim că știm să facem.



Cum să termin? Povestea cu Ciucaș-ul se încheie la acest moment, dar antologia trece la alt capitol, cu o mână de oameni la braț cu vise încapsulate în inimile lor fragile, cu rezonanțe și pasiuni care îi ajută să se ridice oleacă deasupra condiției de furnică. Chiar și un milimetru poate fi cât un munte pentru suflet!

Niciun comentariu: