"Când plec în călătorie, iau cu mine în valiză un singur cuvânt: întoarcere. Când te văd plecând, îţi strecor pe ascuns în buzunarul mantoului un singur cuvânt: întoarcere. Când revenim împreună acasă după o lungă călătorie, las să alerge nebuneşte înaintea mea un singur cuvânt: întoarcere." (Matei Vişniec, Cabaretul Cuvintelor)
...și chiar asta am făcut: m-am întors pentru a treia oară la Pietrosul Rodnei, sperând ca de data aceasta să reușesc să îl ating! În 2007, la prima mea tură pe munte, o ceață deasă combinată cu o ploaie mocănească ne-a alungat pe drumul de întoarcere, iar în martie anul acesta am revenit și m-am confruntat cu aceeași lipsă de sorți de izbândă din cauza zăpezii și a gheții. Silviu a fost o singură dată în zonă și a făcut vârful într-o zi senină foc, în 2012! Era evident că muntele ăsta aștepta ceva mai mult de la mine, așa că am venit cu întăriri, cu forțe montaniarde proaspete, sperând să îl înduplec și să mă primească pe crestele sale. Bogdan, Gigi și Mădălina au răspuns pozitiv chemării și, după ce ne-am cazat în Borșa în seara de vineri și ne-am întins la grătar și pălincă, am apucat bine-cunoscutul traseu spre vârf pentru...a treia oară!
Fusesem vara și iarna pe acolo, iar acum schimbasem și anotimpul. Toamna încă nu se instalase cu fustele ei, rămășițele verii adăstau peste tot, doar aerul ne surprindea cu răceala lui pe măsură ce luam în altitudine. Am avut ritm bun, ne-am hlizit, Gigi și Mădălina au savurat pe îndelete un munte nou pentru amândouă, iar Bogdan avea o aplicație pe telefon legată de o brățară de la mână prin care calcula câți pași făcea într-o zi, câte calorii ardea și câți kilometri parcurgea. S-au adunat zeci de mii de pași pe acea zi și vreo 19 km în total, iar la final a decretat că a fost productivă ieșirea! Am parcurs relativ repede traseul până la Lacul Iezer, pe care l-am găsit moțăind în apele lui liniștite și transparente, primindu-ne să luăm o gustare pe marginea lui înainte de a face ultima parte de urcare, cea care se termina cu atingerea vârfului.
Scurta oprire s-a transformat într-o pauză mai mare, căci nu ne-am mulțumit cu un sandwich, ci am simțit nevoia de a ne înfrupta și din alte bunătăți luate cu noi pe munte. Bogdan chiar ne-a propus să cărăm mâncarea mai degrabă în burtă decât până pe vârf și înapoi și, chiar dacă Silviu nu a cedat acestui argument, noi, fetele, l-am considerat pertinent și nu am ezitat să îl urmăm, în timp ce ne uitam la semețul Pietros al Rodnei cum își aducea pe lângă el cohorte răzlețe de pufoși și părea tentat să ne descurajeze elanul de a-l urca. Chiar dacă se lăsase puțin răcoare, nu aveam să ratăm ascensiunea, eram pregătiți cu pelerine în cazul unei ploi repezite, iar Iezerul ne-a oglindit cerul cumințit cât timp am urcat pe lângă el și l-am ocolit!
Fetele și Bogdan au luat-o în față pentru a începe antrenamentul în selfie-uri și mă bucuram enorm să îi văd încântați și dornici de a atinge vârful. Simți o anumită mulțumire de sine și de munte atunci când omuleții pe care îi pescuiești de pe lângă tine să vină la pietroși sunt încântați și savurează bucuria de a fi la înălțime, de a nu se plânge mai mult decât e cazul, de a urca mai bine ca tine, de a aduna afine târzii de pe potecă, de a se lua la întrecere și a scurta drumul tăind cotiturile, de a fi pur și simplu ei înșiși! Varianta hlizită!
Am înaintat încet și sigur, cu genunchiul drept oleacă supărat, dar nu într-atât de tare încât să mă saboteze. Bogdan făcea glume și selfie-uri de spuneai că era pentru prima dată în viața lui pe drumuri de genul acela. Nu mai spun că ne ținea mereu la curent cu kilometrii parcurși și cu pașii pe care i-a realizat până în acel punct: mândru foc de performanța lui! Gigi era în culmea fericirii: nu mai fusese pe munte de vreo 10 luni și trăia cu toți porii ei de ștrumfă revenirea în aerul tare al acestuia. Mădălina căuta semnele cercetașilor care își marcaseră trecerea cu ceva vreme înainte, iar Silviu fura cu interes culinar pumni de afine de pe drum și se împrietenea cu movul din sucul lor. Erau așa dulci că nu ne mai săturam să ne înfruptăm din ele!
Nu se putea ca Pietrosul Rodnei să nu devină capricios atunci când am ajuns pe creastă! N-am mai întâlnit vârf mai morocănos ca acesta! Aproape că îmi vine să îmi contruiesc o superstiție în jurul lui: exact când am terminat de aburcat ultimele pietre și am ieșit pe cărarea ce ne ducea în stânga, la 10 minute de tricolorul de pe vârf, ceața și vântul au tăbărât pe noi și au închis toată priveliștea în câteva zeci de secunde. Bogdan, Gigi și Mădălina au luat-o în față căci îi împingea frigul de la spate, iar eu cu Silviu am venit după ei, râzând de cât de evident era muntele în privința mea. Cred că nu ploua doar pentru că erau ceilalți cu mine, altfel nu ajungeam să îl ating! Eu l-am complimentat oricum admirându-i frumusețea și respectându-i sălbăticia, iar Silviu i-a făcut poze cu cețurile grăbite și s-a bucurat de întregul spectacol.
Pe vârf, la tricolor, atmosfera era chiar răcoroasă și nu prea ne pria să stăm mult prin zonă, așa că, după o inspecție a refugiului, care arăta cam deplorabil, și după pozele de vârf, ne-am adunat și am făcut planul de cale întoarsă. La orizont, norii de ploaie, care inițial păreau că se îndreaptă către noi, abandonaseră ofensiva și își retrăgeau iscoadele. Ne-am gândit să mai dăm o șansă priveliștii să ni se arate și nu am greșit!
Am admirat spectacolul și ne-am lăsat pătrunși de mirosul amenințător de toamnă venit de departe, Gigi s-a luptat cu internetul să posteze o poză pe FB ca să anunțe lumea că revenise la dragostea ei, că muntele îi fusese fidel, că îi dusese dorul, așa cum făcuse și ea, iar distanța de atâtea luni se spulberase și rămăsese doar bucuria sinceră (și cam friguroasă!) a reîntâlnirii. Omuleții mei mai bifaseră un înăltoc și se dovediseră a fi adevărați ași din mânecă numai buni de înduplecat vârful să fie cât de cât cuminte (putea și mai mult!)!
"Cine are capul în nori poate vedea mai devreme când se înseninează. Când exerciţiul gândirii este şi muncă zilnică, are loc dezvoltarea unei altfel de atitudini faţă de contingent. Unora le poate apărea ca una „cu capul in nori”. Dacă nu eşti tocmai obosit sau surmenat, gândirea te ajută şi să ai o recepţie mai bogată a lumii concrete, observi lucruri pe care alţii le trec cu vederea." (Preda Mihăilescu) - cam așa e la altitudine și nu mă satur de 8 ani încoace (de când cocoț munții!) să repet și să redimensionez aceste concluzii legate de claritatea cu care (te) vezi când ajungi pe munte, de simplitatea regăsită de mărgică rostogolită prin viață, de ființă flămândă de întâlniri și întâmplări miraculoase. Acolo, direct, la fața locului nu simt decât un plin care se toarnă în sufletul-fântână și abia când ajung acasă, cînd îmi reiau viața de oraș, decantez și conștientizez cât de hrănitoare pe termen lung este intersectarea cu muntele. Cred că Dumnezeu nu și-a adus degeaba lângă El unele dintre cele mai fascinante forme de natură: ne-a dăruit munții nouă, dar parcă a păstrat o parte și pentru Sine, ca o graniță ce nu desparte, ci unește!
