luni, 15 august 2011

6-10 august 2011 - Delta Dunării (II) - nuferi, pescuit cu nea Cornel și Pădurea Letea

"Priveşte cedrul mândru: atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii."
(Omar Khayyam)

Legenda nuferilor spune că soarele a răsărit prima dată dintr-o floare a lor, iar egiptenii îi numeau ''nenufar'', cuvânt care înseamnă ''frumoșii''. A doua noastră zi de deltă s-a întretăiat cu locurile unde aceste flori sunt la ele acasă și...e de prisos să mai precizez cât de mult îmi plac, nu?


Ziua de 7 august 2011 a însemnat parcurgerea următorului traseu: Crișan - Dunărea Veche - Canalul Magearu - Grindul Letea - Pădurea Letea - retur. Traseul pe bikemap: a doua zi. Dimineață, am consultat harta, am primit unele specificații de la ghidul nostru local și am pornit pe canale pe la ora 9, mergând întâi de toate să alimentăm cu benzină și să privim navele mari ce se încumetau pe Brațul Sulina. Este destul de înfloritor tipul acesta de turism în deltă și costisitor pe deasupra (cam 50-70 lei/om o zi cu barca pe canale), dar, până la urmă, nu e ca la munte unde mușchii din picioare și din spate te ajută să atingi vârfurile.



Soare cât încape. Stuf în toate direcțiile. Puncte vechi de observație. Apă călduță în tălpi. Îndrăzneți pe canoe. Cer oglindit în apa aparent leneșă, dar tare harnică în străfunduri. Multă claritate și, dacă nu ar fi fost zgomotul făcut de motorul bărcii, probabil am fi avut parte și de excesiva liniște de după perdelele dese de vegetație.




În schimb - revărsare de căldură! Contactul cu apa era puternic recomandat și des aplicat de noi, cei care huzuream și ne uitam roată-împrejur curioși sau vânând vizual vreun pelican, sesizând vreo mișcare de zburătoare sau ceva deosebit la orizont. O lene te cuprindea la un moment dat de la legănatul bărcii și de la lipsa de mișcare proprie, încât ajungeai în pragul moțăitului - astea erau incluse în efectele secundare ale "huzurului"!


Claudia - avea să fie o zi de descătușare (prima dintre cele multe!) pentru draga noastră proaspăt cooptată în rândurile cinefililor orientați spre călătorii: s-a simțit atât de bine și ne-a făcut să râdem prin modul ei de a fi încât fălcile refuzau să se mai miște din poziția de "râs". Ea a ajuns repede la concluzia că se manifestă așa nebunește din pricina "lucrăturii/făcăturii" deltei, unde apa, aerul, pământul se îmbină într-un mod foarte ciudat și au acest efect asupra ei. Colegul de călătorie din partea din față a bărcii, Adrian, s-a bucurat de un tratament special, mereu având ceva de ascultat, îndurat, răspuns la solicitări și pișcat, întrucât Claudia a dat drumul la toată energia ei naturală odată ajunsă în deltă. Ne-am distrat copios din acea zi până la sfârșit cu replicile Claudiei, una mai colorată ca cealaltă și, în felul acesta, am mai cunoscut oleacă un om.




Dacă ești atent și molcom în privit, detaliile deltei vin spre tine - un tărâm forfotind de viață, de mișcare, de schimbare, insecte, păsări, ape, stuf, dincolo de calma și statica aparență albastru-verde (cer/apă și vegetație). George și Adrian aveau câte un binoclu și ne-am apropiat în felul acesta de ceea ce vedeam în depărtare: superbă senzația să ajungi atât de repede în preajma unui pelican aflat la mare distanță de tine, să îl vezi clar de tot cum se lansează în zbor, greoi la început, dar grațios după aceea și să urmărești armonia zborului unui "bolovan" de pasăre (pelicanii mi se par prea mari pentru zbor, se ridică greoi de pe suprafața apei, dar, după ce au rezolvat decolarea, parcă ajung în elementul lor în aer). În poză este o egretă, căci pelicanilor le las un spațiu aparte, mai târziu!




Am oprit la un moment dat pentru o primă repriză de pescuit. De crap! Ghidul nostru avea undițe și momeală pentru noi, dar, înainte de a purcede la cotrobăit în ape după înotătoare cu branhii, am poposit pe mal. Taurii din gașca noastră - Claudia și Ciprian - au avut o primă discuție amicală: Claudia a încercat să arate cam cum se va desfășura ritualul înmânării unei scoici, odată ajunsă acasă, și Ciprian a fost pe post de exemplu, doar că el a ales varianta originală de a...întoarce spatele și a zice "Nu, mersi!". Cum să nu râzi după aceea?



Nea Cornel - vine o vreme în orice postare când trebuie să te dai deoparte pe tine cu impresiile tale și să faci loc unor personaje, care ți-au colorat ieșirea în alte nuanțe decât pastel.
Să încep cu o încadrare în peisaj! Rechinul economic - specie obținută din încrucișarea unui spirit de afacerist cu lăcomia unui parvenit. Se localizează lângă zonele cu potențial financiar crescut și se dezvoltă nestingherită dacă se hrănește cu necunoscători care mai cred în omenie și bunăvoință venite din pasiune pentru natură. Adaptabilitatea la mediu este crescută, gena de cameleon ajutând specia să se camufleze în spatele unui voal de gogoși sfruntate pentru a momi prada prin învăluire spre a fi capturată. Abilitatea de a nu resimți rușine pentru exagerări și încântări gratuite asigură speciei o longevitate crescută! Să nu vă cumpărați vreun exemplar, că vă cumpără el pe voi! (*voi reveni cu detalii în celelalte postări)


La pescuit de caras - nea Cornel ne-a făcut o demonstrație, ne-a explicat cam cum se pescuiește, iar primul pește a fost norocos: s-a întors în apele de acasă, eliberat de cel care l-a prins.



Au urmat băieții noștrii să arate că știu și ei să pescuiască, să pună o râmă în ac și să aibă răbdare în așteptarea celui care va înhăța momeala. A durat ceva vreme până un caras s-a lăsat ademenit, dar, până la urmă, norocul a ajuns și de partea noastră: băieții au eliberat și ei crapul, abia după ce l-au făcut vedetă și l-au prins în poze!



O rață nestingherită de prezența noastră ne-a dat târcoale înainte de plecare, sigură că noi suntem intrușii și 'mneaei este la ea acasă, așa că...ce tot atâta holbat pe noi? Nu are voie rața să se bălăcească în voie? Ei, comedie!


A urmat zona de nuferi! Nea Cornel a dus barca între ei și ne-am putut bucura de frumusețea lor în tihnă. Adrian a purces la exemplificat daruri în petale și se vede clar din încântarea Claudiei că a avut mai mulți sorți de izbândă decât avusese ea cu scoica ceva mai devreme.


Cam cum se desfășoară o astfel de "punere la cale" spontană? Să detaliem:

(pasul 1 - se caută un nufăr cu lungimea dorită)

(pasul 2 - se îmbăiază nufărul în apa verde de acasă)

(pasul 3 - se rupe nufărul din mediul lui)

(pasul 4 - se îmbracă nufărul în haina lui naturală)

(pasul 5 - se dăruiește nufărul cu drag
și se obține încântarea și de la a doua fată din barcă )

Cam așa schimbă un nufăr o casă pe altă casă! Nea Cornel ne-a arătat cum se poate face șirag din nufăr, iar Ciprian a purces la prezentarea de podoabe naturale din colecției de vară a deltei. George semnase contract cu o altă casă de modă, cea de pălării fistichii!



Am pătruns pe canalul Magearu spre Grindul Letea! Mi-a plăcut mai mult pe acolo, căci, față de canalele mari, pe cele înguste este un ritm mai lent și parcă ești mai aproape de detaliile deltei. Apa nu era adâncă, s-au ivit cai la orizont, bărci și senzația de timp care pur și simplu stă, nu înaintează. Letea mi-a lăsat impresia de spațiu încremenit: doar 400 de locuitori, multe case abandonate, un relief întins pe care nu se poate face agricultură, căci este nisipos, o pădure bătrână, umbroasă și protejată, cu multe legende asociate mai mult ca sigur, doar că urechile noastre nu au avut parte de ele. De ce? Poveștile despre boii comunei au avut prioritate!




Să facem cunoștință cu ghidul nostru local - domn birjar Costel! Posesor a două căruțe pentru turismul local, cea cu care am fost noi fiind proaspăt pusă la treabă, acest domn cu inițiativă al comunei Letea ne-a vorbit tot drumul (cu mici pauze) despre un bou. Mai întâi ne-a furnizat detalii: că nimic nu se dezvoltă în comună din cauza boului, că un prieten de-al lui a vrut să decolmateze un canal și boul nu i-a dat voie, că un german a venit cu inițiativa de a construi o pensiune, dar boul iar s-a pus luntre și nu s-a făcut și punte. Bou în sus și bou în jos! Ne gândeam că e vreun spirit al locurilor! Când colo, mare ne fu mirarea: domn Costel ne vorbea despre primar, despre faptul că nu se poate face absolut nimic să gospodărească și comuna, nu doar interesele personale! Dacă boul are oamenii lui în comisia de numărare a voturilor, cum să înainteze comuna? Chiar nu înțelegem?


Pădurea este spațiu protejat! Arată foarte bine, a fost domeniu de vânătoarea pe vremea lui Ceaușescu, nu este vandalizată (cât am mers noi prin ea, nu am văzut semne!), se pot tăia lemne din ea doar 3 săptămâni pe an, ocazie cu care este curățată de uscături. Ghidul ne spunea că este o pădure în care nu se aude drujba. La marginea ei este trasă o brazdă destul de lată, pentru a fi apărată de focurile de pe grind, căci oamenii ard iarba uscată ca să dea voie alteia să crească. Bărbatul ce se ocupă de trasul brazdelor le folosește drept indicator al certurilor pe care le are cu nevasta lui: când situația devine incendiară între ei, mai trage o brazdă lângă pădure!


Am fost duși prin pădure la un stejar de 600 de ani pe care l-am înconjurat într-o poză de grup originală, iar domn Costel a fost fotograful de serviciu!



Am avut parte și de ruși, nu doar de boi! Desigur, în "conversațiile" de tip monolog cu care ne-a încântat ghidul nostru! Înaintea noastră avusese un grup de ruși care aveau vodcă la ei și nu prea au fost atenți la ce văd și la plângerile căruțașului, așa că, la final, au spus că nu au fost duși să vadă dunele de nisip de la pădure. Curată blasfemie! Cum? Păi cum să vezi dunele dacă ești atent doar la vodcă? Bătaie de joc în stil grosolan! Domn Costel și-a promis că nu va mai face turism cu astfel de specimene! Niciodată! Absolut niciodată! Oare chiar așa să fie?
Dunele sunt semne ale mării care acoperea acele locuri, iar la marginea pădurii, unde sunt brazdele, se pot vedea straturile din sol: nisip, pământ și rând de scoici, iar acest fapt obligă arborii să își întindă rădăcinile, nu să le trimită în profunzimile pământului, ca să se adapteze mediului. Lianele sunt interesante, iar băieții glumeau (sau poate nu!) spunând că la fel e și cu femeia: pleacă de pe drumul ei, se întâlnește cu al bărbatului, este firavă la început, nu baricadează libertatea bărbatului, dar, odată ce devine vânjoasă, se agață, își manifestă puterea și bărbatul nu mai are scăpare, este iremediabil pierdut! Din zona fabulă: Liana și copacul - adaptare! Se servește cu o doză de umor, "capișat"!




Pe drumul de întoarcere am mai avut parte de o repriză de boi: la magazinul mixt al satului se ieftinise apa! Era lucrătura boului de vice-primar, după spusele ghidului nostru! Nu l-am contrazis căci se părea că, indiferent de faptă, stigmatul de bou era ca un tatuaj imposibil de șters sau estompat. Dincolo de glume și de ironii, e păcat că nu se face mai mult din acest sat: are potențial turistic și este o raritate în zona deltei. Pe de altă parte, dacă ar apărea pensiuni ar fi afectată sălbăticia locului și oamenii, încet, încet, ar distruge ceea ce ar trebui să ocrotească. E cam cu două tăișuri o schimbare, dar ar merita riscată una!


Înapoi în barcă! După ce a avut o tentativă de a încropi o ață sub bărbie la pălărie, Claudia și-a integrat umbra de pe cap în rândul zburătoarelor de deasupra bărcii și aceasta, după o repriză de stat în aer, a aterizat direct în baltă! Un adevărat pelican modificat! Adrian a recuperat pălăria, Claudia a purces la uscat, George și Ciprian au participat direct din repriza de bronz și eu mi-am îndesat mai bine șapca pe cap să previn dorința contagioasă de zbor.





Spre final de zi am fost lăsați pe un canal retras, la fosta casă a celor care supravegheau delta, pentru o bălăceală în apa caldă. Băieții au servit balta și noi am aranjat masa, invadate de furnici din toate părțile. În spatele nostru, din turnul de observație - stuf dezarmant de mult și des!



Seara am avut la cină borș de știucă, crap cu mămăligă (și usturoi!) și vin de la țară, de la tatăl meu. La jocul de wist, asezonat cu absint, m-am pricopsit cu un rușinos loc 5 (ultimul!), dar măcar am fost consecventă: ultima de la început până la sfârșit! (clasamentul: George, Ciprian, Adrian, Claudia și eu). Aveam să îmi iau revanșa! Răbdărică!

vineri, 12 august 2011

6-10 august 2011 - Delta Dunării (I) - mirare și huzur într-un loc altoit cu apele

"...să simtă cu tălpile gândurile apelor de la fundul unde aleargă peștii, să dibuie năzuielile curenților, să pândească punerile la cale ale peștilor, răsufletul bălții, uneltirile Dunării..."
(Vasile Voiculescu - Pescarul Amin)

Percepția mea asupra Dunării și a Deltei a fost filtrată mereu de cărți, de pozele văzute în ele, de incursiunile altora, de fantasticul din proza lui Voiculescu, de imaginile nuferilor și ale pelicanilor asociate ei. Anul trecut am primit de la prietenele mele de cursă lungă (Irina, Georgie și Raluca) o carte-atlas (Cele mai frumoase locuri din Europa), unde era specificat un singur loc de vizitat din România: Delta Dunării. Niciun munte, nimic altceva! Desigur, m-am revoltat în sinea mea, că nu doar delta merită văzută în țara aceasta, dar mi s-a cuibărit în minte gândul că ar trebui să merg să văd cu ochii mei, nu prin ochelarii altora, ce are acest spațiu atât de fascinant. Și am ajuns anul acesta!


Ca în orice incursiune cu prietenii cinefili-montaniarzi-bicicliști, există o poveste și de data aceasta: în aprilie, când huzuream pe lângă Tigăile Mari în munții Ciucaș, s-a vorbit despre Festivalul de Film Independent "Anonimul" din august de la Sfântu Gheorghe și ne-am descoperit doritori de o ieșire pe ape. Apropiindu-se luna cu pricina, am început să cercetez ce presupune în sine o astfel de plecare și m-am izbit (aproape "mortal" impresionată!) de jurnalele Claudiei Gican și ale cu Cătălin Crețu, care m-au făcut să îmi doresc să am parte mai mult de deltă decât de festival. Le-am spus omuleților ideea și, când am văzut că sunt și alții care vor tot așa, am deviat de la planul inițial: filmul a devenit secundar și delta în sine a fost prioritatea.

Mulți chemați, dar puțini participanți! De ce? Turismul în deltă nu este ieftin deloc și cere multe zile, iar unii dintre noi nu au putut dinamita aceste două condiții și am rămas o mână de omuleți în sine: Ciprian, George, Claudia, Daniela și Adrian. Grupul de 5:

(poză de grup mai cuminte, la intrarea Dunării în Marea Neagră, la Sulina)

(poză de grup mai năzbâtioasă, la pescuit de biban pe un canal lăturalnic al Deltei)

