Dificil de tot cu muntele anul acesta: ploaie, ploaie, interminabilă ploaie și poftă de urcat, poftă, nesățioasă poftă! Deși ajungeam a 3-a oară în Ceahlău, gândul că se scurge toată vacanța și nu mai reușesc să îmi dau sufletul la urcat, mi-a înfrânt mofturile și dorințele de munți noi și am acceptat invitația lui Remus (mersic fain!): nu am regretat pentru că a fost diferit de celelalte dăți, am cunoscut 3 oameni frumoși, ne-am simțit extraordinar mergând "contra curentului general de opinie că nu suntem întregi la minte să urcăm pe traseul ales" și peisajele văzute au meritat fiecare pas.
Sâmbătă dimineață, la ora 6, eram la maxi pentru Durău (20 lei) împreună cu Cristina și parcurgeam în 3 ore și jumătate distanța până la poalele Ceahlăului. Ne-am refugiat la Mănăstirea Durău, așteptându-i pe ceilalți patru parteneri de drumeție care veneau cu mașina și ne-am lungit la vorbă, la răcoare, la somnolență ca două fete de bondar.
Ovidiu, Luminița, Maria (sau Uca, de la Măriuca) - familia Bunea, pe scurt - au fost deliciul drumului și ne-am plăcut de la bun început: s-a instalat voia bună de la primele confruntări cu rădăcinile dezbrăcate ale copacilor, care apar pe traseul Durău-Poiana Viezuri-Cascada Duruitoarea-Cabana Dochia (10 km în 5 ore).
Uca este o fetiță de 10 ani, vorbăreață, cu mult bun-simț, curioasă, lipicioasă, foarte curajoasă, a ascultat mereu sfaturile Cristinei de a pune piciorul exact în locurile unde punea ea pasul, ne-a adresat o groază de întrebări și ne-a menținut vioi, chiar dacă Ovidiu și Luminița spuneau că o să ajungem la epuizare la un moment dat. Îi apreciez mult pe cei ca Ovidiu și Luminița (sau ca Lăcrămioara și Paul, părinții lui Betty din călătoria de anul trecut) care încep din fragedă pruncie expunerea plozilor la munte, sperând să se contamineze de: aer, efort, respect pentru natură și pentru sine înfrângându-și niște limite, aprecierea faptului că înălțimile nu sunt pentru oricine și că trebuie muncă pentru a primi răsplata muntelui. Plus lămurirea continuă pe care o porți cu tine însuți: încă un pas, încă un pas până la vârf a mai rămas. Temeinice lecții de viață!
La Cascada Duruitoarea am făcut un popas și am urcat spre partea de mijloc, dar mi-a fost realmente frică pentru că piatra devenise alunecoasă de la ploaia cernută ce începea să își arate colții. Nu a ezitat să pună în practică amenițarea pentru că, imediat după ce am admirat cascada și ne-am înfruptat din ce ne adusesem de mâncare, a început să se așeze confortabil, ca la ea acasă. Ne-am luat rucsacii în spate și, ghidați de Remus și de un devotat canin (care lătra după Remus atunci când nu-l mai vedea în spatele lui!), am continuat drumul destul de abrupt. Aproape toți cei care coborau ne-au spus că nu știm la ce ne băgăm și că speră să avem baftă, de parcă ne aștepta Apocalipsa în față!
Și apoi ne-a plouat, și ne-a plouat, și a tunat deasupra noastră, și iar a mai plouat, până am ieșit pe platou, unde s-au liniștit norii și ne-au oferit un real spectacol de ceață, aburi, lapte de vapori și colțuri de stâncă. Chiar te făcea să nu îți pară rău că ești ud, că nu ai putut vedea mai nimic din panorama muntelui și să te bucuri de ceea ce e în fața ochilor: momentul viu! Spre Ocolașu Mare chiar părea că începe să se însenineze, deși Toaca nu era chiar de acord!
La Dochia era plin ochi de lume, forfotă, discuții, umblătură. Luminița a reușit să stea cu cea mică la cabană, pentru că ar fi fost cam dificil pentru ea, pe timp ploios și atât de umed, să doarmă la cort. Noi ceilalți am dormit la cort, după o repriză bună de hlizeală și de ascultat reproșurile cabanierilor făcute celor care întrecuseră măsura și le dăduseră bătăi de cap. Ca să nu mai spun că mare ne-a fost mirarea să vedem camere de luat vederi în sala de la cabana, când s-ar fi putut face alte investiții mai stringente. În sfârșit! Corturile au fost puse de băieți și, spre rușinea noastră, nu am insistat să dăm o mână de ajutor, ci doar am întrebat, căci s-au arătat dispuși să facă ei toată munca asta: data viitoare o să ne revanșăm făcând direct, nu doar întrebând!
A doua zi - ceață, o ploaie deasă dimineață, nici tu urmă de răsărit, chiar dacă mi-am pus ceasul conștiincioasă la ora 5.30. Am plecat agale pe la ora 12, cu pelerinele pe noi, planificând alte drumuri sau schimbând impresii despre alte ieșiri pe care le-am avut, făcând poze tricolore și cu viitorul verde...
...sau surprinzând natura în detaliile ei cromatice.
Ne-a plouat iar (dar nu chiar așa tare!) până la Fântânele, unde am lepădat pelerinele și, după un scurt popas,...
...ne-am reîntâlnit cu Dacia buclucașă, am făcut schimb de numere de telefon, am zis că o să ținem legătura, am vorbit de un eventual Călimani și ne-am bucurat că ne-am cunoscut. Uca ne-a amanetat deja la următoarele ieșiri, așa că nu este altă cale. Cu Ovidiu și Remus oricum am să mă reîntâlnesc la ieșirea din Meridionali și sper să nu aibă pasul prea iute să mă pot ține de ritmul lor. Om trăi și om vedea!