Bogdan a prins o viteză incredibilă de Speedy Gonzales la coborât: frigul îi devenise un prieten mai bun decât spera el și malul Lacului Iezer era așa de apetisant pentru un somnic de câteva zeci de minute până veneau și ceilalți! Fratele meu mai mic, ce pot zice! Nu ratează nicio ocazie de hodină și relaxare! Am ieșit și noi, ceilalți patru mușchetari, din creastă și de sub cețuri și am revăzut familiara formă de Românie a Lacului Iezer, păzind intrarea în traseul către Pietrosul Rodnei, după care am grăbit pasul căci noaptea avea să sosească în scurtă vreme. Am mers destul de alert pentru că genunchiul meu nu era în toane bune, iar aproape de case s-a luat de noi un dulău mioritic și ne-a lătrat de parcă spuneai că îi omorâm stăpânul. Ne-am speriat foarte tare: își arăta colții, mârâia, dădea semne că intenționa să sară la noi și nu se potolea, chiar dacă vedea că mergeam în continuare și nu ne abăteam către gospodăria pe care o păzea cu strășnicie. Ne-a stat oleacă inima în gât și noi, fetele, ne-am adunat lângă băieți de frică, iar ei ne-au protejat și au încercat să calmeze lătrătorul până când am trecut de el. Doamne, ce spaimă de final de traseu!
Pietrosule, răbdarea ne-a fost pusă la încercare și am trecut testele, dar presimt că ne vom întoarce pe la tine să vedem dacă te prindem în toane senine! Poate chiar la un circuit integral de creasta Rodnei, ca să ajungem și la fratele tău, Vârful Ineu, păzit de un alt lac tare drag nouă, Lala! Da, cu corturile vom veni! Până atunci, semeție și somn împietrit!
...și chiar asta am făcut: m-am întors pentru a treia oară la Pietrosul Rodnei, sperând ca de data aceasta să reușesc să îl ating! În 2007, la prima mea tură pe munte, o ceață deasă combinată cu o ploaie mocănească ne-a alungat pe drumul de întoarcere, iar în martie anul acesta am revenit și m-am confruntat cu aceeași lipsă de sorți de izbândă din cauza zăpezii și a gheții. Silviu a fost o singură dată în zonă și a făcut vârful într-o zi senină foc, în 2012! Era evident că muntele ăsta aștepta ceva mai mult de la mine, așa că am venit cu întăriri, cu forțe montaniarde proaspete, sperând să îl înduplec și să mă primească pe crestele sale. Bogdan, Gigi și Mădălina au răspuns pozitiv chemării și, după ce ne-am cazat în Borșa în seara de vineri și ne-am întins la grătar și pălincă, am apucat bine-cunoscutul traseu spre vârf pentru...a treia oară!
Fusesem vara și iarna pe acolo, iar acum schimbasem și anotimpul. Toamna încă nu se instalase cu fustele ei, rămășițele verii adăstau peste tot, doar aerul ne surprindea cu răceala lui pe măsură ce luam în altitudine. Am avut ritm bun, ne-am hlizit, Gigi și Mădălina au savurat pe îndelete un munte nou pentru amândouă, iar Bogdan avea o aplicație pe telefon legată de o brățară de la mână prin care calcula câți pași făcea într-o zi, câte calorii ardea și câți kilometri parcurgea. S-au adunat zeci de mii de pași pe acea zi și vreo 19 km în total, iar la final a decretat că a fost productivă ieșirea! Am parcurs relativ repede traseul până la Lacul Iezer, pe care l-am găsit moțăind în apele lui liniștite și transparente, primindu-ne să luăm o gustare pe marginea lui înainte de a face ultima parte de urcare, cea care se termina cu atingerea vârfului.
Scurta oprire s-a transformat într-o pauză mai mare, căci nu ne-am mulțumit cu un sandwich, ci am simțit nevoia de a ne înfrupta și din alte bunătăți luate cu noi pe munte. Bogdan chiar ne-a propus să cărăm mâncarea mai degrabă în burtă decât până pe vârf și înapoi și, chiar dacă Silviu nu a cedat acestui argument, noi, fetele, l-am considerat pertinent și nu am ezitat să îl urmăm, în timp ce ne uitam la semețul Pietros al Rodnei cum își aducea pe lângă el cohorte răzlețe de pufoși și părea tentat să ne descurajeze elanul de a-l urca. Chiar dacă se lăsase puțin răcoare, nu aveam să ratăm ascensiunea, eram pregătiți cu pelerine în cazul unei ploi repezite, iar Iezerul ne-a oglindit cerul cumințit cât timp am urcat pe lângă el și l-am ocolit!
Fetele și Bogdan au luat-o în față pentru a începe antrenamentul în selfie-uri și mă bucuram enorm să îi văd încântați și dornici de a atinge vârful. Simți o anumită mulțumire de sine și de munte atunci când omuleții pe care îi pescuiești de pe lângă tine să vină la pietroși sunt încântați și savurează bucuria de a fi la înălțime, de a nu se plânge mai mult decât e cazul, de a urca mai bine ca tine, de a aduna afine târzii de pe potecă, de a se lua la întrecere și a scurta drumul tăind cotiturile, de a fi pur și simplu ei înșiși! Varianta hlizită!
Am înaintat încet și sigur, cu genunchiul drept oleacă supărat, dar nu într-atât de tare încât să mă saboteze. Bogdan făcea glume și selfie-uri de spuneai că era pentru prima dată în viața lui pe drumuri de genul acela. Nu mai spun că ne ținea mereu la curent cu kilometrii parcurși și cu pașii pe care i-a realizat până în acel punct: mândru foc de performanța lui! Gigi era în culmea fericirii: nu mai fusese pe munte de vreo 10 luni și trăia cu toți porii ei de ștrumfă revenirea în aerul tare al acestuia. Mădălina căuta semnele cercetașilor care își marcaseră trecerea cu ceva vreme înainte, iar Silviu fura cu interes culinar pumni de afine de pe drum și se împrietenea cu movul din sucul lor. Erau așa dulci că nu ne mai săturam să ne înfruptăm din ele!
Nu se putea ca Pietrosul Rodnei să nu devină capricios atunci când am ajuns pe creastă! N-am mai întâlnit vârf mai morocănos ca acesta! Aproape că îmi vine să îmi contruiesc o superstiție în jurul lui: exact când am terminat de aburcat ultimele pietre și am ieșit pe cărarea ce ne ducea în stânga, la 10 minute de tricolorul de pe vârf, ceața și vântul au tăbărât pe noi și au închis toată priveliștea în câteva zeci de secunde. Bogdan, Gigi și Mădălina au luat-o în față căci îi împingea frigul de la spate, iar eu cu Silviu am venit după ei, râzând de cât de evident era muntele în privința mea. Cred că nu ploua doar pentru că erau ceilalți cu mine, altfel nu ajungeam să îl ating! Eu l-am complimentat oricum admirându-i frumusețea și respectându-i sălbăticia, iar Silviu i-a făcut poze cu cețurile grăbite și s-a bucurat de întregul spectacol.
Pe vârf, la tricolor, atmosfera era chiar răcoroasă și nu prea ne pria să stăm mult prin zonă, așa că, după o inspecție a refugiului, care arăta cam deplorabil, și după pozele de vârf, ne-am adunat și am făcut planul de cale întoarsă. La orizont, norii de ploaie, care inițial păreau că se îndreaptă către noi, abandonaseră ofensiva și își retrăgeau iscoadele. Ne-am gândit să mai dăm o șansă priveliștii să ni se arate și nu am greșit!
Am admirat spectacolul și ne-am lăsat pătrunși de mirosul amenințător de toamnă venit de departe, Gigi s-a luptat cu internetul să posteze o poză pe FB ca să anunțe lumea că revenise la dragostea ei, că muntele îi fusese fidel, că îi dusese dorul, așa cum făcuse și ea, iar distanța de atâtea luni se spulberase și rămăsese doar bucuria sinceră (și cam friguroasă!) a reîntâlnirii. Omuleții mei mai bifaseră un înăltoc și se dovediseră a fi adevărați ași din mânecă numai buni de înduplecat vârful să fie cât de cât cuminte (putea și mai mult!)!
"Cine are capul în nori poate vedea mai devreme când se înseninează. Când exerciţiul gândirii este şi muncă zilnică, are loc dezvoltarea unei altfel de atitudini faţă de contingent. Unora le poate apărea ca una „cu capul in nori”. Dacă nu eşti tocmai obosit sau surmenat, gândirea te ajută şi să ai o recepţie mai bogată a lumii concrete, observi lucruri pe care alţii le trec cu vederea." (Preda Mihăilescu) - cam așa e la altitudine și nu mă satur de 8 ani încoace (de când cocoț munții!) să repet și să redimensionez aceste concluzii legate de claritatea cu care (te) vezi când ajungi pe munte, de simplitatea regăsită de mărgică rostogolită prin viață, de ființă flămândă de întâlniri și întâmplări miraculoase. Acolo, direct, la fața locului nu simt decât un plin care se toarnă în sufletul-fântână și abia când ajung acasă, cînd îmi reiau viața de oraș, decantez și conștientizez cât de hrănitoare pe termen lung este intersectarea cu muntele. Cred că Dumnezeu nu și-a adus degeaba lângă El unele dintre cele mai fascinante forme de natură: ne-a dăruit munții nouă, dar parcă a păstrat o parte și pentru Sine, ca o graniță ce nu desparte, ci unește!
Bogdan a prins o viteză incredibilă de Speedy Gonzales la coborât: frigul îi devenise un prieten mai bun decât spera el și malul Lacului Iezer era așa de apetisant pentru un somnic de câteva zeci de minute până veneau și ceilalți! Fratele meu mai mic, ce pot zice! Nu ratează nicio ocazie de hodină și relaxare! Am ieșit și noi, ceilalți patru mușchetari, din creastă și de sub cețuri și am revăzut familiara formă de Românie a Lacului Iezer, păzind intrarea în traseul către Pietrosul Rodnei, după care am grăbit pasul căci noaptea avea să sosească în scurtă vreme. Am mers destul de alert pentru că genunchiul meu nu era în toane bune, iar aproape de case s-a luat de noi un dulău mioritic și ne-a lătrat de parcă spuneai că îi omorâm stăpânul. Ne-am speriat foarte tare: își arăta colții, mârâia, dădea semne că intenționa să sară la noi și nu se potolea, chiar dacă vedea că mergeam în continuare și nu ne abăteam către gospodăria pe care o păzea cu strășnicie. Ne-a stat oleacă inima în gât și noi, fetele, ne-am adunat lângă băieți de frică, iar ei ne-au protejat și au încercat să calmeze lătrătorul până când am trecut de el. Doamne, ce spaimă de final de traseu!
Pietrosule, răbdarea ne-a fost pusă la încercare și am trecut testele, dar presimt că ne vom întoarce pe la tine să vedem dacă te prindem în toane senine! Poate chiar la un circuit integral de creasta Rodnei, ca să ajungem și la fratele tău, Vârful Ineu, păzit de un alt lac tare drag nouă, Lala! Da, cu corturile vom veni! Până atunci, semeție și somn împietrit!