Revenind la Deltă! Detaliile minime de abordare erau de bun-simț, auzite în școală: "Suprafața totală a Deltei Dunării este de 4152 kmp, din care 3.450 kmp se află pe teritoriul României, fiind ca mărime a doua în Europa după delta fluviului Volga și a douăzeci și treia din lume. Dunărea traversează 9 țări, de la izvoare (Munții Pădurea Neagră - Germania) până la vărsarea în Marea Neagră, drenând aproape 800.000 kmp. La Pătlăgeanca, Dunărea se bifurcă în brațele: Chilia la N și Tulcea la S, acesta din urmă despărțindu-se la rândul său în alte două brațe: Sulina și Sf.Gheorghe. Delta Dunării este cea mai nouă formă de relief din România, cea mai mare rezervație de ținuturi umede din Europa și este brăzdată de o multitudine de canale, gârle, mlaștini și lacuri, fiind înscrisă în patrimoniul UNESCO." Bune motive pentru începutul aventurării până la ea!

Pe harta de mai jos, George a îngroșat traseele făcute în cele 5 zile (280 km):

6 august 2011 (traseul roșu) - Crișan - Lacul Bogdaproste - Lacul La Amiază - Lacul Trei Iezere - Lacul Căzănel - Mila 23 - Crișan; (traseul pe bikemap).
7 august 2011 (traseul verde) - Crișan - Dunărea Veche - Canalul Magearu - Grindul Letea - pădurea Letea - retur; (traseul pe bikemap).
8 august 2011 (traseul galben) - Crișan - Brațul Sulina - Sulina - vărsarea Dunării în Marea Neagră - plaja din Sulina - retur; (traseul pe bikemap).
9 august 2011 (traseul roz) - Crișan - Canalul Ceamurlia - Canalul Crișan - Lacul Cuibul cu Lebede - Lacul Iacob - Lacul Vătafu - Lacul Lumina - Lacul Puiuleț - Canalul Caraorman - retur; (traseul pe bikemap).
10 august 2011 (traseul maro) - Crișan - Lacul Isac - Lacul Uzlina - Murighiol; (traseul pe bikemap).



Să purcedem la povestit pe îndelete după ce am fixat colțurile și am prezentat genericul cu actorii! În seara de 5 august, am plecat la 22.45 din Iași cu acceleratul Iași-Mangalia până la Medgidia, ne-am chinuit cu somnul rău de tot, pe scaunele foarte rigide ale CFR-ului, într-un maldăr de bagaje ale moldovenilor ce se duceau spre mare. Dimineață, la 6.30 eram în Medgidia (îngrijită gară!) și așteptam un personal, la 7.30 (am dormit regește în el!), care să ne ducă la Tulcea, unde aveam să ne îmbarcăm la 12.30 pe o navă a companiei Navrom (Catamaran) pentru a ajunge pe brațul Sulina, mai exact în satul Crișan.



În Tulcea am avut un răgaz de două ore să vizităm Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării, care este organizat pe două nivele: primul presupune o parte teoretică, cu exponate inerte, și alta dinamică, mai exact un acvariu cu diferite specii de pești din deltă și nu numai. Ce deliciu a fost partea de acvariu circular unde puteai intra să simți cum este să faci parte din acea lume albastră, cu un rechin dându-ți târcoale! Mi-au plăcut la nebunie crapii de cultură, sturionii, somnii și peștii de recif, colorați și alerți (m-am îndrăgostit de portocaliu în mod clar!).





După Tulcea, a urmat drumul pe brațul Sulina cu nava Catamaran, ticsită cu pescari veniți cu jumătate de casă după ei ca să stea o săptămână în deltă, cu oameni de toate vârstele, care mai relaxați, care mai agitați și cu noi, cei 5 cinefili ieșeni. În Tulcea și la opririle de la Partizan, Maliuc și Gorgova, am văzut multe sloganuri pro-deltă și anti-nesimțire, dar cel mai mult mi-a plăcut cel din Crișan: Un pet dispare în 800 de ani. Nesimțiții niciodată! Deși sunt biodegradabili...În Crișan am fost așteptați de domnu' Cornel de la Pensiunea "Anca", ce ne-a preluat cu barca până la cazare: nu puteam să ne aventurăm din prima la cort și hălăduit cu barca pe canalele Dunării, pentru că toți eram la prima ieșire în deltă, și, de aceea, am ales o variantă de mijloc, realistă. La ora 16.15 eram pe ponton, în fața pensiunii, gata de pătruns pe canalele Deltei, căci nu voiam să pierdem vremea!


