duminică, 5 septembrie 2010

23 august 2010 - CANTERBURY

"Ca orice călător, am văzut mai mult decât îmi pot aminti
și îmi amintesc mai mult decât am văzut". (Benjamin Disraeli)

Cele 5 zile de Anglia intrau pe ultima sută de metri și mă lăsau plină de o lume care vibra după alte reguli, cu specificul și contrastele ei, asociată culturii, dar și dezideratelor comerciale. Asimilarea (așezarea impresiilor) este un proces de decantare și filtrare în timp, dar, când impactul este atât de mare și satisfăcător pentru spirit și suflet, singura grijă este să fii destul de încăpător.

Părăseam Londra de dimineață și ne opream la Canterbury, inima eclesiastică a Angliei, un oraș medieval, asemănător în structură și atmosferă Oxford-ului. Auzeam prima dată de Canterbury în clasa a VII-a când am studiat una din povestirile în ramă din scrierile lui Chaucer, Canterbury Tales, și eram curioasă cum arată în realitate catedrala la care mergeau pelerinii din scriere. Înființată în 597 de către Sf. Augustin, aceasta avea să fie martoră la istoria lui Thomas Becket, arhiepiscopul ce a vrut să limiteze puterea regelui asupra bisericii și a fost martirizat pentru asta (filmul Becket cu Peter O'Toole și Richard Burton e numai bun pentru edificare). Locul a devenit destinat pelerinajelor și, din banii strânși, s-a construit un loc special în cadrul catedralei pentru mormântul lui Becket, care avea să fie distrus ulterior de Henric al VIII-lea. Acum, pe locul mormântului, arde în permanență o lumânare.




După ce ne-am plimbat nostalgic prin Canterbury și am mai respirat atmosfera britanică, ne-am îndreptat spre Dover, de unde aveam să luăm ferry-boat-ul înapoi spre Calais și să intrăm pe partea de întoarcere a buclei. Ne mai așteptau și alte locuri spre mirare, dar deocamdată eram total confiscată de Londra, de Anglia, de densitatea celor văzute. Ca de fiecare dată când plec de acasă pentru multe zile sau foarte departe, se întâmplă fenomenul acela de amnezie aproape inconștientă: uiți contextul familiar, te rupi de tot ce ai lăsat în urmă, capeți o distanță de ființă față de viața ta obișnuită și nu spun asta doar pentru că nimic din jurul tău nu mai este familiar, ci pentru că tu, asimilând frânturi dintr-o altă lume, devii pentru scurt timp un altul, al cărui orizont este diferit de cel cu care ești obișnuit.
Jack Kerouac vorbea în Pe Drum despre sentimentul acesta de înstrăinare dus la extremă: "Un moment total deosebit din viața mea, cel mai ciudat dintre toate, a fost când nu am știut cine sunt. Eram departe de casă, obsedat și obosit de călătorie, mă aflam într-o cameră ieftină a unui hotel pe care nu-l mai văzusem niciodată, auzeam șuierul locomotivelor cu aburi de afară și scârțăitul bătrânului lemn din care era construit hotelul, sunetul unor pași deasupra mea și am privit tavanul înalt și crăpat și chiar nu am știut cine sunt timp de vreo câteva clipe stranii. Nu eram speriat, eram doar altcineva, un străin." Este interesant de văzut cum reacționezi ca om când te simți asaltat și populat de ceea ce este în afară mai mult decât ceea ce ești pe dinăuntru!




E dificil să spui care oraș e mai frumos! Îmi venea greu, stând pe punte și așteptând despărțirea de țărm, să răspund la întrebarea adresată de cineva de lângă mine: Paris sau Londra? Chiar dacă tind spre solar și boem, Anglia are un alt tip de farmec, dincolo de simpla disociere închis/deschis, propune un alt specific, o altă istorie și, până la urmă, cred că diversitatea este ceea ce suplimentează frumusețea în lumea asta mare și nu este nevoie de ierarhizări. Cel mult de afinități!

Niciun comentariu: