Daniela

16 februarie 2012 - ZUMBA: Master Class cu Dennis Thomsen (Danemarca) şi 100 de omuleţi veniţi prin nămeţi la dezlănţuire de energie

2012-02-18T03:09:00.000-08:00

Începe să se instaureze o ritmicitate cu evenimentele legate de zumba şi asta nu poate decât să fie un lucru extrem de bun, mai ales că nevoia de mişcare nu s-a diminuat în niciun caz, chiar dacă am fost sabotată de o răceală încăpăţânată luna aceasta. "Mult-aşteptatul eveniment" de pe 16 februarie (de care Paul ne-a amintit şi răs-amintit toată luna trecută şi jumătate din februarie - să fie sigur că nu uităm!) s-a petrecut cu surle şi trâmbiţe, cu multă lume motivată pentru a participa la aşa ceva, cu multă pasiune şi dorinţă de a asigura lui Dennis Thomsen un circuit de neuitat în România. Iaşi-ul a fost una din buclele-oraş-oprire cu zumba, pentru că nişte instructori de zumba încăpăţânaţi au vrut să îl abată şi spre noi! Bine au mai făcut căci a fost aşteptat de o mulţime de lume: destulă, nu?

*** Fotografiile sunt realizate de Ştefan Abageru (mulţam fain din nou, frate!)

Din grupul mare de iubitori de zumba, Paul cu fetele lui a format o aripă destul de consistentă şi foarte veselă. Tocmai starea aceasta de bine, energia degajată, ritmurile diferite şi coregrafiile (mai ales acelea mai îndrăcite!) m-au convins să îmbrăţişez zumba în detrimentul salsei atunci când a apărut la orizont necesitatea de a alege, chiar dacă nu a fost deloc simplă orientarea într-o singură direcţie. Salsa o voi relua în primăvara, dar zumba o voi continua fără pauze! Consecvenţă, dom'le!

Să vorbim despre Master Class! A fost pe înălţimi la nivel de aşteptări, ritmul coregrafiilor a fost excesiv faţă de cum suntem noi obişnuite (deşi Paul ne munceşte, nu se joacă!), ne-a încântat atmosfera şi modul în care Dennis Thomsen ştie să te determine să dai tot ce ai din tine în mişcare şi distracţie.
Mona Gheorghiu şi Liciu Lucian (Zumba Iaşi) au făcut primele bucăţi de încălzire, urmaţi de...

...Paul cu o coregrafie foarte dinamică, pe care o facem de o lună încoace, de la Master Class-ul cu Adela Iacob şi Cristina Dudu de la Bucureşti. După numai 3 piese se încinsese atmosfera şi multă lume îşi dăduse jos hainele mai groase (eu am făcut asta după prima coregrafie!) pentru a se putea mişca mai liber şi a transpira în voie. Plus - pe zgură se dansează parcă mult mai bine decât în sală, e mai multă aderenţă la tălpi sau poate impresia mea e legată doar de schimbarea de decor!

Work, work, work - there is no fun without it! Cam aşa s-a desfăşurat Dennis Thomsen, care mai susţinuse două Master Class-uri, la Oradea şi la Bucureşti, urmând să se oprească şi la Timişoara după ce ne incendia pe noi. Câtă energie poate avea omul acesta în el, Doamne! Foarte slab, tatuat, ieşit oleacă din firesc prin aparenţă, dar extrem de pasionat de ceea ce face, concentrat sută la sută, se încălzea înainte de a începe de parcă avea meci de box şi a relaţionat foarte fain cu noi, chiar dacă nu am prins chiar tot ce spunea (la mine, cel puţin, nu au ajuns chiar toate vorbele lui!).

Ne-a băgat în prinză de la bun început, melodie după melodie, ritm după ritm, latino, irlandez, indian, cu mişcări alerte şi sincron destul de uşor de urmărit tehnic, dar uneori copleşitor de executat la nivel de viteză. Era aşa savuros cum explica mişcarea, apoi începea să o execute aşa de îndrăcit, că trebuia să te ţii de el: se oprea şi se uita la noi, după care o lua de la capăt! Work, work, work!

Instructorii noştri, cot la cot cu noi, au fost pur şi simplu fascinaţi de lecţia de zumba ţinută de Dennis. Am cam multe cuvinte de laudă, dar, dacă faci parte din atmosfera aceea şi te implici în ritmurile ei, nu ai cum să nu te laşi contaminat de hlizeală şi mişcare. Uitasem cât de frig era afară, că venisem cu două hanorace să nu cumva să mă viziteze o a doua răceală, că am şcoală a doua zi, că mai sunt diferite lucruri de rezolvat - conta ca ora aceea şi jumătate să zbârnâi din mâini, picioare şi urlat!

Dansul irlandez a fost un deliciu! Au fost şi trei dansatori pe scenă şi s-a văzut excelent, iar mişcarea avea altă dinamică pentru că era alt ritm!

Shots, shots - cireaşa de pe tort! Căpşuna a fost dansul indian! Am văzut Shots de mai multe ori pe internet şi chiar l-am făcut odată la zumba, când au venit fetele de la Bucureşti - se schimbă liniaritatea dansului şi poziţia de rânduri-rânduri a celor care fac mişcare, totul devine mult mai interactiv, lumea se amestecă, pare a se mişca haotic, dar, totuşi, controlat, şi se urlă foarte mult! Trebuiesc munciţi şi plămânii - este singurul motiv!

După Master Class, Dennis a scris pe pagina lui de Facebook o impresie la cald:

IASIIIII - WHOOPPPP - ♥ Another AMAZING experience in Romania - so what we can conclude now is that NO MATTER where I am in ROMANIA THEY GO CRAZYYY ! I simply LOVE that!

Ca răspuns, Paul a formulat şi el o impresie:
Dennis Thomsen you were and are amazing!!!! Thank you for a crazy, wonderful, exciting, awesome......night!!!! Im just speechless!!!!! Big big big thanks!!!!!

Pentru că totul a fost efectiv intens, am scris:
You offered us a very special evening and for that we are more than thankful! It's not just the zumba, it's not just the music, it's not just the energy in the air, it's not just the explosion of moves: it's also about the PASSION for what you do and the way you are - we could see that because you shared it with us and a BIG ZUMBA HUG will go with you from Iasi back home! It feels like we do not need batteries when there are people like you in this world! BIG THANKS!!

Dennis a încheiat prin:
Thank you all for the nice words! I hope to see you all in IASI again - very soon and maybe with some warmer conditions. WHOOOOOOOOOP!

Ştefan a fost extrem de boss şi ne-a făcut fotografii - din nou! Bifează şi el cu noi al treilea eveniment zumba şi transpiră din greu la alergat de colo până colo pentru a surprinde totul din unghiuri diferite şi a arăta propria perspectivă asupra desfăşurării de energie. Mă bucur să văd că lumea îi respectă munca, că înţelege un lucru: ceea ce face el nu sunt doar nişte poze, că timpul până vin pozele lui Ştefan poate fi folosit ca să se asimileze ce s-a experimentat, nu doar să se bifeze vizual, să se treacă mai departe şi să se mai umple facebook-ul de imagini - nu e un lucru rău deloc să arăţi ce ai făcut, dar să nu fie doar aceasta, nedublată de o aplecare cât de cât personală asupra a ceea ce a fost trăit! Asta e părerea noastră, a Abageroşilor!

Partea din final a fost marcată de o tombola cu premii, iar Teodora a fost de data aceasta fericita câştigătoare, în decembrie fiind Georgiana! Se mai schimba noroacele, ştrumfo, dar nu dispera - data viitoare o să pitroceşti mai bine şi mai din timp! Uite la Ştefan ce roz s-a rezolvat - nici măcar Ramona nu îi poate face concurenţă!

Am să închei ce aveam de transmis prin Zumba Hug-ul de mai jos, unul de cuprins o lume cât mai încăpătoare şi de împrăştiat o "boală" numai bună de nevindecat! Următoarea tură de "tratament intensiv"? Nu prea departe, mai mult ca sigur!

22 ianuarie 2012 - concert MARIA RĂDUCANU şi SORIN TERINTE - o falie de lume cu rezonanţe de suflet

2012-01-29T10:09:00.000-08:00

Îmi este foarte greu să scriu despre acest concert pentru că mi-s prea strâmte cuvintele. Nu poate încăpea în ele tot. Nici măcar o parte semnificativă. Este a doua oară când o aud pe Maria cântând şi mi se pare că a avut un impact şi mai copleşitor asupra mea de data aceasta, nu prin complexitate, ci prin simplitate, nu prin cântece elaborate şi cu mesaje încâlcite, ci prin emoţiile acelea din străfunduri cu care muzica ei te pune în contact, te leagă de mâini şi de picioare ca de un copac, să creşti odată cu el, cu rădăcină, coroană şi muguri. Mai ales muguri.

***Fotografiile sunt făcute de Ştefan Abageru (mai multe: AICI)

A cântat piese portugheze (Estranha forma de vida), franceze (Jardin d'hiver), spaniole şi româneşti (Cântec de cunună), a fost sensibilă şi prezentă integral cu emoţiile şi lentoarea ei în voce, de parcă toate Ielele se adunaseră în ea. Cei care veniserăm pentru concert eram de-a dreptul vrăjiţi de capacitatea acestui om de a te duce în adânc şi de a te lăsa uitat în tine însuţi. Vocea Mariei este fenomenală, concomitent ludică şi gravă, îndrăgostită şi bocitoare, mereu plină de o emoţie covârşitoare, puternic vibrantă, este decor şi miez de "altă lume". Te trec fiorii ascultând-o, te dezlipeşte de realitatea omniprezentă şi te subjugă, lăsându-ţi ecourile în suflet: rar mi-a fost dat să trăiesc o asemenea experienţă de concert. Parcă levitează pe sunete, le îmblânzeşte şi efectul este o atmosferă simplă, esenţializată, condusă de o sensibilitate puternică şi o inteligenţă asemenea! Mă uimesc mereu oamenii aceştia capabili de atâta trăit intens: nu ai cum să transmiţi aşa mult pe scenă, dacă nu ai trecut prin acele mări de dragoste, de suferinţă, de tristeţeţe, de singurătate, de dorinţă, de resemnare şi piesele asociate, de obicei, unor momente izolate din viaţă ilustrează perfect asta. Nu are cântece filozofice, nu are concluzii de viaţă, are multă dragoste abordată din pluriperspective, are multă linişte pentru ca sufletul să poată şopti/vorbi/mormăi/urla/păstra tăcerea şi tu să îl auzi.

Când era linişte-linişte, rămâneau doar vocea Mariei şi pianul lui Sorin Terinte. Parcă şi respiraţiile erau la unison cu ele: o magie absolut uluitoare, scurtă şi persistentă multă vreme după concert.

La un moment dat, nişte nerăbdători locvace au supărat-o şi le-a spus: Trebuie să purtaţi o conversaţie de o importanţă galactică!, după care a făcut o declaraţie de sine: Eu fac doar ceea ce îmi place, mă duc doar la piesele de teatru care îmi plac, ascult şi cânt ce îmi place, iar dacă nu îmi place - mă ridic şi plec! Suficient de ironic pentru un mesaj de nemulţumire! A fost singura umbră, dar s-a risipit repede, căci ne-au interpretat două bis-uri: Iubirea noastră-i o vioară şi, mult dorita, Cristina.

La final, împreună cu Ştefan, am mers şi am vorbit cu ea, ne-a dat autografe pe albume (Troika) - Danielei, un pic de suflet slavo-moldav. Cu dragoste, Maria Răducanu. - şi a spus că nu merge la concerte oriunde, că în Moldova e ca acasă pentru că este din Huşi şi la Iaşi este o rezonanţă de un anumit fel pentru ea. Albumul Troika realizat de Maria Răducanu şi Maxim Belciug are următoarea îngânare de versuri pe booklet:

"Suntem ultimii din casta noastră/ Mult de trăit nu mai avem./ Suntem negustori ai fericirii,/ Făuritorii vorbelor de duh!/ Curând va veni să ne înlăture/ Mulţimea cu sânge subţiat,/ Mecanicii gloriei de fier,/ Industriaşi iubirii/ Cu viaţa plină de principii şi mecanisme/ Care nu au decât 3 minute pentru a-şi mângâia iubita/ Şi 3 secunde pentru poezie./ Cu nervi de oţel, ca nişte şine,/ (Nu e o insultă, ci o laudă)/ Ei merg la prânz şi se roagă/ De la 12 la 12.30!

Aşadar fetelor, doamnelor/Iubiţi pe purtătorii de minuni./ Suntem ultimele crăpături/ Pe care progresul încă nu le-a înecat!/ Suntem ultimii din dinastia noastră,/ Iubiţi-ne cât încă mai e vreme/ Pe noi, negustoraşi ai fericirii,/ Făuritori ai vorbelor de duh." (poem de Vadim Cherchinievich)

La primul concert Maria Răducanu, în iunie 2010, mă gândeam: Cred că dacă Iona lui Sorescu ar fi avut parte de muzică în burta chitului, ar fi sunat exact ca cea cântată de Maria. Nu s-a schimbat concluzia, ci doar convingerea mult mai fermă în ea!

7 ianuarie 2012 - ZUMBA: Grand Opening - Master Class cu Dudu Cristina, Adela Iacob și Paul Chi

2012-01-09T19:15:00.000-08:00

Cu oameni deschiși la minte, se pot mișca lucrurile atât de firesc, precum face o apă curgând inevitabil spre un râu și odihnindu-se ulterior în mare. Și când chiar nu se mai poate respira într-un loc, îți muți cuibul și, aerisit, legi de poveste alt episod: anul acesta Paul (instructorul de zumba) a continuat să își cultive pasiunea și meseria la o altă sală, Olympic Dance, a dat sfoară-n țară că face o deschidere de răsunet și a adus de "peste nouă mări și nouă țări" (de fapt, mai de aproape, de la București!) două fete pline de energie: Dudu Cristina și Adela Iacob, pe sistemul lui "cine se aseamănă, se adună".

(*Fotografiile sunt realizate de Ștefan Abageru)

Doar atât pentru un episod zumba? Păi, nu chiar! Paul i-a invitat și pe ceilalți instructori din Iași, căci o lume mică poate deveni foarte încăpătoare atunci când există entuziasm și inimă aerisită, suficientă cât să reducă orgoliile la tăcere și să dezarmeze criticile sau piedicile de genul "nu se poate", "e dificil/complicat". Ce a ieșit din amestecul tuturor acestor ingrediente? Aproape 2 ore de voie bună, mișcare, dezlănțuire de coregrafii și o atmosferă incendiară, cu un Paul duș-uit cu șampanie, vreo 40 de omuleți munciți pe muzică, iar noi (eu, ștrumfele, Gigi și Ramona, Alina și Ștefan - mulțam fain din nou pentru poze!) ne-am integrat de minune!

Adela și Cristina sunt atât de energice și cu o bună dispoziție superlativă, încât te contaminează fără să îți dai seama cu mișcările lor și cu ritmurile nebunești, cu instigare la urlat, la manifestare de nebunie în dans! A fost o reală plăcere să văd linia de instructori extinsă, cu ele două, cu Paul și cu Alexandra Hagiescu, venită și ea împreună cu fetele - toată aprecierea pentru ceea ce fac, pentru consecvență și pentru faptul că sunt deschiși către alții!

Am fost puși la muncă foarte serios și dovadă au stat tricourile pline de transpirație din final! După vreo jumătate de oră deja nu se mai putea respira ca lumea în sală, căci se consumase tot oxigenul cu mișcarea alertă de la bun început! Într-o foarte scurtă pauză de o gură de apă - hop și noi la o poză! După aceea - înapoi la întâlnirea cu oglinzile, cu instructorii și coregrafiile! Câtă încântare și stare de bine îți pot aduce mișcarea și o muzică săltăreață: uimitor!

Adela și Cristina scriau la câteva minute după Master Class: "Super atmosferă + super fete + super băieți + super instructori = rețeta unui MC de nota 100!!!! Îi mulțumim, în primul rând, lui Paul Chi pentru invitație și pentru masterclass-ul organizat împreuna cu el și cu toți iubitorii de Zumba din Iași! Le mulțumim instructorilor de Zumba (Zumba Iași, Zumba Alin Iași, Mona Gheorghiu) care ne-au onorat cu prezența în această seară! Așteptăm cu nerăbdare să ne întoarcem! Iași rocks!!! Zumba ♥" Asta ca să se înțeleagă de la bun început de ce atâta dezlănțuire!

Bătălia dintre echipe a fost un moment delicios în cadrul Master Class-ului: Adela, Cristina și Paul erau în jumătatea noastră de sală, iar ceilalți instructori erau în echipa cealaltă și făceam pe rând figuri de dans, care mai de care mai trăznite, mai ceva ca în filme! Și cât s-a mai urlat, în unele momente parcă era la un concert rock! "Lovitura de grație" a venit din partea echipei noastre cu datul pe spate ca să ilustrăm efectul pe care mișcarea dictată de fete îl avusese asupra "adversarilor". Mi-a plăcut extrem de mult confruntarea aceasta amicală!

Nu cred că s-au dansat mai mult de 3 piese oarecum lente, restul toate au fost zgubilitice și cu voie bună la cote ridicate. Podeaua devenise foarte alunecoasă de la transpirație și de la faptul că aerul se încălzise foarte tare, iar unii au rămas în ciorapi: se mișcau mai liber și evitau să alunece!

Tango și Gotan Project! Îmi place mereu când Paul face tango la zumba, Gotan Project are un aer care te calmează, îți dă o altfel de stare de bine, respiri și te miști diferit sau poate îl resimt eu mai altfel pentru că am o slăbiciune pentru tango (cred că mai degrabă asta!).

Am mai urlat, ne-am descătușat restul de energie, m-am îndeletnicit să îmi aerisesc părul prea transpirat și chiar am ieșit la un moment dat pentru că nu mai aveam aer, atât de cald și de sufocant se făcuse. Oglinzile transpiraseră cot la cot cu noi, dar cine le mai băga în seamă! Aveam treabă de executat în sincron!

Save the last dance for me a încheiat Master Class-ul într-un mod EXCELENT! Am făcut și exercițiile de respirație cu ocazia aceasta, linia de instructori a stat față în față cu noi, învățăceii, și parcă totul era așa legănat și ștrengar, că aș fi dat "repeat" dacă aș fi avut vreun buton de manevrat. Îți venea să îi îmbrățișezi pe toți și să le țipi cât de fain fusese, în cazul în care nu își dăduseră deja seama!

Tortul ZUMBA de început de an și de episod a fost ursit de Adela, Cristina și Paul și a fost absolut delicios! Mi-a plăcut să îi văd pe toți aliniați la final, ca într-o frăție zumba, ca un început promițător de drum de strângere de rânduri și de colaborare: așa da!

După distracție, Paul a avut o felie dublă: de tort și de mop! Cineva trebuia să facă și munca de jos, nu se putea: dacă tot a avut parte de duș cu șampanie și s-a simțit bine, măcat atâta să mai facă și 'mnealui!

La final, am agățat-o pe Cristina într-o poză cu noi, apoi l-am încolțit pe Paul și l-am asigurat de consecvență, căci podurile durabile se clădesc prin cărămizi care nu se răzgândesc și se dezintegrează la prima rafală de ploaie. Între timp am avut și prima oră de zumba din an și pot spune că 2012 sună foarte promițător, deja cu două coregrafii noi, cu o sală mai spațioasă (chiar dacă, deocamdată, sunt mai puține ore, sper să se mai înmulțească pe parcurs). Îl felicit pe Paul că a crezut cu încăpățânare și a coborât intenția în faptă: cam așa de simplu e cu visele - dacă ai oamenii și ocaziile, restul e împletitură doi pe față, doi pe dos! Bravo, dom'le!

26-29 decembrie 2011 - RODNA cu 20 de doritori de zăpadă în a zecea ieșire cinefilă montană din an

2011-12-31T06:47:00.000-08:00

Urs îmi împărtășea înainte de plecarea la munte:

...și cum zicea o melodie de-a lui Tudor Gheorghe..."e bine-n gară că miroase-a dor"...

(Ciprian, Ioana, Irina, George, Adrian, Ana, Eliza, Eugenia, Vasilică, Evelina, Daniela, Gigi, Ramona, Roxana, Andrei T, Georgiana, Geora, Urs, nea Dorel, ghidul Uțu, Andrei plecat cu ski-urile
și Ștefan, fotograful de temelie)

Oamenii cu gândurile, emoțiile, fricile, solitudinile, visele lor și muntele cu pădurile, zăpezile, pietrele, cerurile și vârfurile sale: o întâlnire de răscruce, care te conduce concomitent spre tine și spre ceilalți, care marchează trasee în afară și înăuntru, care îți amintește cu ce îți ești permanent dator:

"Cel ale cărui gânduri sănătoase şi viguroase ţin pasul cu soarele, ziua este o dimineaţă perpetuă.

Dimineaţa este momentul când sunt treaz şi sunt zorile în mine.

A fi treaz înseamnă a fi viu."

Voi face un experiment narativ în postarea aceasta, pentru că îl voi lua de braț cu încredere pe filozoful Henry David Thoreau, toate citatele fiind extrase din opera sa (cu precădere din Walden sau Viața în păduri). De ce fac asta? Pentru că un om care gândește că: "Lucrurile nu se schimbă, noi suntem cei care ne schimbăm." sigur poate spune mult mai bine ceea ce aș vrea să nuanțez în exprimarea mea.

Am să dau întâietate muntelui și darurilor sale așa cum ni s-au prezentat pe traseul din 27 decembrie 2011, de Sf. Ștefan: Cabana Diana (1250 m) - Vârful Cobășel (1835 m) - Vârful Roșu (2113 m) - Vârful Ineuț (2222 m) și retur. Deși mi s-a părut inițial că începusem cu stângul dansul prin nămeți, Rodna ne-a oferit o mostră de încredere și de deschidere, bună de folosit pentru delectare și reflectare: "Nu sunt fericite pe lumea aceasta decât fiinţele care se bucură în libertate de un orizont vast." Acest efect dublu apare mereu când muntele este neașteptat de surprinzător în senin, înălțime, cromatică, pace - pe de o parte nu mă satur să contemplu, să sorb cu ochii tot ce ajung să văd și să bat cu piciorul, pe de altă parte am momentele mele de dialog cu muntele, cu ecou profund în mine însămi. Fiecare își caută propriile maniere de a crește, fiecare își alege pasiunile și lucrurile care îl fac să vibreze, fiecare se bucură de limite sau de vârfuri și se ghidează ca floarea-soarelui după lumină încercând să țină direcția bună, iar pentru mine, și pentru mulți din cei cu care merg pe munte, aici (re)găsesc inspirația de a fi mai aproape de ce este esențial pentru sine, pentru suflet.

"Pe orice vreme, la orice oră din zi sau din noapte, am fost nerăbdător să îmbunătăţesc trecerea timpului şi să o crestez pe bastonul meu, de asemenea, să stau la punctul de întâlnire a celor două eternităţi, trecutul şi viitorul, ceea ce înseamnă exact la momentul prezent." - cam așa suna și concluzia Georgianei (bucătăreasa noastră de nota 10!), venită pentru prima dată la o astfel de întâlnire cu muntele. Și-a dat repede seama că un pietros te învață foarte repede ce înseamnă timpul prezent și cum trebuie să te raportezi la el: e una din primele litere din alfabetul lui!

Dincolo de munte, se află oamenii și geografia lor interioară, hărțile pe care și le-au desenat în funcție de cât au reușit să cunoască din ei înșiși, meandrele gândurilor care îi motivează să înainteze sau să se oprească, emoțiile ce le incendiază sufletul sau îi ține legați în chingi de teama de a nu le fi văzută vulnerabilitatea, visele care le dau un scop, apropierile care le țin de cald, regretele care aduc umbre de tristețe și forța de a fi mereu mai mult decât sunt. De multe ori, aceste două gânduri: "Viața urbană: milioane de oameni care sunt singuri laolaltă." și "Marea masă a oamenilor își duc viața într-o disperare tăcută." sunt prezente în mod covârșitor, dar trebuiesc sparte în adevărul lor, căci "Viața noastră este irosită în detalii...simplificați, simplificați." și "Oamenii pier din spaimă și trăiesc din încredere." Sus, la înălțime, toate nimicurile redevin ceea ce sunt: nimicuri! Iar omul poate reintra în drepturile depline de a strânge "avere", învățând altă lecție de libertate: "Un om este bogat proporţional cu numărul de lucruri pe care îşi permite să le lase în pace."

Am să închei partea de "sâmbure de gând" și am să trec la omuleți, la ideea de Rodna, la experiența de a organiza o ieșire care mi-a depășit așteptările în aproape toate privințele! Îl voi lua drept punte pe Eric Theodore Cartman, a 21-a pereche de ochi, care a urcat agățat la rucsacul lui Urs și a atins vârfurile cu minim de efort și maxim de comfort. După o baie în zăpadă pentru primenire interioară, desigur!

Nu mai am răbdaree! Mi se pare că trece greu timpuuul! AȘA greu! - îmi transmitea Gigi cu câteva ore înainte de plecare. Cum de s-a ajuns la acest grad de nerăbdare? Totul a pornit la începutul lunii când am trimis un mail, munții Rodnei ne așteaptă acasă la ei!: După proaspăta venire din Piatra Craiului, am zis să nu pierdem multă vreme căci se termină anul și poate îl mai păcălim de o ieșire pe ultima sută de metri. Ce ziceți, merem în munți?, după ce îl găsisem pe nea Dorel Berende, cabanierul de la Cabana Diana, bucuros de oaspeți, cu accent neaoș, gata de a face tot ce trebe pentru noi. Vorbisem inițial de 10, maxim 15 participanți, dar, până la urmă, ne-am strâns 20! Recunosc: am fost emoționată rău de tot cu plecarea aceasta, dar mi-am spus că "Răsare doar acea zi pentru care noi suntem treji." și, cu Dumnezeu înainte, o scoatem bine la capăt! În al doilea mail, Rodna e nerăbdătoare, treceam lista de echipament, detalii de acces, tren (mulțam fain, George, pentru bilete!) și trasee, și încheiam cu: Vă îmbrățișez pe toți și, ca să îl citez pe Urs, Păi ci-om mai pitreși bre!!! Și cam așa a și fost!

Am purces la drum în dimineața de 26 decembrie 2011, i-am luat din Pașcani pe Vasilică și Roxana, din Suceava pe Eliza, Eugenia și Andrei T, am ajuns în Ilva Mică, de unde ne-au ridicat două mașini trimise de nea Dorel și am fost duși până în comuna Șanț. De acolo erau 5 km pe traseu până la cabană și 9 km pe drumul forestier: nu am știut detaliul acesta și, pentru că voiam să ne dezmorțim după atâta stat în tren, am luat calea drumului forestier, cu rucsacii doldora de haine și mâncare pentru 4 zile de munte. După vreo 3 ore de mers, au trecut pe lângă noi mașinile salvamontului și ne-au ușurat de greutate (mulțumim mult!), mergând după aceea mult mai lejer. Se știa de venirea noastră, nea Dorel îi anunțase pe toți de prin zonă și deja ni se părea ca acasă de primitoare zona! La cabană, am cântat colinde în cor (Îmbucură-te, om bun! - scrisă de ștrumfe în 12 exemplare), ne-am duelat în cântece (Eliza, Eugenia și Gigi - fetele cu voce tare), am jucat biliard, am stabilit ora 5 pentru trezire și ne-am rugat să se ridice ceața ca să ne tihnească traseul din ziua următoare! Desigur, la miezul nopții, Ștefan a avut parte de urarea cântată de colegii de cameră din paturile sus-puse sau laterale! La mulți ani din nou, frate-meu!

Distracția zilei de 27 decembrie 2011 a început cu o veste proastă pentru mine: pusesem bocancii la uscat prea lângă sobă și se dezlipiseră rău de tot într-o laterală. Gigi a pățit la fel, dar ei i s-a topit un cm de talpă! Cum să merg pe munte o zi întreagă, prin zăpadă, "șchioapă" de un bocanc? Nea Dorel a fost salvarea mea, căci mi-a împrumutat o pereche de bocanci a fetei sale, Diana, și am avut șansa de a parcurge drumul pe care mi-l propusesem! Nu pot exprima în cuvinte cât de îndatorată și recunoscătoare mă simt pentru ceea ce au făcut, așa că mulțumesc din nou! Problema numărul doi: ceața care ascundea muntele de noi și ne dădea senzația că o să orbecăim pe cărare. Am purces la ora 7 pe traseu, într-un șir indian susținut, Andrei T a abandonat la scurt timp, căci îl supăra foarte tare un picior și nu credea că va face față zilei, iar noi, tiptil-tiptil, am ajuns la buza întâlnirii dintre ceață și...

...senin! Am văzut ziua născându-se din spuma de ceață, ne-am ridicat deasupra, am îmbrățișat cu privirea orizontul ce se deschidea demențial cu o mare alpină stăpânită de soare și ne-am bucurat că întreaga zi am fost norocoși: Dumnezeu cred că ne-a iubit mult pe toți de a lăsat perdelele într-o parte să aruncăm ocheade în locuri mai apropiate de casa Lui decât de a noastră! Răsăritul ni se așezase cu încredere pe un umăr și noi ne continuam drumul, cu multe pauze de poză, spre Vârful Cobășel!

Înaintarea prin zăpadă e extenuantă, iar hainele groase de pe tine te fac să te simți ca într-o saună, ți se afundă picioarele, pașii sunt mai mari ca să acoperi urmele lăsate de cei din fața ta. Drumul se configurează diferit iarna față de vară: platoul dintre vârful Cobășel și vârful Roșu era presărat de jnepeni, zăpada era atât de groasă, încât îi acoperea, și noi pășeam practic pe deasupra lor: mergeam peste vegetația alpină. George și Ciprian s-au aventurat prin zăpada necălcată, dar înaintau greu de tot, așa că au revenit la traseu. Am pierdut o rozetă de la bățul împrumutat de nea Dorel, căci bețele mele erau date ștrumfelor, am stat să o căutăm în zăpadă și în jnepeniș, dar nici că am dat de ea: altă datorie! Mi-a plăcut mult urcarea pe Vârful Roșu: am mers cu Andrei, admirând miriapodul de omuleți care făcea zig-zag-uri pe coasta muntelui, încercând să i se cațere pe frunte. Încă un pas și încă un pas, oleacă mai sus, și încă oleacă - totul este o muncă insistentă cu tine însuți, cu motivațiile tale, cu limita ta fizică, cu ritmul tău, și poți atinge vârfurile, poți vedea lumea de la înălțimea a 2113 m, cu un evantai de munți în jur, cu o mare alpină cât un ocean,cu oameni care trăiesc acele clipe cu tine: superb!

Ștefan nu a putut veni cu noi, căci îl dureau picioarele și transpira foarte tare, i-am lăsat mâncare pe Cobășel și Urs i-a scris pe zăpadă Te pupăm!, Roxana a abandonat și ea (Vasilică ar merita o mamă de bătaie că a lăsat-o în voia sorții și a venit după noi pe vârf, iar Ștefan a avut grijă de ea căci altfel nu știu cum ajungea întreagă la cabană), iar după atingerea Roșului ne-am împuținat: Evelina, Georgiana, Eliza și Eugenia, plus Vasilică, au hotărât să coboare căci pentru ei fusese suficientă urcarea susținută până pe vârf, nu mai simțeau nevoia de un altul! Am respectat decizia lor, iar acolo unde a fost rost de convingere, la Gigi, Ramona și Irina, am plusat și au venit cu noi pe Vf. Ineuț. Problema mare era apa, căci nu aveam destulă și ne era teamă să nu ne deshidratăm foarte tare, să înaintăm extrem de greu și să ne sabotăm ritmul. Ne-am aventurat 12 omuleți spre al treilea vârf din expediția noastră!

Traseul dintre cele două vârfuri este DEMENȚIAL: cornișele revărsate pe o laterală, spinarea sălbatică de munte acoperită de zăpadă, drumul aproape de hăul din dreapta, deschiderile de ambele părți sunt aproape de domeniul fantasticului. Pe mine mă impresionează enorm să văd așa ceva, să fiu acolo, mică și vitează, extrem de atentă și conectată la prezent, supraveghindu-i pe ceilalți și lăsându-mă supravegheată, obosind și repetându-mi dictonul cu încă un pas, încă un pas a mai rămas. Un alt efect: mă simt mai bună, mai convinsă că "Bunătatea este singura investiție care nu dă faliment niciodată." și momentul Ciprian mi-a reconfirmat-o: 'mnealui s-a achitat impecabil de sarcina de a închide grupul (și-a cerut și scuze că a plecat spre Roșu și a ratat-o pe Roxana), dar a rămas fără apă pe traseul spre Ineuț. Cum eram în spate cu el, ștrumfele și Urs, făceam popasuri, ne opream la poze și vorbeam de apă și de limonada care ne aștepta pe vârf, de toate deliciile lumii care sunt acolo, sus, sus. Mi-am amintit că aveam un măr în rucsac (apa o țineam pentru ștrumfe!) și i l-am dat: a fost un întreg ritual modul în care a savurat mărul respectiv, cât de încântat a fost de gest, încât m-am bucurat tare mult în sinea mea. În a doua seară avea să îmi spună că urcarea pe Ineuț nu va rămâne în mintea lui asociată cu muntele în sine, ci cu momentul în care a primit un măr în mod neașteptat și și-a potolit setea!

Tare frumos a fost la 2.222 m pe Vârful Ineuț și drumul cu peripeții: Andrei ne-a ajutat la porțiunile mai dificile, Urs a scos-o pe Ramona din împotmolirea în zăpadă, am sărit rând pe rând peste o despicătură dintre stânci, sticlele goale au fost presărate de-a lungul drumului la scurgerea picăturilor din zăpada care se topea sub soare, Gigi tot adormea de la albul copleșitor, Ciprian și George o amăgeau pe Irina cu barul deschis pe vârf de unde îți puteai lua suc și orice voiai tu - dacă mintea ta se convinge de asta, ajungi mai repede! - sau se încântau cu Urs cu berea binemeritată ce îi aștepta la cabană.

George vine spre noi surâzător, cu fața luminată de un zâmbet ca o lună-seceră, ridică mâna și batem palma: este semnul de învingători ai Ineuțului și de felicitare în stilul lui, cuprinzând întreaga lume și spunându-i cât îi e de dragă! Semnul și mai clar: drapelul pe care îl scoate din rucsac și îl integrează în pozele de vârf! Tot acolo am avut parte de o probă de rezistență demonstrată de băieți: la bustul gol, pe capul muntelui și de un group-hug adevărat și asemănător cu o grămadă la rugby - era așa călduț și bine în căldura omuleților!

Coborârea de pe Ineuț a fost faină, dar urcarea înapoi pe Roșu m-a terminat: credeam că nu mai ajung, am cerut glucoză să îmi revin, îmi era și foarte sete și eram de acord cu Urs: Daniela, simt că mă lasă balamalele! I-am dat lui ultimele bucățele de glucoză, m-am luat la cioace cu Ramona, o vedeam pe gazela de Gigi care își revenise, m-am oprit la haltele de apă unde erau George sau Adrian și am ajuns să văd apusul în toată splendoarea lui de pe Vârful Roșu, cu Ioana și ștrumfele. Soarele mersese de pe un umăr pe celălalt, urma să se odihnească, dar nu înainte de a ne oferi un spectacol-răsplată pentru faptul că am fost îndrăzneți și am mers 10 ore pe munte în acea zi. Mi-aș fi dorit tare mult să fim toți acolo! Coborârea a fost dinamică, picioarele parcă mergeau fără tine, cerul își schimba nuanțele de la galben la lila, la roz, la roșu, având intensități diferite. Pe ultima porțiune am rămas cu Gigi și cu Urs, îi vedeam profilați la orizont ca două umbre alergând spre soarele muribund și intens în același timp! În pădure a fost nevoie de lanterne, am reintrat în ceață, m-am lovit la un picior când am coborât scările de lemn și drumul ni s-a părut îngrozitor de luuung până am dat de cabană!

Seara au fost jocuri, socializare, mimat prin desene sau cuvinte "gard viu", "comoară", "mașinuță", "trist", "ponton" și alte asemenea. Nu mă prea pasionează, dar e interesant să îi vezi pe alții cum se implică în joc, cum se concentrează sau se relaxează, cum văd totul ca pe o provocare ultimă sau ca pe un mod hlizit de petrecere a timpului. A fost somn de voie a doua zi (Like a boss! - ar zice unii), pe la ora 9 au început să se miște omuleții (telefonul lui Ștefan rămăsese pus să sune la ora 5 din seara precedentă și săracul Urs a fost trezit cu noaptea în cap de sunetul sfredelitor!) și am reușit să o întindem la drum în jur de ora 11.30. Cinefilii au purtat insignele Clubului în ziua de 27 decembrie și în cea de 28, făcându-se poze spre atestare istorică! Ziua de 28 decembrie 2011 înseamnă poze făcute de Ștefan, deci sunt absolut superbe și ai cu ce îți clăti ochii din plin!

Ne-am lăsat pe mâna lui nea Dorel care ne-a dus la mine, la fostele zone de exploatare din burta muntelui și a făcut cu noi două trasee prin pădure pe o zăpadă afânată, EXCELENTĂ!

Am intrat și într-o galerie unde am găsit formațiuni de gheață și, mare parte din drum, ne-am simțit bine, ne-am hlizit, am făcut poze și ne-am umplut plămânii cu aer curat de Rodna!

Nea Dorel, pus pe șotii, dar săritor cu vorba bună, cu "partea doa" la purtător, cu un drag mare de oameni (și cu unul și mai mare pentru genul feminin!), ne-a povestit despre Valea Blaznei, ne-a zis bancuri, ne-a împărtășit experiențele lui cu avalanșele și cu câinii de munte, ne-a cântat în strună că voiam să ne aventurăm prin zone mai sălbatice, nu pe drumul forestier. Sunt sigură că a fost tare bucuros că i-am călcat pragul, că ne-a putut primi, deși era strâns cu timpul și își aștepta oamenii de la București, nu m-a scos din "șăfa" și pe Ștefan din "popa", mi-a detectat bodyguarzii, a răspuns pozitiv la toate solicitările noastre (și nu au fost puține!) și trebuie să spun că ne-a tratat excelent! Un om ca pâinea caldă, că tot era infernal de cald la el în cabană!

Mergem noi și mergem, frământăm zăpada și...apare o idee! Ștefan și Urs ne cooptează în Coaliția Monstruoasă - acțiunea Ciorbă, iar noi zicem că e cazul să o punem șefă la bucătărie pe Georgiana, care și începe să treacă în revistă cantitățile de țelină și morcov pe care le mai avea, identificăm un ardei roșu rămas pe masă la noi în cameră, ne punem problema de tăiței și...ajungem la nea Dorel, care răspunde ((evident!) pozitiv: ne-a dat cartofi, făină, ceapă și ce am mai avut nevoie, plus "o olă mare pentru tătă lumea". Și uite așa am ajuns să petrecem o seară muncind împreună la cină, care avea să se extindă de la o ciorbă la mult mai mult! Oare avea să iasă bun totul?

Nero. Câinele lui nea Dorel. O frumusețe de ciobănesc german, spătos, ludic, plăcut să îl simți pe aproape. A fost deliciul ieșirii noastre, iar Ciprian și Vasilică s-au jucat cu el până au obosit. Dacă nu ar fi fost bolnav, ar fi mers cu noi pe munte în ziua precedentă, dar nea Dorel nu l-a lăsat: avea probleme la o labă și nu putea face atâta traseu cu noi! A fost în schimb cu noi Uțu, un om de munte tare fain, care ne-a fost călăuză de pe Cobășel pe Roșu și Ineuț, a avut răbdare, a mers în ritmul nostru, ne-a făcut poze și a coborât cu noi în ultima zi!

În atâta zăpadă cum să nu te înfrupți din alb și cum să nu faci un om de zăpadă? Eu cu fetele din Coaliția Monstruoasă am plecat să desțelenim câmpurile ciorbei, dar au rămas mulți omuleți (bravo!) la ridicat un ochios om de zăpadă. Acuma, când văd pozele, îmi pare oleacă rău că nu am stat, dar asta o să devină motivație să mai facem o ieșire ca să particip și eu la un om de zăpadă. Îi felicit pe cei care s-au spetit să îl facă așa ștrengar pe nenea de zăpadă!

BUUUN! La cabana Diana a început "operațiunea Ciorba", care și a făcut în scurt timp o soră - tochitură moldovenească cu brânză și mălai (adus de Andrei dimineață din Șanț - mersic!). Ce fain s-a muncit împreună pentru cina asta din ultima seară, ce relaxant pentru mine că nu a mai trebuit să fiu șefă, căci Georgiana era in charge - am avut de tăiat ceapa mărunt, Gigi as-a îndeletnicit cu ardeii, Ramona a curățat cartofi, Ciprian a fost disidentul culinar și ne-am distrat cu el la greu, Geora a întins tăițeii și Georgiana i-a frământat, după care a mai apărut o idee: scrijeli pe plită!

Desigur, scrijelile erau așa de bune direct de pe plită că nu au ajuns să fie servite la comun: fiecare se ducea să vadă ce se mai întâmplă prin zona bucătăriei și lua câte un cartof sau doi de pe plită, și tot așa, și tot așa, că Gigi și Ramona nu aveau cum să refuze! Ștefan și George au trecut la cratițe și la spălat vase, Andrei s-a ocupat de foc, Roxana a avut și ea cota parte la curățat de cartofi, Vasilică nu a făcut nimic (a, ba da! - a mâncat în final! - măcar atâta!), Eliza, Eugenia și Andrei T au ciocnit să meargă treaba strună și Ioana s-a pregătit pentru masă printr-un joc de șah cu Eliza!

Ciorba a fost delicioasă! S-a mâncat pe săturate, unii și-au pus două porții, atmosfera s-a încins și era așa de bine și de simplu, off! După ciorbă și tochitură cu mămăligă a urmat o discuție încinsă despre patriotism, despre rădăcini și mândrie națională. Irina ne-a dat lovitura de grație cu prăjiturile ei tip fulgi de nea și brazi scoase din cutie - și la propriu și la figurat - făcute cu mânuța ei, în grabă! Dacă așa arată niște prăjituri ca acestea făcute în grabă, oare cum arată cele făcute în ritm lent? Uimitor, de-a dreptul!

Că tot suntem la capitolul dulciuri și pentru că tot eram în coaliții, am pornit un atentat la biscuiții lui Urs - în secret, fără preaviz, ne-am aruncat toți patru din cameră pe crocanții biscuiți și i-am direcționat gustativ spre zone de întuneric. Unul a fost folosit pentru a o speria pe Gigi, când a ieșit de la baie, iar ultimul i-a fost înmânat deținătorului - ne mustra conștiința și am zis ca măcar biscuitele-supraviețuitor să poposească unde trebuie! Săracul Urs - exploatat fără drept de apel! Dar a rămas dator la Gigi care i-a împăturit tricourile (mană cereasca!), a făcut ordine în cameră și a shimbat la față toată atmosfera: așa, ștrumfule! Seara, o parte s-a dus în camere să joace Mim, alții am rămas să ascultăm muzică până pe la 3 dimineața - a fost atât de plăcută atmosfera și mi-am extins cunoștințele muzicale: de la Urs - Iute mere gheizeșu (s-au iscat obsesii de fredonare pe piesa aceasta!) și Crucea de piatră de la Ramona - Sârba din Flămânzi, de la Georgiana - Dream a little dream of me, de la Ștefan - Somebody that I used to know. Am făcut și o demonstrație de zumba pe Ai se eu te pego! Băieții au cântat mai timid "pentru că nu cântăm bine (adică el - Urs) și suntem artiști neînțeleși (adică eu - Ștefan)". Ne-am considerat "nucleul dur", dar la 3 și ceva din noapte am mers la somn: Urs a adormit în the "prunc" style, iar noi, ceilalți, ne-am mai hlizit oleacă și ne-am minunat de cât de pline au putut fi ultimele 3 zile!

Pe 29 decembrie 2011, trezirea la 7 dimineața. Fetele deja știau că vocea mea înseamnă aprins de lumină - m-a distrat copios lucrul acesta! Am adunat bănuții de cazare (30 lei/noapte), am fixat ora la care plecăm, am mulțumit din nou gazdei noastre, am lăsat o parte din mâncare la cabană, căci ne rămăsese, și am purces la drum! Nea Dorel ne-a condus până la Complexul Alpina Blazna, iar Uțu a mers cu noi până la gară, în Ilva mică. Am avut o mică problemă cu șoferul ce ne-a dus la gară, căci vorbisem cu o seară înainte cu el să vină cu 2 mașini pentru 20 de oameni și dânsul a venit cu una singură, dornic de a obține el întregul câștig. 11 au plecat la gară, ceilalți am așteptat și, până la urmă, am găsit altă mașină. Riscam să nu ajungem la gară și să pierdem trenul!

Ce bine că ați venit! Nu plecam de aici! mă întâmpină Gigi bucuroasă să mă vadă. Doar până venea trenul! completează ea la fel de bucuroasă. George a fost de acord cu ea: Păi, nu e logic? Omuleții ne-au așteptat stresați, au mâncat chips-uri, pufarini, suc la cutie, au depănat amintiri din gimnaziu și au răsuflat ușurați să ne vadă ajunși în cele din urmă!

Omul-zâmbet! Să studiem o mostră! Să îi zicem George-Popa-cel-voinic, adaptând balada populară scopurilor noastre! Specia aceasta de om se recunoaște după mers și uitătură, după semicercul trasat fin pe față ori de câte ori este vreo ocazie senină în jur. Acest tip de om reacționează prompt la stimuli precum: provocări, călătorii, jocuri, discuții logice sau emoționale, remarcându-se printr-o predispoziție spre comunicare, spre asimilarea experiențelor trăite, spre nevoia de mișcare între și pentru oameni. Pe lângă hrana comună tuturor oamenilor, consumă un tip specific de mâncare: pozitivitate și încredere în ceilalți, în ideea că viața plină se caută și se trăiește prin semeni. Ușoara naivitate este doar o manieră de a păstra viziunea nealterată de urât asupra exteriorului. Se recomandă tuturor cultivarea acestor oameni prin preajmă pentru beneficii nebănuite de vitalitate. Uneori, mai multe exemplare din acest tip de oameni se adună și fac lucruri împreună: o ieșire la munte în 20 de specimene de om-zâmbet este un astfel de lucru!

*** Ca încheiere am rezervată o surpriză pentru voi, oamenii-zâmbet care ați răspuns pozitiv la provocarea mea cu muntele! În ultima seară, după ciorbă, Ștefan a trecut pe la fiecare dintre voi și a cerut să îi scrieți câteva versuri din memorie, dintr-un cântec, dintr-un poem, nu conta! Ideea era să scrieți, indiferent dacă erați purtător de un pahar de vișinată, de două de vin, de 3 căni de ceai sau de o doză de bere! Nu voi preciza numele (șeful a dat ordinele așa) și...iată ce a ieșit:

* "Mâna ce-a dorit sceptrul universului și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri..."

* "Ploaia se revarsă și mă spală de păcate/ Soarele se-aprinde din lumina lui să-mi dea/ Stau întinsă-n iarbă și sunt una cu pământul/ Taina fericirii e aici în palma mea."

* "Eu nu mă mai duc azi acasă,/ Potop e-napoi și-nainte./ Te uită cum ninge decembre,/ Nu râde...citește-nainte."

* "Stau singur și mă-ntreb/ De ce-am plecat de-acasă?/ Să fie blestemul/ De veacuri ce ne-apasă?/Căci n-am greșit, cu nimic,/ Dar cât am pătimit/ Hulit am fost, fără rost..."

* "Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Iar eu trec..."

* "Suflete, prund de păcate,/ Ești nimic și ești de toate./ Roata stelelor e-n tine/ Și o lume de jivine."

* "Noapte de iarnă, / Sus la cabană,/ Trec cinefilii cântând/ Ooooauouuuu!"

* "A word is dead when it is said, some say./ I think it just begins to live that day."

* "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că după aceea ai șchiopăta/ de teamă să nu îmi strivești sărutul?"

* "Wann Kommt der Wind/ Der uns glucklich macht/ Irgend wohin/ Wo keine Erinnewng bleibt?"

* "Und weine Sekle spamte ihre Flubgel aus/ Und flog zuvischen die stille lauder/ Als flogeng sie hade Hans."

* "Căutând în aer prada/ Opisică trece strada/ Și e e neagră, vai de noi./ Chiar și veacul se oprește și priovind-o se gândește/ Cum s-o șteargă înapoi."

* "Răsari și iar apui/ Și apusul tău e totuși răsărit/ Ești îngerul zilei de-a pururi solitar/ Portret unic expus în infinit."

* "Somnoroase păsărele/ Pe la cuiburi se adună/ Se ascund în rămurele/ Noapte bună!"

* "Dintr-atâția dogi și doage/ Toți mi-s dragi și mulți mi-s drage/ Că de mult ce mă dogesc/ Tot mai mult le îndrăgesc/ Dogul doagă, doaga doagă/ Unul drag și altul dragă/ Draga doagă, doaga dragă/ Până când o doagă dragă/ Dogile dogina,/ Întunericul, lumina/ Și mai doagă cineva/ Tocami pe inima mea."

* "Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,/ Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc/ Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,/ Opun intensu-mi geniu în care se topesc./ Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,/ Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir.../ Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,/ Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir."

* "Ştiu: cândva, la miez de noapte/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale./ Am s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideţi cartea/ Ca pe recile-mi pleoape./ S-o lăsaţi aşa, deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a dovedit nici tata./ Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium,/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium."

* "Băga-m-aș poala-n ele de sentimente/ Am momente când am argumente./ Te priveai cu ăla-n ochi/ De parcă-l luai deja în gură/ O să te bat cu atâta ură/ Până o să faci temperatură/ Ție îți trebuie un sclav/ Ți-l caut mâine/ Genul acela de bărbat dresat ca un câine."

* "A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O preafrumoasă fată."

* "La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort/ Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port./ - Tu ești Mircea?/ - Da-mpărate!/ - Am venit să mi te-nchini,/ De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."

* "Te uită cum ninge decembre.../ Spre geamuri, iubito, priveşte -/ Mai spune s-aducă jăratec/ Şi focul s-aud cum trosneşte."

* "De-aș fi știut că iarăși am să mor/ Gustând cucuta dragostei ce minte/ As fi rămas departe într-un nor/ Înstrăinat de gesturi și cuvinte./ De tine zi de zi fiindu-mi dor/ Adesea m-aș fi preschimbat în ploaie/ Și aș fi pătruns ușor pe pielea ta/ Să mă preling pe piept în mici șiroaie."

Vă îmbrățișez pe toți și mă bucur că am fost pe munte împreună, că v-ați aventurat în provocarea mea și sper ca anul ce bate în fereastra fiecăruia la miezul nopții să vă șoptească acele vise pe care le vreți împlinite, să vă aducă acei oameni pe care vi-i doriți, să vă lege drumuri în continuare și să vă deschidă alte și alte zări!

22 decembrie 2011 - ZUMBA - de 3 luni într-o lume nouă - declanșare de mișcare cu Paul - alb și roșu de Crăciun

2011-12-23T14:29:00.000-08:00

Inspired thinking. Inspired moving.

Mișcare. Dans. Atmosferă. Relaxare. Transpirație. Zumba. El Comandante: Paul (Chi).

(*Fotografiile sunt realizate de Ștefan Abageru)

Fie-mi îngăduit să filozofez scurt și apoi povestesc! Sir Ken Robinson spune că oamenii sunt educați în sistemele publice mai ales în partea superioară a trupului, că se pune accentul pe hiper-intelectualizare, că uităm de faptul că inteligența creativă este întreit dăruită: este dinamică, diversă și distinctă. Disponibilitatea noastră inventivă este bazată pe dezvoltarea acestei triade, este stimulată de dorința/nevoia de a ne afirma personal, dar, în loc să se producă o sudare creativă a ludicului din copilărie și talentele să fie descoperite și cultivate pe măsura creșterii, educația produce de multe ori dislocări: îi face pe oameni uniformi. De ce să nu fie dansul la fel de important ca matematica, istoria sau o limbă străină? Urmăm prea ușor formule (conformisme) de "bun-simț" și alegem mai greu lucruri care, poate, se regăsesc mai repede în noi la nivel de înclinație. De asta e bine să practici deschiderea de cât mai devreme și să nu te oprești!

Când faci ceva cu pasiune, timpul capătă altă consistență și, ca de obieci, când mă entuziasmează ceva, scriu exaltat. Zumba a fost pe 19 septembrie 2011 doar o cărare pe care Alina m-a stârnit să o încerc și în următoarea zi deja pășeam apăsat pe ea: primul abonament a însemnat 19 ședințe, al doilea vreo 20, iar treilea tot 19. Și numărătoarea va continua la anul! De ce? Pentru că ne autoeducăm atunci când avem libertate de a alege, pentru că zumba înseamnă multă mișcare, pentru că obțin o stare de bine ce mă detensionează și mă detașează de multe și mărunte probleme, pentru că mă tonifiază, pentru că dezvolt o parte din mine pe care mi-ar fi plăcut să o fi crescut mai atent de mică.

Și acum să povestesc ce e cu atâta alb și roșu! Este petrecerea de Crăciun pe care Paul (instructorul) a organizat-o pentru noi, cu un tort de casă (sărumâna mamei lui!), marcat cu însemnul specific și absolut delicios. Fiecare a venit cu o prăjitură, cu bomboane Bucuria, cu șampanie sau suc și voie bună. Am demarat mai greu până s-a încălzit atmosfera! Paul ne-a propus o tombolă: fiecare dintre noi și-a scris pe un bilețel numele și melodia preferată dintre cele făcute la coregrafii, urmând ca, la un moment dat, să se facă o extragere și cineva dintre noi să primească un premiu! Cine? Ce anume? Șhhh: e secret, deocamdată!

Odată ce s-a dat drumul la muzică, pot spune că a început să se instaureze starea aceea de bine specifică zumba. Am dansat coregrafii care ne plac, pe care le cunoaștem și e o reală plăcere să te desfășori pe ele (pe tocuri e mai dificil, dar ne-am descurcat!). Chiar dacă în aceste 3 luni (recunosc!) m-am mai plâns eu la Paul că mă mai plictisesc pentru că se repetă piesele, te obișnuiești cu ele și nu mai există elementul de noutate care să te țină conectat și entuziasmat, cred că a fost de bun augur până la urmă. A făcut 'mnealui coregrafii noi (mai ales Ai se eu te pego), le-a combinat cu celelalte și au ieșit ore excelente.

Ce îmi place mie tare mult la modul lui de a fi "profesor" e faptul că nu ne menajează, ne muncește pe rupte, ieșim transpirate nu glumă de la ședințe și este o reală plăcere să îl vezi cum se mișcă pe muzică. Noi îl urmăm, dar nu ne putem compara! Te încurajează, te mai apostrofează (dar nu foarte tare, cât o ciupitură să te miști...corect!) și e excesiv de plin de energie: câteodată, nu știu cum de reușește, dar e argint viu, nu altceva! Și ce mai apreciez: e atent la lumea care vine să danseze, nu doar își face treaba sec, instaurează ușor o stare de bine și e foarte creativ!

Ștefan, în pauza dintre coregrafii, transpirat tot că s-a mișcat mult (pozând, desigur!), a făcut aprecieri referitoare la îndeletnicirea noastră. Cam critic, după cum se vede, dar poate vine mâine-poimâine la zumba. Mai știi! Dacă face Paul vreo coregrafie pe Rammstein! Tot într-o pauză Cosmin a extras un bilet din cele scrise de noi la început, a amestecat, a amestecat, până a dat de...Georgiana! Premiul: un abonament de 8 ședințe gratuit în luna ianuarie! Băftoasă ștrumfa mea și se pare că și Cosmin i-a purtat noroc, că tot e ea mezina noastră! Noi, celelalte, am primit brățări cu zumba și licurici de sunete, foarte colorate și vesele! Mulțam fain!

Au urmat două coregrafii mai noi și foarte faine: Bate, bate și Shake senora. Îmi plac pentru că sunt mai alerte, te pun în mișcare destul de tare și îți circulă sângele mai grăbit prin vene. Am dansat cu oglinzile în lateral și a fost o altă senzație de mișcare neavând acces mereu la ele, decât la pașii din lateral: demențial, de-a dreptul, din linia întâi!

Adevărul este că nu poți explica ce și cum e cu mișcarea și cu dansul până nu încearcă singur cel căruia îi povestești. Există confuzia de zumba egal aerobic sau gimnastică, există prejudecata (timidă, ce-i drept!) că e doar un moft prin care te menții fizic, nu poate fi chiar așa pasionant să mergi de 5-6 ori pe săptămână să îți mai dai drumul la mișcări, să mai reduci din rigiditatea corporală, să te simți bine, să ai bucla ta de capăt de zi în care îți acorzi timp. E ca și cum ai merge la 5-6 pregătiri pentru petrecere! Important rămâne că tu te miști, ceilalți fac ce vor și nu te scot de pe șinele tale!

După ce ne-am mișcat, Ștefan ne-a fotografiat și Cosmin ne-a filmat, a urmat momentul tortului, al șampaniei, al ciocnitului și al urărilor de La mulți ani! Și-a făcut loc și un anunț: din ianuarie ne continuăm istoria în altă locație, se schimbă coordonatele, nu și esența, căci Paul a luat hotărârea de a încheia capitolul actual și de a însăila altul, nou, într-un decor mai deschis. Până la urmă: “Creativitatea înseamnă capacitatea de a avea idei valoroase.”, iar viitorul va arăta dacă e sau nu o idee valoroasă - necesară, în schimb, cam este, având în vedere datele ansamblului de motive!

Ajungând pe capăt de petrecere, după ce am dansat încă o piesă ca să ne așezăm bine felia de tort, au urmat pozele sărite și trăsnite, când atmosfera se încălzise de-a binelea. Dacă vom mai face astfel de socializări cu muzică (ai promis, Paul, da?), cred că ne vom închega mai bine și ca grup, pentru că ne știm multe dintre noi din vedere, dar, venind să dansăm și să ne schimbăm în vestiare, nu e suficient ca să ai cât de cât un contact cu un om cu care împarți același spațiu de dans. Așa că aștept ianuarie cu nerăbdare căci se anunță multe planuri pentru prima lună a anului viitor!

Pe capăt, înainte de plecare, am adăstat rând pe rând la poze în grupuri de 3, de 4! Ca la dans, ca la dans! (Mulțam fain lui Ștefan că ne-a fotografiat și lui Cosmin că ne-a filmat și poate îi chemăm și la următoarea desfășurare de forțe de zumba!)

Am să închei tot cu o bucată de filozofeală din Ken Robinson, care vorbea despre dans și creativitate. Anne Lough, o coregrafă de succes, a fost dusă de mama sa la un psiholog pentru a vedea ce are de nu se poate concentra la școală și se mișcă mereu. Doctorul a vorbit cu fetița și apoi a rugat-o să iasă pe hol ca dânsul să poată vorbi în liniște cu mama. Pe hol mergea un radio și fata a început să danseze atât de frumos, încât doctorul i-a spus mamei: Fata dumneavoastră nu este bolnavă, ci este doar o dansatoare: trebuie să se miște ca să poată gândi! Anne a fost dusă la o școală de balet și a devenit un nume de răsunet în zona dansului. Ideea de a te mișca să poți gândi mi se pare esențială, iar ce facem noi deservește la oleacă de aerisire care e mai la 2 pași decât un munte, în cazul meu.

În ianuarie aprindem lumina în altă sală, cu alte oglinzi!

PIATRA CRAIULUI (II) - mușcând dintr-un vis copt în 4 ani - Piatra Mică și trasee cu tiroliană inclusă la Parcul Aventura din Brașov

2011-12-18T02:20:00.000-08:00

...cu noaptea în pernă, doi oameni se ridică din pat și se strecoară afară, ca umbre aflate în trecere prin camera de la etaj a cabanei. Afară e o liniște de început de lume și vântul doarme în înălțimi, neatent la mișcarea de sub poale. Luându-și rucsacii în spate, cei doi lasă tăcerile să se alăture gesturilor și își continuă pașii de ritual. Îi așteaptă răsăritul pe creste. Timpul a plecat înainte să deschidă traseul și ei îl vor urma cu gândurile făcute mănunchi, fir cu fir. Lumina îi va răsplăti din nou, acolo sus, unde se dezlănțuie frumusețea și sălbăticia, și încă o zi din viața lor va fi trecută în buzunarul de la piept, plin de timp trăit, în care au fost mai aproape de ei înșiși cu o jumătate de înălțime de piatră și de cer...

Cu astfel de gânduri mi-am început ziua, trezindu-mă și văzându-i pe doi montaniarzi veniți târziu la cabană în seara precedentă, ridicându-se și plecând tăcuți în timpul nopții. Tare mult mi-ar fi plăcut să putem face și noi asta, dar aveam alte planuri pe acea zi, meritau și ele din plin și nu aveam chiar așa mult timp în față. Ne-am pregătit de drum, după ce am mâncat, am făcut rucsacii, am stresat pe cineva să ne facă poza de grup și ne-am mai clătit ochii cu priveliștea de lângă cabana Curmătura.

Traseul nostru pe punct albastru - Cabana Curmătura (1470 m) - Șaua Crăpăturii - un vârf de 1850 m - Piatra Mică (1816 m) - Poiana Zănoaga. De aici, pe bandă galbenă, am mers apoi spre Zărnești. Am demarat mai greu cu rucsacii în spate, dar, odată ajunși în Șaua Crăpăturii, după ce ne-am mai fortificat cu halvaua Ralucăi și merele tăiate de George, am început să abordăm grohotișurile revărsate pe coasta muntelui. Îl vedeam pe Ciprian în fața mea cât de sprinten înaintează, mă uitam la priveliștea care se căsca în spatele meu odată ce mai urcam câțiva metri și mi se părea absolut minunat să fim așa norocoși și pe a treia zi de Piatra Craiului.

Cabana Curmătura se profila ca un punct între copaci, se pierdea în imensitatea pietroșilor din jur, poteca devenea aglomerată de pietre impasibile la mersul nostru, sălbatic lăsate de natură în voia lor și nu îți venea să crezi cât de semeț se deschidea totul. Vedeam traseul pe care îl făcusem cu o zi înainte și era de-a dreptul copleșitor, dar și răsplătitor, imediat asociindu-mi gândurile cu ultima descoperire în materie de cărți cu/despre munți de dinafară/dinăuntru:

"Nu poți sta pe munte pentru totdeauna. Trebuie să cobori. Atunci de ce să urci? Doar dintr-o pricină: ce este sus cunoaște ce este jos. Urci și vezi. Cobori - nu mai vezi, dar ai văzut. Este arta de a te conduce singur către zonele adânci ale memoriei, amintindu-ți ce ai văzut acolo, sus. În momentul în care nu mai poți să vezi, măcar ai rămas cu ceea ce ai aflat și știi".

Cuvintele îi aparțin lui Rene Daumal, Muntele Analog - roman de aventuri alpine non-euclidiene și simbolic autentice, despre care am să scriu o recenzie pentru că este o carte multiplă, o reală provocare de interpretare literară și umană. E genul de carte care rămâne cu tine!

"imediat ce ai urcat o treaptă, trebuie să ajuţi pe cineva care vine din urmă să ocupe treapta pe care tu ai lăsat-o liberă" - tot Rene Daumal spune aceste lucruri în cartea sa și vorbește despre prețul pe care cunoașterea găsită acolo, sus, îl cere și despre faptul că evoluția personală presupune experiențe autentice. Tind să cred că e vorba și de un preț de adaptare la lumea de jos, odată ce te întorci în ea cu un plus de perspectivă asupra lucrurilor. Până ai nevoie de primenire și te întorci!

Băieții noștri, (Ciprian și George - doi, Doamne, și amândoi extrem de autentici!), au avut grijă de noi, cele 6 Iele (cum ne-a spus Urs!) - nota zece pentru drumurile făcute pentru a ajuta cu rucsacii sau pentru a da vreo indicație la cățărare. Am avut noi discuții principiale bărbați vs. femei (mi-au plăcut la nebunie!), mi s-au părut sănătoase ca să ne cunoaștem și să mai schimbăm păreri despre lucruri profunde, de atenție la lumea din jur, pe care le mai gândim, le mai răsturnăm pe părți, ne mai supărăm din cauza lor, ne mai încurajăm sau ne stimulăm să mai încercăm și alte perspective și să nu îl luăm așa ușor pe "nu" în brațe, când vine vorba de convingeri/prejudecăți (valabil de ambele părți!).

Up, up on heaven's top - pe creastă deja eram în altă dimensiune și soarele ne aștepta surâzător, ținând la distanță norii ce se zvârcoleau timid la orizont. Sunt porțiunile mele preferate (în afară de cele de cățărare!) atunci când ajung pe vreun pietros și cred că se vede după încântarea omuleților ca Raluca și George că nu intru singură în categoria asta!

"parca s-a deschis Raiul" - zisa lui Ciprian, care spune mai mult decât aș putea încerca eu să o fac, așa că las imaginile să poarte plusul de simțire și ființă.

Drumul nostru se intersecta în Poiana Zănoaga cu cel pe care venisem, cu bandă galbenă, și apucam și noi să ne bucurăm de toamna târzie din frunzele așezate pături-pături prin pădurea ce ne ducea la Fântâna lui Botorog. Joaca și răscolitul frunzelor a mai spart din monotonia coborârii, făcându-ne antrenamentul pentru zăpada pe care sperăm să o vedem în următoarea ieșire la munte. Nici nu spui că era începutul lui decembrie, nu se văd absolut deloc semnele iernii!

Nu am ratat nici Cheile Zărneștiului, în care am fost după ce am ajuns la Fântâna lui Botorog. Sunt impresionanți pereții de stâncă folosiți pentru trasee de escaladă! După chei, am mers spre Zărnești, discutând despre calitatea unui informatician de a fi artist, și am luat trenul pentru Brașov. Ne aștepta cazarea (cu duș inclus!) la...

...Liberty Villa, un hostel foarte cochet și cu niște condiții absolut superbe. Am stat toți 8 într-o cameră de 6 paturi, deoarece nu voiam să rupem grupul și ne place tare mult să fim împreună. Ne-a costat 30 lei/cazarea, am avut dușuri, acces la bucătărie și la ceai, mic-dejun din lapte și cereale pe a doua zi dimineață, posibilitatea de a ne lăasa rucsacii pentru a-i recupera înainte de a merge la gară. După un duș divin, am mâncat aproape de Piața Sfatului, la Bucătarul vesel: tagliatele cu piept de pui (gustoase foc!) și ne-am continuat intensele discuții bărbați vs. femei, am analizat prestația mea de lider, mi-am recunoscut niște puncte slabe, am luat totul în sens constructiv și nu mi-am schimbat părerea că ieșirile se fac discutând cu toții, nu luând deciziile de unul singur sau impunându-ți viziunea. Cred că e problemă de încredere pe care o au ceilalți în tine ca să se lase pe mâna ta, dar, cu toate astea, tot trebuie să existe permanenta deschidere spre cei cu care mergi!

Claudia a fost pentru prima dată prin străzile Brașovului. Ne-a plăcut că am găsit piste de bicicliști, curățenie, multă cochetărie pe arterele principale, un oraș pregătit pentru venirea Sărbătorilor. Ne-am fi dorit să vedem aprinse luminile din imensul brad aflat în centrul Pieței Sfatului, dar ne-am mulțumit cu ciocolată de casă (Raluca) și cu șerbet de zmeură (George)!

Parcul Aventura se află în cartierul Noua din Brașov. Este o zonă împădurită amenajată cu trasee în care te asiguri și traversezi diferite tipuri de "aventuri" suspendate prin copaci. Se lasă cu adrenalină și râsete și durere de brațe și, mai ales, cu un timp excelent petrecut! Tirolianele mi-au plăcut la nebunie, mi-a rupt mușchii la brațe năvodul pe care trebuia să urci, scările mișcătoare au fost interesante, tuburile de lemn, dar, mai ales, cercurile suspendate pe frânghii! Mi-au făcut niște vânătăi de numai numai și au fost extrem de dezarmante pentru Claudia și Irina, interesante pentru Raluca, extenuante pentru George, provocatoare pentru Ciprian! Eu am venit ultima pe ele și am învățat de la tot ce au făcut bine/mai puțin bine ceilalți de dinaintea mea și am parcurs toată bucata! Bună idee, Irina!

Ne-am întors la cazare să ne recuperăm bebelușii de dus în spate, George i-a legat Claudiei un steag la bățul de trekking și am pornit spre autogară, de unde aveam să luăm un maxi pentru a ajunge la iași. A fost o bucată de vis împlinit, pentru mine cel puțin, să fi avut parte de toată falia aceasta deosebită de munte, în Piatra Craiului, și urmează de acuma incursiunea pe toată creasta, căci, odată gustat Craiul, dependența își face loc pe nebănuite!

PIATRA CRAIULUI (I) - mușcând dintr-un vis copt în 4 ani - Zărnești, Poiana Zănoaga, Cabana Curmătura și Vârful Ascuțit

2011-12-10T01:22:00.000-08:00

...nisipul clepsidrei devenit timp...

Fascinația și dragostea mea pentru Piatra Craiului au prins contur cu ceva timp în urmă și au crescut până au devenit un fel de Gulliver siamez în Liliput. În lumea noastră discursurile motivaționale și de încredere în forțele proprii sunt la mare căutare și se centrează pe ideea că nu trebuie să aștepți ca ceea ce vrei să vină spre tine, ci să apuci viața de braț și să o duci ferm spre ceea ce îți dorești. Totuși, o parte din mine a crezut mereu că unele lucruri se întâmplă în viața mea la timpul lor, oricât de nerăbdătoare aș fi, și că, deși nu e simplu să accepți vorba aceasta ancestrală și să stai cuminte până când ea se adeverește integral, senzația de "copt" răsplătește pe deplin persistența în visele propuse și înfrânarea forțării situațiilor. De ce nu am ajuns până acum pe acest munte? Nu știu exact ce motive să aleg și cred că acum, după ce mi-am preumblat pașii prin dragul meu Crai, nici nu mai contează!

De obicei îmi încep poveștile pe blog cu oamenii care-mi fac muntele mult mai memorabil, dar, de data aceasta (cu îngăduința lor!), am să dau întâietate pietrosului: atâta bucurie mi-a putut da, atâta nevoie aveam de ea, atâta liniște a coborât în mine pe crestele acelea sfidătoare, atâta îndrăgostire de viață pur și simplu și-a făcut apariția, încât am să relatez totul ca pe un dans de salsa (tot sunt ucenică în zonă!) ritmat și apropiat. Da, sunt extrem de încântată de primirea pe care Piatra Craiului ne-a făcut-o, de vremea darnică, de traseele deschise și numai bune de abordat, de faptul că surâsul nu mi-a părăsit fața cât am fost pe munte și m-am împărtășit pietrei când prindeam momente de solitudine cu înălțimile! A fost o experiență ca un mister trăit din interior: în Făgăraș, Retezat, Ciucaș și Călimani (și pe Ocolașu Mare) am mai resimțit muntele în acest fel, dar intensitatea de Piatra Craiului e mai rară - e o îmbrățișare cu pocnet de coaste și contopire, după care taci și te lași în voia muntelui!

Îmi place să mă exprim în metafore, mi se par mult mai pline de sensuri decât cuvintele seci și obiectiv(ant)e, sunt mai pe lungimea de undă a sufletului decât sărăcăcioasa logică, traduc mai mult din lume decât conceptele și așează albie pe acolo pe unde apele încearcă să curgă. Este un mod de a privi lumea, nu e infailibil și mi se potrivește, mai ales că mereu caut izvoare prin care metaforele să încolțească. Le consider profunde atunci când le întâlnesc, le dau târcoale și știu despre ele că au nevoie de pământ bun ca să se arate lumii. Muntele înlesnește un șuvoi de metafore, dar curge nestingherit numai după ce cobor de pe el, căci sus, cu fruntea în cer și un umăr pe o coastră pietroasă, metaforele se frământă în cocă, dospesc și devin azimă doar după ce plec: mă urmăresc mult timp după aceea, ca să deslușesc și să asimilez ce am găsit acolo - nu doar imagini, ci trăire, echilibru și lumină!

Decembrie. O lună pe care eu aș cam șterge-o din calendarul meu personal, pentru că te atrage în ritmurile ei de bilanț, de goană după atmosfera de Sărbători, de stagnare temporară a vieții tale active și de orientare spre ceea ce face toată lumea cealaltă. Timpul cu familia și prietenii dragi, Ajunul și Crăciunul, zăpada și muntele, filmele pe care le văd în perioada asta merită efortul de a îndura luna aceasta (sunt destule motive, da!). Nu știu: e o semiparalizie în ea, un gust amar că puteai fi muuult mai mult decât ai fost întregul an, că unele întrebări sunt tot fără răspuns, că nu ai găsit ce căutai și nu te-a găsit tot ce te căuta. Am o acută senzație de rest în decembrie, ca un orizont prea cețos ce nu mă lasă a vedea dincolo de el și ajung să nu mă justific față de mine însămi și față de ceilalți, ci doar să mă exprim.

Anul acesta am început luna decembrie cu un mare pas drept. Cu muntele și nu cu oricare munte, ci cu cel înzestrat cu majusculă în universul meu actual de pietroși. Pe lângă munte, mai există niște râuri subterane care mi-au erodat până acum (deja a trecut o treime din lună) dorința de a galopa prin această lună și pot spune că e un timp personal câștigat, nu păcălit, un timp fățiș, nu unul ascuns.

"Arborii cresc. Le dau mugurii, le pică frunzele și se întreabă: o mai fi ceva?

Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva. Morții tac. Scrutează veșnicia și tac. Lasă iarba să-i facă optimiști până toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, grămadă. Și tac, și tac, și tac…" (Marin Sorescu - Paraclisierul) - înainte de Crai vizitasem cartea aceasta și mă întrebasem cât arbore o fi în noi, câtă rădăcină ține tulpina la suprafață, câtă tăcere este în viață și câtă viață în tăcere, ajungând la o idee: trebuie să îți trăiești integral întrebările ca să găsești părți de răspunsuri. Nu știu încă să spun exact ce înseamnă asta, dar există în ea un sâmbure de adevăr și la munte vălurile cotidiene se dau în lături, iar tu apuci să te vezi, să te auzi și să îți răspunzi mult mai clar.

Să termin mișcarea "alternată" de salsa și să trec la "lado lado", adică la drumeții din Crai: Irina, Raluca (a venit de la București pentru noi, draga de ea!), George, Georgiana, Ciprian, Claudia, Ioana și eu. Cu ideea de a merge în Crai a venit Ioana, Irina s-a ocupat de cazare, eu am trimis mail-urile de anunțare și am fost un fel de lider, dar nu e mereu comfortabil în poziția aceasta. Odată ce te afli mai mult în această ipostază, înveți despre tine una, alta, despre ceilalți și e cu dublu avantaj, dar oamenii sunt diferiți și numitorii comuni se obțin prin vorbit la gard, umor și îngăduință. A fost o experiență realistă și am înțeles mai bine ce înseamnă să fii pe această poziție într-un grup. Nu e deloc așa ca la școală, unde ștrumfii sunt omuleți în devenire și ești ca un părinte. Destinderea, intențiile bune, absența "capătului de lume" și a lui "am dreptate" aerisesc tare mult atmosfera. De asta mi-a și plăcut!

Am plecat de la autogara din Iași la ora 6 dimineața și ne-am îndreptat spre Brașov, unde am ajuns în jurul orei 12.30. După ce am întregit grupul cu Raluca, ne-am urcat în personalul Brașov-Zărnești, care circulă din oră în oră, și la ora 14 eram porniți pe străzi pentru a găsi ieșirea spre munte, pe la Fântâna lui Botorog (820 m), prin Poiana Zănoaga (1314 m) până la Cabana Curmătura (1470 m). La popasul de mâncare ne-am înfruptat din chiftelele făcute de Claudia special pentru noi și pentru prima ei ieșire pe munte cu echipament cum scrie la carte (la acesta s-au adăugat, desigur, diferite lucruri feminine de importanță capitală pe munte!).

Traseul bandă galbenă a fost extrem de primitor în atmosfera de toamnă întârziată în niște locuri în care iarna se chinuia să încapă, dar nu prea reușea. Lumina s-a dat bătută destul de repede în fața nopții și am fost nevoiți să mergem destul de mult la frontală, cu luna deasupra noastră, rătăcind oleacă după marcaje prin poiană, dar găsindu-le până la urmă cu răbdare.

La Cabana Curmătura, care este situată pe versantul nord-estic al Pietrei Craiului, între Piatra Mică și Vârful Turnu Pietrei Mari, am găsit o atmosferă caldă, o cameră de socializare încăpătoare, o sobă cu un foc toropitor, un cabanier foarte primitor, ceai delicios, curățenie, confrați constănțeni, camere spațioase și prea bine încălzite (25 lei cazarea/noapte/om). Am rămas foarte impresionați de cât de cochetă și bine pusă la punct era cabana, mai puțin la aspectul toaletă, în locul căreia existau variantele ecologice, și al apei, ce trebuia luată doar de la bucătărie, deoarece izvoarele fuseseră foarte sărăcăcioase anul acesta din cauza absenței precipitațiilor. Ne-am descurcat, nu a fost bai! Am dormit regește, s-a făcut o atmosferă de saună în camera de 11 locuri unde am fost cazați, iar dimineață, pe lumina timidă a răsăritului, am văzut crestele la care am visat atâta vreme: absolut impresionante, ținând în brațe cabana care abia se trezea la lumină!

După ce ne-am pregătit, am mâncat, ne-am mai hârjonit cu pisica și am consultat hărțile cu trasee, am luat de braț traseul spre Vârful Ascuțit, cel pe care mi l-a recomandat Urs atunci când l-am întrebat de Piatra Craiului: "Traseul spre Vf. Ascuțit, prin La Turnuri (de unde se vede excepțional Zărneștiul), este superb, însă depinde de echipă, de greutatea echipamentului și acum, și de vreme. Sunt unele porțiuni înguste, iar dacă va fi gheață sau ceață, sincer, NU recomand! Mai bine varianta safe!". A apărut la un moment dat o variantă adiacentă, dar am hotăîrât să mergem pe acesta și...bine am mai făcut!

Traseul punct roșu: Cabana Curmătura (1470 m) - Șaua Crăpăturii - Vârful Turnu (1923 m) - Șaua Padinei Închise (1955 m) - Vârful Padina Popii (1970 m) - Vârful Ascuțit (2150 m) - Refugiul Vârful Ascuțit (2059 m).

A urmat una din cele mai frumoase zile la munte, cu trasee de cățărare (punct roșu), cu șufe și porțiuni înguste, cu colțuri de stâncă, cărări șerpuitoare, soare din plin, lejeritate în mișcare, căci rucsacii îi lăsaserăm la cabană, senzația că îți este răsplătită răbdarea. Poate exagerez cu entuziasmul meu, dar, pentru mine, să ajung în Piatra Craiului a fost multă vreme ceva foarte îndepărtat pentru că multă lume îmi spunea cât de capricios este acest munte, că nu e de joacă absolut deloc și că doar cei experiementați se pot aventura pe el. Încet, încet, mi l-am apropiat și au fost vreo două ocazii, dar am fost precaută și nu am mers căci vremea a fost potrivnică. Auzisem și de oameni fulgerați pe creste, de cum se schimbă vremea brusc și te trezești la discreția pietrosului!

Am trecut de Șaua Crăpăturii, am ajuns la Padina Hotarului și ne-am continuat drumul, oprindu-ne de multe ori să facem poze, să ne bucurăm de munte și să ne mai împărtășim una, alta. Recunosc faptul că nu prea am avut stare de adăstat prea mult și mergeam mult în față ca să fiu în câteva momente doar cu muntele sau, pur și simplu, aveam mișcorici în călcâie și nu puteam sta locului. Îmi place tare mult la înălțime, la margine de prăpastie, pe colțuri aparent inaccesibile și pe locuri unde sălbăticia este accentuat prezentă. Am dat și peste capre negre care apăreau pe nepusă masă în fața noastră, ne priveau aprobativ sau curios și săreau agere mai departe.

Bucata de creastă spre Vârful Turnu m-a încântat până peste poate, mi-a adus aminte de Făgăraș și m-am simțit brusc foarte recunoscătoare pentru toată minunea pe care o trăiam. Îi spuneam Ioanei că e ca o îndrăgostire și mă aproba zâmbitoare, Claudia îmi zicea "căpriță" și eu nu mă mai săturam să fac poze în toate direcțiile și să înghit vizual muntele din toate unghiurile. Băieții au fost oleacă mai revervați în entuziasm, cred că și-ar fi dorit ceva mai dificil, cu o demonstrare de forțe, dar noi, fetele, am fost în culmea bucuriei. Ne gândeam la mamele noastre pe unele porțiuni și la cum s-ar panica să ne vadă în acelea circumstanțe, pe stânci și abrupturi albe. Până la urmă, grupul s-a simțit foarte bine!

Pe creasta nordică deja ne simțeam în elementul nostru ca și cum făceam parte din peisaj, ne integrasem rapid și ne miram întruna de deschidere, de senin și de toți munții din jurul nostru! Claudia era la prima ei ieșire serioasă pe munte (deși spune că a mai fost odată!) și îi spuneam ce norocoasă este că a început istoria cu pietroșii tocmai cu Piatra Craiului. Ar fi vrut ea să ajungă în Bucegi, dar a trebuit să se mulțumească cu un frate de mai la nord. Oricum s-a comportat foarte bine, a făcut față la efort și a fost extrem de recunoscătoare băieților că au ajutat-o cu o zi înainte la căratul rucsacului. Bravo, măi, Claudia!

Raluca a venit din București spre noi, deși ar fi avut un motiv întemeiat să stea acolo în week-end, și a fost atât de mulțumită de revederea cu noi și de munte, încât sper să o momesc și următoarea tură să facă ceva asemănător. Când se lasă cu afinități, e greu să reziști!

Aș fi vrut să avem doar bucăți cu șufe și abrupturi, atât de bine mă simțeam pe acele porțiuni. Desigur, trebuie să fii precaut, dar e o altă senzație de munte față de cele din traseele de prin pădure sau de pe coaste: aici mergi pe vârfuri, le ai pe toate la poale, ești o buburuză harnică pe umărul unui gigant ce te primește râzând de entuziasmul tău. Cred în legăturile acestea subtile dintre oameni și natură, în ritmuri care ne regăsesc în aceeași matcă, chiar dacă suntem confiscați de spațiile artificiale în care ne trăim mare parte din timp: vital rămâne să nu uiți rădăcina și să o lași să hrănească partea din tine care i se cuvine, ca să nu se ofilească/atrofieze ceea ce rezonează la un alt fel de frumos și intens.

"Niciodată să nu joci alba-neagra cu destinul, căci el ascunde bila albă și tu o găsești pe cea neagră. Asta spune toată lumea și, pentru că spune toată lumea, acceptăm sentința fără să mai discutăm, când datoria noastră de oameni liberi ar fi să punem energic sub semnul întrebării un destin despotic care a hotărât, cine știe cu ce intenție malicioasă traseul de la care ne este interzis a ne abate." (Jose Saramago) - mă gândeam la astfel de lucruri mergând pe creasta Craiului și mă bucuram în sinea mea că aleg, împreună cu o mână de oameni frumoși cu care mi s-a intersectat viața, să tot pun sub semnul întrebării ceea ce "ar fi bine/cazul" dictat de ceilalți care, de cele mai multe ori, nu contează. Deseori presiunea care vine din exterior te confiscă făcându-te să uiți cui îi ești dator cu timpul din viața ta, dar se mai întâmplă bucle de respirat ca acestea de munte, îți aduci aminte și apoi încerci să nu uiți, până data viitoare! Nu mă pot plânge că sunt atât de ținută sub menghină de situații exterioare, căci aș fi falsă, dar mă uit în jur, privesc la ștrumfi și uneori nu este deloc îmbucurător ceea ce văd: trăire sub acoperișul ce ascunde cerul de priviri! Ce poate fi mai trist de atâta? Și dacă ar ști omuleții cum este să fii pe o creastă de munte, cu fruntea izbită de aerul de înălțime!

Am ieșit la Vârful Ascuțit (2150 m) și la refugiul de lângă el, achitându-ne de prima bucată din cele 3 în care este împărțită parcurgerea crestei Pietrei Craiului (cel puțin așa am găsit informațile pe site-urile de profil). Cu proximă ocazie sper să putem rămâne peste noapte la refugiu ca să prindem un răsărit veritabil dimineața, să ne putem desfăta matinal cu vârfurile. Băieții râdeau de noi (pe bună dreptate!) și de planurile făcute pentru a doua zi, de urcat din nou pe creastă și mers până La Om, apoi revenit a treia oară pe traseul de coborâre de sub refugiul Vf. Ascuțit. Ne-am liniștit când am văzut ce presupunea să faci de 3 ori același traseu în 2 zile și am recunoscut că ne-am hazardat, dar au mai învățat și băieții ceva: să nu contrazici o femeie când se apucă să facă planuri, las-o că își revine singurică!

Ceva amuzant înainte de final, dar și destul de râsu-plânsu, pentru că nu e de joacă deloc să ajungi în astfel de condiții pe acolo. Și, cum spunea Georgiana, nu aveau apă, dar erau echipați cu marker! Am coborât pe traseul de sub refugiu pe un traseu plin de grohotiș, am ajuns pe lumină la cabană și seara s-au jucat diferite jocuri, dar savuroasă și cu tâlc mi s-a părut discuția despre femei și bărbați deschisă de Ciprian, care a devenit extrem de interesantă a doua zi! Allan Pease - bărbații - "When most men speak with other men, they have turns!" - femeile - "Speak and listen at the same time, they can do it on unrelated subjects." și alte asemenea!

Prima parte de Piatra Craiului s-a încheiat cu un somn de oameni care s-au minunat toată ziua și puteau să continue în aceeași tonalitate. A doua zi avea să ne rezerve alte imagini și altă parte a muntelui, pe care eu, inițial, am desconsiderat-o, dar aveam să îmi schimb părerea! Tare de tot!

5 noiembrie 2011 - concert LUNA AMARĂ în Hand sau "rebelii care mai cred în cauze"

2011-11-17T01:56:00.000-08:00

Într-o stea căzătoare, în rana ce doare

În umeri strânși a mirare (În tine tu)

Toate pietrele albe adună uitare

Tot ce e viu se stinge și moare (Pietre în alb)

Într-un chip inocent, într-un gest prea atent

Într-o zi care trece prea lent (În tine tu)

*Fotografiile sunt realizate de Ștefan Abageru.

Mai multe se găsesc pe fotosunete.blogspot.com.

Al patrulea album Luna Amară - Pietre în alb - a fost lansat și la Iași, pe 5 noiembrie 2011.
Supărat, metaforic, consecvent, dar și inovator, angoasant pe alocuri, neîmpăcat cu societatea și lumea așa cum sunt ele configurate, dur în sonoritate, dar și extrem de melancolic în balade și interludii, albumul mi-a plăcut pentru că e extrem de puternic și nu agreează jumătățile de măsură (în mesaj), iar trompeta lui Mihnea sună demențial pe Doar gândul și nu numai. Am citit cronici de receptare care îi acuzau pe băieți de secarea creativității, de repetitivitate, de întoarcere la unele experimente de pe albumele trecute, de o plafonare ce nu se poate sesiza pentru că sunt abili în a o masca. Nu sunt eu atât de expertă pe acest segment muzical (caut să fiu cât mai sinceră și argumentată în discurs ca să surprind ce simt ca ascultător pasionat (nu fanatic!)), dar mi se pare că pe album recunoști cu ușurință sound-ul Luna Amară, mesajele lor cu miez și, importante pentru mine, consecvența într-o treabă pornită într-un anumit fel și lipsa pactului cu comercialismul. Poate criteriile mele sunt insuficiente, dar pe piața actuală de muzică este mai mult balast decât compoziție care să merite atenția, iar Luna Amară se cam încadrează de departe în a doua zonă.

Tu ești un rău trecător,/ Mediocru, fals, amăgitor.

Orb de ai fi, te-aș uimi./ De sânge, prin timpane, te-aș goli.

Nu căuta să-nțelegi!/ Vina ta-i c-ai vrut să-nnozi, nu să dezlegi. (În gol)

În tine tu e piesa mea preferată de pe album, fiind urmată de foarte aproape de cea care dă titlul albumului Pietre în alb și de Doar gândul, În lumină, Când totul a murit tăcut. Am și niște bucăți care nu mă impresionează și îmi cam pun răbdarea la încercare, dar nu îmi sabotează impresia generală de "album bun-bun". Spre exemplu, la Glow mi se pare cam inutilă lungimea și partea de urlat ca din gaură de șarpe. Să nu fiu înțeleasă greșit: îmi plac bucățile de acest gen, căci nu se poate să exprimi furie, dezaprobare, abis, eșec, jucând Go sau cântând călduț, dar atunci când rămâne doar urlatul și nu este justificat de niște cuvinte, de un ritm, de un motiv de compoziție, nu mai am răbdare cu el. Oricum, partea de decibeli foarte ridicați de pe În tine tu e de la kilometri distanță preferata mea și pe ea am dat din cap cel mai acerb la concert, că m-a durut gâtul două zile după aceea! Asta este: riscul pasiunii!
Plus - nici una din piesele în engleză nu mi-a rămas în minte. Din punctul meu de vedere, ar putea să lipsească și albumul să fie format strict din piesele în română: le simt mult mai autentice și mai fățișe, deranjând mâlul de pe fund, nu dând doar cu mâna prin apă.

Sparge clipa de urât și uitarea!

Frânge mâna ce ți-a dat nepăsarea!

(Când totul a murit tăcut)

La nivel de mesaj, Luna Amară a intrat într-o altfel de exprimentare a zonei militante, s-a orientat spre un alt tip de introspecție, nu una redusă la sine, ci mereu raportată la ceilalți, la plural. Totul este "mă" și "ne", "eu" și "noi", "sunt" și "suntem" și ne conștientizăm unii pe alți prin "tu". De asta îmi și plac atât de mult: se exprimă pe ei în punctele comune cu cei care cărora li se adresează, într-un soi de împărtășire a acelorași idei, de încurajare a unei atitudini de verticalitate într-o lume destul de dezorientată, într-o trezire din amorțire care nu poate fi momentană, ci se extinde într-un mod de a fi. Toate piesele în română articulează un mesaj coerent, legat, sigur pe el și oamenii aceștia chiar sunt capabili să vorbească despre muzica lor într-un mod deștept, identificându-se cu ceea ce cântă. Aprofundarea devine inerentă dacă dai târcoale acelorași teme și ești onest în ceea ce faci.
Mihnea Blidaru, vocalistul, afirma într-un interviu: "...noi am fost, multă vreme, genul de formaţie a cărei muzică ajuta lumea să dea afară frustrări...deşi nu am încercat niciodată să băgăm oamenilor cu forţa idei în cap, ne-am fi dorit ceva semne de deşteptare, reacţii mai vehemente, cât de cât. Şi atunci, eu, unul, am ales să plusez: să le amintesc celor aflaţi în faţa mea că vin de la o slujbă prost plătită, cu şefi dictatoriali, că fac parte dintr-un sistem corupt, că au părinţi despotici, că au profesori slab pregătiţi, că sunt dezinformaţi constant, că n-au în cine avea încredere, că e o societate bolnavă şi fără dorinţă de vindecare şi, mai ales, că după concert, SE VOR ÎNTOARCE LA TOATE ASTEA. Luna Amară îţi poate oferi un impuls. Continuarea, însă, îţi aparţine."

Ca să dublez mesajul promovat de cei de la Luna Amară, ascultam zilele trecute o emisiune realizată de Liviu Mihaiu la Radio Guerrilla și îi dădeam dreptate în privința multor concluzii formulate.

"Avem vise, dar nu mai avem idealuri. Avem dorințe prin care ne diferențiem de părinți, de un curent, de o tendință, dar un ideal, ceva care să transceandă dincolo de coaja subiectivă, nu prea avem. În consecință, un motiv serios de a reacționa prin implicare în colectiv și societate civilă, motiv asociat unei cauze, e dificil de găsit și menținut ulterior într-o contemporaneitate fragmentată. Generațiile actuale au preluat aceeași nimicnicie și deziluzionare care s-au perpetuat ca efecte ale ultimilor 21 de ani. Se pot aduna oameni la moaște, la concerte, la parade libertine, dar la o cauză din care să nu câștigi ceva direct e dificil. Pe lângă toate acestea se adaugă: lipsa exemplului de nesupunere civilă necesară, pasivitate și amorțire și adevărul că suntem mai inteligenți ca acum 15 ani, dar și mai leneși ca acum 15 ani. Există un grad de imobilitate fatal pentru deschiderea minții.
Orice pas începe cu primul pas...afară din casă."

Pot emite însă și amendamentul că un segment consistent din societatea civilă e la limita supraviețuirii și nu își poate permite/admite libertatea de timp și resurse pentru a milita pentru vreo cauză, atunci când ziua de mâine este primordială pe lista priorităților sau creșterea unui copil/menținerea unor condiții decente de trai. Plus că sunt așa de multe cauze, încât nu mai există ideea de cauză comună, care să unească pe mai mulți, așa cum s-a întâmplat pe vremea comunismului. Plus că nu avem exercițiul acesta de nesupunere civilă, suntem mai degrabă asimilatori de dezastre sau lucruri disfuncționale decât anihilatori, suntem niște Mitici mai mici ce facem revoluții la colț de bloc, dar puțini își asumă riscul de a ieși în față. De ce? Mentalitatea! Că e condiționată prin manipulare, că se află într-o zonă de stagnare, că se îndreaptă în direcții greșite și individualiste și colectivul e doar un fundal de care majoritatea se leapădă, cert rămâne fapătul că e responsabila esențială în tot acest joc de șah a cărui miză e schimbarea în vreun fel.
Cu ce cauze aș putea spune că mă identific? Accesul la educație, protejarea naturii, deschiderea spre cultură, și, mai ales, cauza bunului simț elementar. Nu cred că sunt neapărat cauze, cât mai mult niște necesități care ar trebui incluse în normalități! Da, mi-aș dori atitudini sănătoase!

*** Un interviu cu fratele meu, Ștefan Abageru, Fotograf de concert despre pasiunea jocului cu lumina:

Kumm (2010)

6 noiembrie 2011 - "Lord of the Dance" - spectacolul irlandez de pași uluitori regizat de Michael Flatley

2011-11-11T04:34:00.000-08:00

Eram mică atunci când îl vedeam la televizor pe Michael Flatley cu pașii lui incredibili. Acum câteva zile am avut ocazia (mersi, Ștefan!) să văd dansurile irlandeze executate în celebra poziție cu mâinile pe lângă corp. "Lord Of The Dance" a avut prima reprezentație în 1996, iar dansatorul Michael Flatley (devenit legendar prin performanțele înregistrate: "Cel mai rapid dansator de step” - 35 de pași de step pe secunda, premiul Guiness Book pentru „Cele mai rapide picioare din lume” și titlul pentru „Cel mai bine plătit dansator”) a fost cel care a creat acest spectacol, devenit în scurt timp unul dintre cele mai apreciate spectacole din istoria divertismentului, aflându-se în acest moment în al 15-lea an de turneu.

Nu am fost singură la acest spectacol, ci am avut parteneri pe măsură - doi programați (Ștefan și George) și unul inopinat (Amalia). Ștefan era cu acreditarea de fotograf (pozele din spectacol sunt opera lui!) și pe George l-am anunțat cu vreo 3 ore înainte, căci, în calitatea mea de reporter pentru iconcert.ro, puteam să iau cu mine un însoțitor. Peste Amalia am dat fără să mă aștept: avea invitație și era extrem de nerăbdătoare să vadă spectacolul! La pauză am schimbat impresii argumentate despre cât de frumoși puteau fi oamenii de pe scenă, despre câtă grație și fermitate erau capabili, despre când vom călători în Irlanda și despre cum a trebuit să ajungă Irlanda pe aici ca să ne mai găsim una pe alta.

În ce constă acest spectacol? Povestea este clasică: un conflict între Bine și Rău rupe echilibrul unei lumi pașnice, orientată spre frumusețe și armonie. Deznodământul este previzibil ca în orice basm: Binele învinge, dar maniera de prezentare este absolut copleșitoare prin desfășurarea de forțe de pe scenă. 40 de dansatori oferă o serie de dansuri sincron, costumați pastel sau alb/negru, râd mereu sau sunt dramatici pentru a-și intra în rol, te vrăjesc total prin modul în care picioarele lor bombardează podeaua scenei și sunetele scoase sunt creatoare de o muzicalitate aparte, ce o dublează pe cea obținută prin instrumente și voce. În timpul spectacolului, totul pare calculat la secundă pe scenă, iar picioarele bat un ritm infernal, cel al dansului irlandez. Povestea aceasta este una simplă: zeci de ore de muncă şi repetiţii istovitoare! „Este foarte greu să dansezi cum dansăm noi. Trebuie să munceşti ani la rând ca să ajungi să dansezi în show. Oamenii văd că dansăm cu mâinile pe lângă corp, iar acest lucru este foarte greu, pentru că practic, nu te poţi folosi de trup ca să-ţi ajuţi picioarele să se mişte. Imaginaţi-vă 40 de oameni care fac acest lucru în acelaşi timp", afirmă Zoltan, dansatorul din rolul principal.

Celebrul “Planet Ireland" a fost cântat de mai multe ori, căci publicul îi chema pe dansatori înapoi să mai încânte privirile cu pașii lor incredibili, executați sincron, care îți furau văzul și te încântau până peste poate.

A fost un regal vizual, coloristic, de ritmuri și de revărsare de muzică irlandeză, care parcă te stimula să nu fii indiferent și să bați și tu ritmul lângă scaunul unde erai așezat. Eu, cel puțin, așa am făcut! (articolul scris pentru iconcert.ro se află: AICI)

28-30 octombrie 2011 - cu 50 de ștrumfi în CEAHLĂU - antrenamentul noii generații pentru munte cu mers întins, zumba și vreme ochioasă

2011-10-31T04:45:00.000-07:00

După ce am văzut că în excursia din aprilie, în Apuseni, ștrumfii mei au reacționat extrem de bine la munte, mi-am zis să particip la ieșirea organizată de colegii mei, Alin Țugurlan și Vasile Papaghiuc, pe cărările Ceahlăului, cu clasele lor de a VIII-a, mai ales că îmi sunt tare dragi și voiam de multă vreme să fim toți trei într-o astfel de "expediție". Ei căutau să fie ceva aparte pentru ștrumfi la ultima lor ieșire de calibru, voiau să încheie o buclă de 4 ani, căci în clasa a V-a i-au adus până la Cascada Duruitoarea, iar acum aveau ambiția de a-i duce până pe Vf. Toaca. Zis și făcut! 50 de ștrumfi și 7 oameni mari! Am plecat vineri, 28 octombrie 2011, spre Durău, iar povestea, din perspectiva mea, va fi spusă mai jos și Bianca vă amenință să treceți prin ea (sau prin poze) ca să aflați cum au cucerit primul vârf din viața lor!

Personaje: muntele și noi! Dacă ne-am împăcat? Destul de bine! Dacă am fost bine primiți? Noi zicem că da! Dacă am fost răsplătiți pentru efort? Din plin! Dacă am obosit tare de tot și nu vom mai veni pe vreun alt pietros? Unii ar zice că da, alții nu, iar cei îndrăgostiți de munte spun că mereu sunt nerăbdători pentru un alt și un alt drum. Recunosc un lucru: am fost puțin sceptică în privința rezistenței ștrumfilor, pentru că entuziasmul vis-a-vis de munte nu îi poate sprijini total în efortul de a urca, nu toți sunt suficient de încăpățânați să își învingă o limită de pe acuma și bănuiam că se vor resimți foarte repede. Aveam să mă înșel și...mă bucur că s-a întâmplat așa!

Trebuie să scot în față un personaj, fotograful multor poze din această postare: Ștefan, fratele meu! E prima dată când vine în excursie cu ștrumfii mei (Bogdan, celălalt frate, a fost de vreo 2 ori deja!) și s-a simțit excelent între ei, a avut grijă să le fie bine, i-a dădăcit, i-a ascultat, le-a cântat în strună, dar i-a pus și la punct, când a fost necesar, și...i-a pozat! Ștefan nu prea practică genul acesta de poze, dar, de data aceasta, a făcut o excepție și, din ceea ce a surprins, se poate spune că a fost cu plăcere inclusă! Și eu și ștrumfii i-am mulțumit pentru efort și poate vine în aprilie din nou cu noi!

Am plecat în jurul orei 11 din Iași, cu multă voie bună, cu o prognoză destul de favorabilă, fără pic de ploaie și cu frig rezonabil pentru acea perioadă. Autocarul plin-ochi! Desigur, am ajuns ultima, împreună cu Ștefan și Georgiana, și ne-am întins drumului ca să adăstăm cât mai repede la poalele Ceahlăului. Am oprit la Codrii Pașcanilor pentru a respira toamna galbenă din frunzele pădurii și ne-am continuat călătoria, cântând, dansând, simțindu-ne extrem de bine. Atunci au avut parte ștrumfii de prima ocheadă în lumea zumba: am dansat cu Georgiana în autocar Danza Kuduro (într-un spațiu strâmt, dar ne-am descurcat!) și am avut și galerie de zile mari!

Mult zgomot, multă voie bună, ștrumfi dornici de a pleca, instruiți de acasă să fie cuminți și ascultători, dar cu mintea la faptul că nu mai sunt 3 zile sub supravegherea părinților și pot avea o brumă mai mare de libertate.

Ajunși în Durău, am făcut ultimele cumpărături, ne-am luat rucsacii la spinare, am plătit taxa de intrare în parcul național și am ascultat indicațiile salvamontistului de serviciu. Le-am explicat ștrumfilor ce înseamnă un marcaj, cum se citește, care e ritmul de mers pe munte, cine dă tonul și care sunt regulile de bază. Să te miști conducând 60 de oameni nu e ceva simplu, dar, strunindu-i la mers, făcând opriri dese pentru cei care oboseau foarte repede, am ajuns într-o oră și un sfert la Cabana Fântânele. Ce mi s-a părut de-a dreptul hilar a fost faptul că unii ștrumfi au venit cu genți de mână, după ce li se spusese în repetate rânduri să își ia cele necesare în rucsac, să fie duse toate în spate, pentru a le fi cât mai simplu la urcat. Sărăcuții, sigur au învățat lecția și nu vor mai repeta greșeala!

Oboseală, nerăbdare, mirare, antuziasm, eterna întrebare "Mai este, doamna?", cu sora ei geamănă: "Cât mai este, doamna?", toate au fost prezente din plin, iar în plutonul din frunte unii ștrumfi spuneau că mai bine ar învăța decât să facă așa ceva zilnic. Ștefan le-a surprins starea atunci când făceam popas de odihnă și ne delectam cu vreun pătrățel de glucoză! Le-am povestit de turele la munte, de echipament, de imensul meu rucsac, de bocanci și bețe, de cum e să ajungi la peste 2500 de metri și cum e să vezi lumea de sus-sus de tot, încercând să îi țin motivați pentru drumul de a doua zi. Sunt deosebit de protectoare cu ei pentru că e o răspundere mare să te aventurezi cu ștrumfii în astfel de ieșiri, dar ceea ce învață este net superior tonelor de lecții ținute prin cuvinte.

Cabana Fântânele. Capăt de traseu pentru prima zi. Destul de puțin! Mi-aș fi dorit să mergem să stăm la Cabana Dochia și să prindem răsăritul dimineață, dar domnii profesori au considerat că e prea obositor din prima zi pentru ei. Și mai era și problema celor care aveau bagajele de mână, așa că am rămas la Fântânele. Cum am ajuns, au început pozele de grup, de perechi, de hlizeală, căci nu era loc de odihnă, trebuia să profităm la maxim de timpul pe care îl aveam în față. E tare frumos cu ștrumfii când se bucură sincer de ceva ce au realizat! În schimb, e enervant când vorbești o limbă diferită de a lor și ei nu văd că exagerează și cer mai mult decât li se cuvine. Dar să nu anticipez!

Traseul nu a fost cine știe ce solicitant, dar aerul de munte i-a trimis aproape pe toți spre mâncare, apă și alte asemenea. La Fântânele am luat 60 de locuri din cele 83 disponibile, i-am împărțit pe camere, au stat cum le place lor mai mult: câte 12, 9 sau 6 în același spațiu și am fixat coborârea la distracția de seară, premergătoare unui somn programat să înceapă cât mai târziu posibil.

Dacă era mai greu să am parte de răsărit a doua zi, măcar am avut două apusuri pe cinste! Până să cadă noaptea peste noi și frigul să ne trimită în cabană (nu pe toți!), am adăstat la voie bună și la poze pe afară. Simți cum se lasă liniștea în jur, cum zgomotele se retrag în umbre, cum pădurea se oprește din foșnit, cum totul este atent la dispariția luminii cu spectacolul ei de roșu și galben. Noi nu puteam face excepție, deși nu prea coalizam cu tăcerea din jur!

Și cerul s-a îmbujorat de tot la orizont, în timp ce ștrumfii au început să fie din ce în ce mai neliniștiți, cu chef de joacă și de încălcat limite. Au mai existat și unele exagerări bazate pe epidemia "dus de val", dar nu trebuie ținute minte, ci doar folosite ca mijloc de a învăța cum să împiedicăm viitoare excese. Spun asta acuma, dar atunci nu prea vedeam așa verde situațiile, ci mai degrabă războinic. Văd că iar anticipez!...Am de precizat ceva (de data asta, fără metafore!): cabanierul de la Fântânele este total neprofesionist, plin de limitări și neajunsuri, judecă înainte să dea o șansă omului, trăiește după reguli inventate de el și este greu rezonabil, extrem de dificil. Pune etichete repede și cam suferă de mania persecuției! Sunt cam dură, dar chiar a fost deranjant modul în care ne-a tot pus bețe în roate cu muzica și statul în cabană, încercând să ne convingă de un regulament ce trebuie respectat, întrucât el ar fi trebuit să ne ofere doar muzică de cabană și Ioan Suruceanu. Mda! Când românii "e" deștepți, nu îi mai întrece absolut nimeni!

Zumba. Noua mea pasiune. Cam de o lună și ceva. Despre ce vorbesc? Despre mișcare, dans, coregrafie, voie bună, libertate delimitată de pași făcuți sincron, chef ridicat de viață, entuziasm contagios și puls accelerat. Prea multe metafore? Nu cred! Ștrumfii au avut parte de demonstrațiile celor două "zumbiste" din excursie, eu și Georgiana, căci am făcut Carry Out și twist-ul așa cum bine ne-a învățat Paul, instructorul nostru de zumba. Glumeam cu Georgiana că ne-am împărțit practic: eu preluasem partea de Chi, iar ea pe cea de Paul și ștrumfele cu ochii și urechile ciulite chiar au învățat câteva mișcări, semn că Paul face treabă bună cu noi și virusul se împrăștie.

Piperate în râsete au fost și scenele de pariu pe rezistența fetelor la un joc de bărbați. Plus că am admirat cu mare drag twist-ul cu noile mișcări preluate de la zumba de către ștrumfi: mânca-i-ar mama pe ei de frumoși, că tare dragi îmi mai sunt când îi văd învâțând lucruri noi și neirosind timpul! Nici eu, nici Georgiana nu am câștigat în pariul de mai jos, cu miza la vedere, iar Ștefan a fost doborât atunci când s-au adunat mai multe mâini de ajutor, căci unde-s mulți, puterea crește!

După o distracție prelungită dincolo de miezul nopții, în jurul orei 1.30, ne-am îndreptat spre culcare, căci a doua zi dimineață ne aștepta un drum mai lung și o coborâre pe la Duruitoarea. Ștrumfii au spus că mai stau, în liniște, să mai socializeze, să mai joace Adevăr sau provocare?, să mai facă schimb de o impresie, să nu doarmă prea mult ca să câștige timp petrecut cu ceilalți. Nimic de amendat! Doar că, la jumătate de oră după ce am stabilit clar condițiile în care puteau sta împreună, a început hărmălaia: fâțâială dintr-o cameră în alta, strigat pe holuri, trântit ușile și alte asemenea. Desigur, am stat eu cât am stat sperând că se vor liniști, căci avuseserăm o înțelegere, dar nu a fost cum mă așteptam. Drept pentru care am ieșit în pijamale să fac ordine. Cum? Cu un număr foarte ridicat al decibelilor din dotare! Am urlat, am obținut ordine și ei vreo 3 ore de somn: toată lumea mulțumită, doar că a doua zi am simțit nevoia să le dau o lecție pentru că nu s-au achitat de partea lor din înțelegere!

Lecția a constat în faprul că s-au dus pe munte cu domnii profesori și eu am venit cu o oră în urma lor, cu Ștefan și Georgiana, hliziții de mai sus, cu care m-am bucurat de munte și am discutat despre educație și multe altele. Poate a fost exagerat să îi iau așa de în serios și să pun distanță, dar eu cred cu încăpățânare că, odată ce poate raționa și înțelege, un copil nu mai este un bebeluș neputincios și poate să își negocieze contactele cu lumea din jur, poate da/primi respect și apreciere, poate să evalueze binele și să fie circumspect cu cele mai puțin bune. Ideea de consecință și de efort se învață, nu este un dat al firii și cred că trebuie să înceapă devreme cu ele, fără să le simtă ca pe niște poveri imposibil de dus, ci ca pe lucruri de bun simț....Să revin la munte, urme de ceață și dimineață!

Ne-am tot oprit, am făcut poze, am admirat locurile deja familiare, Georgiana a inventariat cărările pe care le-a văzut noaptea prima dată când a pășit pe acolo. Ne-am amintit de Strangers in the night al lui George, de După ani și ani, cântat cu fetele, de momentul posibilului urs și de Andri Popa, inclusiv de magia din acea noapte cu stelele grămadă deasupra noastră. Desigur, ne-am lungit pe drum, am mâncat mere la La Morminte, am admirat deschiderea de lângă Cușma Dorobanțului, mi-am clătit ochii cu Panaghia și am pășit veseli pe zăpada tânără. La poze am stat în formație de doi câte doi!

Plutonul de ștrumfi a mers destul de bine cu profesorii ceilalți, au urcat pe Toaca (BRAVO!), au trăit experiența primului vârf și au înțeles puțin cam ce înseamnă să vii pe munte, nu doar până la el. I-am ajuns din urmă tocmai când coborau de pe vârf, pentru că ne-a plăcut foarte mult să adăstăm în urma lor și am simțit că au priceput lecția: m-au sunat să vadă cam pe unde sunt, cât mai durează până ne unim, dar mi-am menținut atitudinea fermă pentru a obține un efect. Aveam să îl constat când ne-am oprit la Dochia! Până acolo am avut parte de zăpadă, de râsete și de scârțâit sub bocanci!

Cabana Dochia, soare, mâncare bună (ciorba de legume delicioasă și bulcile la fel!), alint sub lumina de octombrie asemănătoare cu o blândă mângâiere de toamnă. Deschiderea din fața cabanei mi-a șters supărările recente din suflet și m-am împăcat cu ștrumfii când au venit să vorbim și să reîntregim trupa: au realizat că au sărit calul și că trebuie să asculte ca să fie ascultați la rându-le! Dragoș, tae-kwon-do, ștrumful în albastru de la mine din clasă, ne-a ținut companie cu poveștile despre campionate, cu săriturile și accidentele pe care le-a evitat de când practică acest sport. Așa de încântați erau cam toți după ce au urcat pe Toaca! Acum așteaptă excursia din aprilie când vreau să organizez o excursie în zona Sibiului, care să includă o urcare pe Vf. Cândrel. 2254 de metri! Antrenăm ambiția, nu?

Înainte de a pleca pe traseul dinspre Duruitoarea, ne-am prins într-o clasică poză de grup în fața cabanei Dochia. Reintrasem în lumea lor și aveam să stau acolo până la întoarcere: îmi păruse rău să ies din ea pentru o jumătate de zi și le-am dat dreptate colegilor mei, Alin Țugurlan și Vasile Papaghiuc, în privința rezistenței ștrumfilor pe munte - vremea bună le-a fost complice, s-au putut concentra strict pe drum, fără să înfrunte ceață, vânt sau ploaie și au profitat din plin de șansa dată de munte!

A urmat seria de poze alb/negru făcute de Ștefan: un deliciu vizual! Și mie și Georgianei ne plac tare mult unghiurile și dubla impresie de sumbru/luminos surpinsă în ele. Parcă vizualizezi alt spațiu în momentul în care totul devine alb/negru, se modifică și percepția color asupra propriei persoane și îți întâlnești umbra pe timp de zi. Bun exercițiu de relativizare!

Salvamontisul ne dăduse undă verde pentru coborârea pe la Cascada Duruitoarea, dar cu precizarea de precauție maximă, deoarece se făcuseră câteva poduri de gheață pe traseu și trebuiau trecute cu atenție și cu asistarea celor care alunecau sau se speriau. Mi-a plăcut să îi văd pe ștrumfi ajutându-se, strigând unul după celălalt, mirându-se de cum poate arăta muntele pe partea cealaltă, de cât de sălbatic poate fi. Dragoș prezicea că nu are cum să scape de acolo fără vreo fractură, dar nu a pățit nimeni nimic, toată lumea (inclusiv temătoarea Bianca!) a ajuns cu bine la cascadă într-un ritm destul de alert. Bine, cu excepția câtorva din neamul lui Robert ce profitau de fiecare ocazie ca să se întâlnească măcar pentru câteva secunde cu o brumă de somn!

La Cascada Duruitoarea ne-am odihnit și am făcut poze cu campionii mei, care erau foarte aproape de închiderea buclei de traseu. Au fost felicitați de domnul Papaghiuc printr-un întăritor de energie ce le-a suplimentat și căldura din corp, după care ne-am întins la ultima bucată de drum. Flori spunea că "moare", că nu mai poate, dar mai avea energie pentru o întrecere cu sora ei, Ioana: să mai crezi copiii! E prima dată când fac acest traseu, prin Poiana Nican spre Cabana Fântânele, și ne-am fragmentat în 3 grupuri: Ștefan și Georgiana cu trupa din față au făcut traseul de o oră și jumătate în 40 de minute, grupul meu, condus de Bogdan (care se uita atent după marcajul triunghi galben!) a ajuns cam într-o oră și cel de al treilea, cu domnii profesori, în o oră și un sfert. Se lăsa seara cu pași repezi și ștrumfii au simțit adrenalina de a vedea greu pe munte și de a fi zorit de la spate să mărești viteza căci nu ești pregătit să faci față muntelui pe timp de noapte, dacă nu ai cele necesare. Și nu toți suntem Bear Grylls!