Am mers cu barca cu motor și cu domnu' Cornel pe Dunărea Veche pe următorul traseu: Crișan - Lacul Bogdaproste - Lacul La Amiază - Lacul Trei Iezere - Lacul Căzănel - Mila 23 - Crișan. George a realizat și varianta pe bikemap: prima zi. A fost deosebită intrarea cu dreptul în deltă, ca prima dată când guști ceva cu poftă: am fost așa de impresionată de apa caldă, de întinderile de apă, de stuful sălbăticit pe margini, de păsările de pe Lacul Trei Iezere, de pescarii de la toate cotiturile, de atâta mișcare și nesiguranță. Îmi este teamă de apă și, oricât de fascinantă mi se pare ca element ce susține viața și ca univers demn de explorat, cot la cot cu piatra muntelui (deși piatra are o forță de atracție mai mare asupra mea), e greu să domesticesc teama că mă poate anula ca om foarte ușor.
Țin minte din textele lui Voiculescu (ce înseamnă că citești la o vârstă foarte impresionabilă niște texte care se țin scai de tine după aceea) cum apa era o supra-forță, ceva ce ascundea un ritm aflat dincolo de imediat, ceva ce depășea înțelegerea, exact așa cum ochiul nu îi putea dovedi întinderea. Nu mă refer aici la faptul că este copleșitoare, ci la ideea că îți trezește stări contradictorii și concomitente: pe de o parte e așa multă că nu o poți stăpâni vizual, pe de alta te simți așa mic și de bine în mijlocul ei, pe de alta te bucuri să te poți înfrupta din ceea ce ea adăpostește, urmând legile ei. Desigur, zonele puternic antropizate deja nu le mai văd ca făcând parte din deltă: acelea sunt spații pierdute la masa tratativelor natură-om.






În mijlocul lacurilor și pe canalele lăturalnice ne-a plăcut cel mai mult! Cred că se poate vedea cu ochiul liber cum exporatorii cinefili s-au infiltrat tiptil în mijlocul deltei, cu binoclu și curiozitate, cu aparatele foto, cu picioare dornice de răcoriri în apa dulce, cu mintea deschisă și relaxarea în buzunarul de la piept! Obișnuiți cu mișcarea de pe munte, a fost ciudat să stăm atâta pe loc și totuși să ne mișcăm, căci barca făcea asta pentru noi. Într-un spațiu nou, te adaptezi!





La Mila 23, unde s-a născut Ivan Patzaichin, am mâncat o înghețată și băieții au băut o bere, ne-am făcut planurile pentru a doua zi și Claudia a primit o felie de zămos cu boltă de la un localnic, în timp ce George lansa barca la apă de pe mal! Culorile apusului pe deltă sunt la demnă concurență cu cele de pe munte (aveam să aflăm în ziua a treia mai exact!) și ne-am delectat ochii cu cel ce se lăsa în spatele nostru, în drumul de întoarcere în Crișan.



În prima seară am servit borș de pește și scrumbie cu cartofi nature și usturoi "îndrăzneț", plus o sticlă de vin roșu "Crăița Transilvaniei" adus de Claudia. Adrian, care nu era deloc un adept al borșului de pește, și-a pus și a doua porție în prima seară și a mâncat de fiecare dată tot din farfurie în serile următoare! Ce face delta din om! Ziua s-a încheiat-o la un pahar de absint din rucsacul lui Ciprian în camera băieților și la un joc de macaua, cu râsete și glume.



Oboseala unei zile pe tren, pe navă și pe barcă s-a topit în somnul din acea noapte, căci a doua zi ne aștepta o incursiune mult mai lungă în lumea de ape din jur. Și o primă partidă de pescuit!

duminică, 31 iulie 2011

30-31 iulie 2011 - copăcel, copăcel cu bicicleta - la CIRIC, BUCIUM și ARONEANU

Cum să stai locului cu atâția oameni dornici de ieșit! N-ai scăpare, pur și simplu! Din capitolul "Pe două picioare sau pe două roți?", în care adaug rânduri de vreo două luni, am mai trecut 3 paragrafe întinse în kilometri și în timp. Sâmbătă am biciclit până la Ciric (de fapt până la aeroport) într-o expediție spontană, cu George, Ioana, Irina și Claudia, agățați în poza de jos, la o pauză pe lângă lac. Ce simplu se rezolvă o astfel de plecare de acasă: Azi nu ieșim cu bicicletele? Ba da! Păi, unde? La ce oră? Pe cine mai sunăm? ....și...gata! Uneori chiar nu trebuie mai mult de atâta!




După traseu, ne-m întors în oraș, prinși de ploaie (doar puțin!), și ne-am oprit în Tudor, unde a urmat "marea priponire" a cinci biciclete de un stâlp al unei terase. Cum tocmai îmi cumpărasem antifurt, am avut ocazia să îl și inițiez în muncile dese care îl așteaptă de acum înainte. Erau așa încârligate bicicletele între ele, că orice hoț s-ar fi simțit profund descurajat să atenteze la integritatea lor! Până la ora 23, când am plecat de acolo, au fost în deplină siguranță!


A doua zi ne aștepta întâlnirea de la 16.15 la Râpa Galbenă (Alina și Irina urmau să închirieze bicicletele) și să mergem la Aroneanu. Desigur, George, lipsit de astâmpăr până la ora stabilită, a insinuat că nu am curaj să încerc un Bucium (știu că mă va contrazice afirmând că el nu a insinuat nimic, doar a spus) și am pornit pe la ora 13.20 spre Tata Bucium, devansat în dificultate doar de Dealul Durerii (cunoscut toponimic drept Hadâmbu) în lumea biciclistă ieșeană. Am făcut 25,8 km și am întârziat doar 5 minute la întâlnire!



Desigur, ajunsul la destinație e doar finalul efortului, căci urcatul e piesa de rezistență. E greu la deal la pedalat, simți ca vrei să înjuri cât mai colorat, dar știi prea puține astfel de expresii, așa că dai la pedale sau te oprești și mergi pe lângă bicicletă acolo unde simți că nu mai poți (am făcut de 3 ori asta, plus de 2 ori am oprit să beau apă). Pentru prima dată pe Bucium, mă simt mândră de mine (entuziasm naiv de începătoare, dar e al meu, l-am câștigat pe merit și mi-l asum!), plus că am mers și pe stradă, pe banda a doua, în ditamai intersecția de la Țesătura (copleșitoare intersecțiile astea pline de mașini), dar cea din Podu-Roș m-a descurajat și am luat drumul pietonului, după care mi-am reocupat locul pe stradă! Better safe than sorry!




Aroneanu - încă 15 km de pedalat (adunat cu Buciumul - înseamnă 40 de km în ziua de duminică!) cu gașcă mare și hlizeală, cu cornulețe de la Irina și prăjituri cu nucă de la Claudia, cu vreme frumoasă, mașini cu mici și muzică diversă pe malul lacului, unde se pescuia de zor, se juca fotbal sau badminton sau se moțăia sub soare. Multă lume ieșită din Iași duminica: și pe Bucium am văzut ceva oameni, dar la Aroneanu era împânzit malul.




Și ca să fie și un moment de adrenalină: George a făcut pană când să plecăm de la Aroneanu! Cât timp a rezolvat problema, asistat de băieți, noi, fetele, l-am ajutat cu voia bună, cu pozele trăznite compuse de Alina și Claudia sau cu cele de "mecanic aspirant în variantă feminină" - autoare Irina și Ioana. Seara s-a încheiat extrem de târziu, aproape de miezul nopții, la Cafeneua Veche, unde am savurat o înghețată excelentă (cu miere, ciocolată și un biscuite gen turtă dulce) și am pitrocit următoarea ieșire, vorbind, ca de fiecare dată, câte în lună și în stele, fără să ne plictisim absolut deloc.




Încântarea și efortul pe două roți continuă: din vară mai este oleacă, iar din toamnă chiar mai mult! Cică ar fi timpul de un traseu până la Sculeni, la graniță!