Luna a apărut de braț cu apusul mai ochios ca în seara trecută și o cană de ceai aburind a poposit în mâinile noastre imediat ce am ajuns. Viață, dom'le!

Ce a urmat? După muncă, desigur, veselia mișcării! Până târziu în noapte, după ora 1, cei care mai aveam energie ne-am simțit bine, căci mulți ștrumfi au picat secerați la paturile lor: nu aveau să mă mai supere la ce frânți erau după 10 ore de stat pe munte, din care cam 7 au fost de mers întins. Am savurat sub stele o cană de ceai, sub pătură și la paza somnului Georgianei: mă simțeam mulțumită și motivată pentru ce am de gând să fac în continuare cu ei. Sănătate și răbdare să fie, plus rezultate bune la școală ca să menținem motivația!

Și noi, profesorii, am căutat să fim la înălțimea veseliei lor și chiar să o stimulăm să se reverse mai multă în cabana care se simțea incendiată de strigătele noastre. Am dansat și orele au trecut și ne-am dat seama că mergem spre a treia zi, cu obiectivele atinse și bateriile pline de la aerul de munte.

În camere era liniște. Ștefan mai mergea la ștrumfi și îmi transmitea că sunt de nerecunoscut față de seara trecută. Se vede după Robert cât de obosiți puteau fi unii și afirm cu cea mai mare plăcere că am dormit excelent cele 5 ore până s-a dat trezirea: nu au mai fost uși trântite, nici zgomote, nici hlizeli nocturne, căci toată lumea avea întâlnire cu somnul!

A treia zi ne-a trezit o dimineața ochioasă-foc, o răcoare reconfortantă și un chef de viața de zile mari. După un somn așa de calitate, nici nu aveam cum să nu ne simțim extrem de bine și să ne mai dorim continuări de atmosferă: am mai avut loc de o brașoveanca, de un Meneaito și o horă de final, cu toți ștrumfii. Înainte de plecare a urmat...

...poza de grup făcută de Ștefan de la balcon, iar după ce a coborât l-am confiscat eu cu Georgiana la un trio supravegheat de soarele din colț. Echipamentul lui Gigi s-a comportat exemplar, ea s-a simțit om al muntelui, căci e la a treia ieșire de calibru și e din ce în ce mai integrată în peisaj și în ritm.

Coborârea spre Durău a fost plăcută, galbenă și s-a terminat prea repede. Ștrumfii mei au devenit nostalgici, dar erau și zgubilitici de la mers, se obișnuiseră cu aerul tare și parcă nu voiau să se termine expediția noastră în Ceahlău.

Profesorii au avut grijă de ștrumfi și ștrumfii au avut grijă de profesori în final. Dacă ar fi după mine, astfel de ieșiri ar trebui să fie ritmice, să îi scoată pe copii din mediul obișnuit al școlii pentru a-i expune la alte împrejurări, pentru a-i provoca să socializeze , să se asculte și să fie atenți la ceilalți. Unii dintre ei au ritm bun de munte, alții au mers fără să se preocupe de ceilalți, având în cap obiectivul de a-și atinge ținta vârfului, dar am aflat că pe Toaca s-au ajutat și s-au așteptat unii pe alții.

Am încheiat traseul pe la ora 13. Ne-am bucurat, ne-am și întristat oleacă, dar eram pregătiți pentru restul de zi. Unii ștrumfi au vizitat Mănăstirea Durău, au mâncat înghețată sau și-au luat sucuri, așteptând plecarea. Aveau să se simtă puțin rău în mașină, să îi ia cu amețeală, am consumat lămâile disponibile pentru a tăia greața și ne-am oprit la...

...Braniște pentru o gură de aer și o întindere de mâini și picioare ca să neutralizăm efectele oboselii și ale spațiului dintr-odată strâmt din autocar. Chiar m-am îngrijorat când am văzut-o pe Flori cum se schimbă la față, devine brusc palidă, după ce fusese în inima veseliei la coborâre. Și Sibel cu Să deschidem fereastra, doamna? Vă e cald? a urmat exemplul lui Flori, ca să nu sufere singură. Doar Ioana a zis "pas".

Ultima noastră oprire a fost la Cetatea Neamțului, care arată foarte bine după ce a fost restaurată și este prezentată publicului destul de accesibil, aerisit, cu multe informații despre perioada istorică și cu reprezentări grafice sau exponate din medievalitate.

Am făcut poze hazlii și ne-am bucurat de soare, ne-am împărțit în grupuri și am vizitat pe îndelete cetatea, am vorbit cu domnul Papaghiuc despre istoricul locului, am râs de Camera Domnițelor și am apreciat complimentul lui Alexandru de "contesă Daniela". Știu ștrumfii să te impresioneze cu niște metafore de numai-numai!

În autocar ștrumfii au dormit sau s-au distrat, după înclinație și nevoie! Alexăndruța și Ancuța au încins atmosfera în față, Elenuca li s-a alăturat și apoi mai mulți din autocar au făcut la fel. Cd-ul fetelor Lehuțu a făcut furori, trebuie să recunosc, și le aștept și în următoarea excursie!

Ștrumfii mei au ajuns cu bine la Iași, pe la ora 19, i-au așteptat părinții și s-au îndreptat spre o baie relaxantă, un somn dulce în patul propriu și o vagă re-legare cu școala. M-am bucurat DIN SUFLET că Alexăndruța și Georgiana au putut veni, că au fost autentice și firești și sunt mândră de cum cresc și cum se configurează ca viitoare domnișorele!

Buburuza. La Cetatea Neamțului era plin de buburuze. Erau semne de noroc, semne de doruri împlinite, semne de drag . M-am bucurat să-mi duc ștrumfii la munte, ne-am simțit bine împreună și am mai strâns rândurile celor cărora viața li se conjugă, prin proprie alegere, cu drumuri adiacente cotidianului și își trag seva din ele pentru mult, mult timp.

23 octombrie 2011 - o zi de naștere atipică - debut: nunta Alinei și a lui Florin, mijloc: semne de drag, încheiere: concert Tudor Gheorghe, "Vremea nemâniei"

2011-10-25T10:24:00.000-07:00

"De ce să ai pe lume-o casă/ Fără un cer deasupra ei?"

Sigur că Da! Mi-a plăcut și anul acesta cum s-a întâmplat ziua mea, fără ceva premeditat, cu mult firesc jovial, încântare și căldură umană. Cerul de deasupra casei mele! Dacă anul trecut mergeam în Călimani și mă aflam cu 6 muschetari la 2100 m pe Pietros, anul acesta am avut parte de altfel de vârfuri: cu oameni tare dragi, cu dans (ultima pasiune pe care am început să o cultiv!), cu un râu de atenție și de cuvinte, cu ascultarea (în sfârșit!) a lui Tudor Gheorghe, în concertul "Vremea Nemâniei". Totul a fost asezonat cu una din multele nuanțe de roșu, desigur!

Să încep cu prima parte: cununia religioasă a Alinei cu Florin - simplă, esențială și serioasă, așa cum trebuie să fie un legământ în fața lui Dumnezeu! Până la ieșirea din biserică, desigur! Nu particip la multe nunți, ci doar la acei oameni dragi tare, cu care vreau să împărtășesc bucuria resimțită la trecerea într-o altă etapă din viață: la acești doi omuleți am vrut mult de tot să fiu prezentă, la ambele momente de "da", civil și religios! Zis și făcut, după cum se vede!

Distracția a avut loc mai târziu, la Restaurantul "Cotnari", unde cinefilii au ocupat cel mai repede masa rezervată lor. Cred că eram cei mai doritori de zbânțuială și de petrecere! Totul s-a dezlănțuit după valsul mirilor (Paul, poți fi mândru, căci învățăceii tăi de numai 3 ore s-au descurcat de minune!), pe un twist și o Macarena conduse zgubilitic de Alina și Florin. Ne-am integrat și noi, pâș-pâș, după ce am degustat vinul, am făcut deschiderea la poze și ne-am exersat verbal pașii de dans.

Ceva ce mi-a plăcut tare de tot: colțul de amintiri și de urări! Ne-am lăsat fiecare gândul bun ca temelie la casa Alinei și a lui Florin, am fost originali, sinceri și siguri că deasupra casei lor strălucește și un curcubeu, cot la cot cu un cer ochios făcut din multă simplitate și senin!

Pentru mine, revelația nunții a fost populara! Nu mă credeam în stare să pot dansa atâta muzică populară, să mă poată cineva învârti și la stânga și la dreapta, într-un du-te-vino amețitor, fără să știi exact cum faci, dar îți iese! Și nu pe ochi, ci în ritm și în mișcări! Bine, eu sunt entuziasmată că am descoperit un capăt de lume, dar pentru experți este floare la ureche: George și socrul mare (partenerii mei) erau în categoria asta din plin! Cu George am pus gând rău valsului: trebuie să îl învățăm, că am văzut că la populară ne-a ieșit împletitura doi pe față, doi pe dos!...Mireasa a fost furată (inclusiv de Claudia!) și mirele i-a cântat, a negociat cu pirații și a readus-o între noi!

Dans! Multe hore! Un Meneaito excelent și multă voie bună, căci așa stă bine unei nunți! Florin te dansează excelent vals (Jos pălăria!), după cum a văzut și Ioana mai târziu! Poze cât se poate de multe, mișcare și iar mișcare!

Colțul vesel a fost la-creme-de-la-creme: pirați haioși și dame deșucheate, colorate și amenințător șăgalnice: un colț exact ca Alina și Florin! Normal că și cinefilii s-au integrat și eu nu m-am abținut să nu îi prind în flagrant! (sper să nu primesc trageri de mânecă pentru afectarea imaginii publice!).

Dimineață, la ora 6 am început să ne strângem pe la căsuțele noastre, cântând și exersând cu George și Claudia pașii de vals, la ieșirea din restaurant: resturi de zbânțuială pentru următoarea petrecere!

Duminica s-a continuat cu semne de drag și de dor din partea multor oameni care nu au uitat și au vrut să îmi trimită un gând bun de ziua mea. Așa de tare îmi place când citesc gânduri vesele sau aud voci săltărețe transmițând emoție unui om într-o zi aparte în an pentru el: poate vin din simplă apreciere, din obișnuință, din drag, din atașament sau din alte motive, poate atât vorbesc pe an acei oameni cu tine, poate stai rar la taifas cu ei, poate e de vină internetul că te anunță, dar de ziua mea le-am văzut pe toate în cheie senină și atât! Și pentru toate, mulțumesc din suflet!

Ștrumfele mele au fost cu tânjiri în suflețel - Alexandra: M-am tot gândit ce să vă scriu frumos, dar nu-mi trece nimic prin cap. Doar să vă urez din suflet tot ce e mai bun din lumea asta, fiindcă sunteți o persoană foarte importantă pentru mine. Iubire (de care deja aveți parte, să fiți sigură de asta!), sănătate și muuuulte satisfacții! Mulți pupici de la Alexăndruța!, Georgiana: La muuuulți ani! Ați mai trecut peste un nivel, înflorind frumos pentru cel următor. Vă urez multă stare de bine în primul rand, călătorii multe (evident), idei faine care cer și implicarea noastra, iubiiiiire (și aici sunt de acord cu Ale!) și sănătate ca să le puteți face pe restul. Continuarea listei sunt sigură că o știți mai bine ca mine. Pupici mulți și îmbrățișări strânse! (și din partea finilor), Diana: La mulți ani "doamna dirigintă"! Să aveți parte de tot ce e mai bun în viață! Chiar aseară mă uitam la filmulețul de acum doi ani, de ziua dvs. realizat în clasă, iar pe tablă era scris: "Colectivul clasei a VIII-a B vă urează "La mulți ani!"și vă mulțumește că-i sunteți o bună călăuză în viață!" și, cel mai important, "Vă iubim!", sper să nu uitați asta! Pupici!, Ramona: Vă urez cel mai călduros La Mulți Ani, venit din inimă de ștrumfă! Când m-am trezit dimineață, mi-aș fi dorit să merg la școală și să vă așteptăm cu tabla plină de urări și flori ca în ceilalți ani. Nu știu ce simțeați dumneavoastră, însă pentru noi era o bucurie enormă. Acum nu pot decât să umplu ecranul telefonului cu aceste urări și să vă doresc cât mai multe călătorii, cât mai mulți munți, ore de zumba cu sacul, zâmbete și persoane dragi! Vă pup dulce și vă mulțumesc pentru tot, pentru educațis primită, până la Ceahlău. Îmbrățișări strânse!, Ionela: Așa cum pățesc de câțiva ani, atunci când vreau să vă dedic cea mai frumoasă urare, plină de căldură, iubire, dar și stimă, nici acum nu prea îmi iese, așa că vă urez "La Mulți Ani". Cuvinte simple, pe care le încarc cu nemărginită dragoste și respect. Vă îmbrățișează cald, Ionela!

Oameni regăsiți după mulți ani sau oameni noi - dna. prof. Liliana Balan: Dacă bucuriile mi-ar fi la îndemână, ți-aș trimite trei categorii pentru toate situațiile și anotimpurile: mici, mari și mijlocii. Însă darul gândului e tot ce am și te las să-l pui în ce categorie vrei. Să fii în gândul și în viața cui ți-e drag!, Ioana Costea: La mulți ani, Dana! O toamnă frumoasă și plină de bucurii și aventuri! Să ai mereu uliul înălțimilor pe umeri! Îmbrățișările noastre!, Andrei T: La mulți ani și cât mai multe filme, pedale și drumeții!, Monica: La mulți ani draga mea, să rămâi caldă ca o rază de soare și zâmbitoare!, Ovidiu: Toate cele bune, din plin, prietene!, Florin și Letiția: Nășeii, îți trimit un răsărit de soare care să-ți lumineze și încălzească dimineața și anișorii!, mia cara Cristina: Sper să ajungă la tine astăzi mesajul meu de La mulți ani cu multă sănătate, împliniri, muuulte ieșiri cu prietenii tăi și realizări cât încap (adică fără număr!). Te pup și îți doresc o zi cât mai frumoasă!

*******************************************************************************************

Ziua s-a încheiat cu mult așteptatul concert al lui Tudor Gheorghe, Vremea Nemâniei. Andrei mi-a făcut cadou biletul (mulțam'fain de tot!) și am avut parte de o felie autentică de poezie orchestrată și de discurs închegat ținut de un artist cu verticalitate. De multă vreme voiam să merg să îl văd, dar nu am reușit și nu dau vina doar pe circumstanțe, ci și pe mine că nu am încercat suficient de tare. Până la urmă m-am bucurat cu toată inima de ceea ce am ascultat: un om cu adevăruri trăite, probate de-a lungul vieții, un om cu principii estetice raportate la valoarea pe care o dă decantarea făcută de timp, nu de împrejurări istorice mai mult sau mai puțin viabile. M-au impresionat, ca și la Radu Beligan și Mircea Albulescu, luciditatea cu care percepe realitatea actuală, lipsa jumătăților de măsură, stigmatizarea și persiflarea non-valorilor fără teama de a-i fi afectată cariera, căci deja și-a format nișa de public ce va fi mereu receptivă la prestațiile sale. Profund dezamăgit de generațiile actuale, totuși conștient că nu este vina lor în totalitate, ci a celor care au distrus sistematizat și au înlocuit punctele de valoare stabile cu surogatele, superficialitățile și pseudo-actele de cultură.

Tudor Gheorghe pare aterizat dintr-o altă lume. Cu respect pentru public, puțin înfumurat (că e oltean, cum spunea Andrei!), angajând o comunicare dincolo de cântec, povestind din viața sa și din perioada comunistă, făcând comparații, sinteze, educând în receptarea poeziilor pe care le pune pe note, subliniind anumite metafore sau trăgând de mânecă la nivel de acordare de atenție pentru anumite pasaje muzicale. Mi-a plăcut povestea lui Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii, trecerile de tonalitate de la un registru grav la unul ludic sau simbioza ușor realizată prin texte ca: Ala-bala, prin aluni,/ Unde ești, copile-luni?/ Și tu, copilandre-marți,/ Cu mari ochii tăi mirați?/ Și tu, miercure, ah, floare/ Adolescență visătoare?!/ Și tu, joie mohorâtă/ Tinerețea mea pierdută!/ Nu pleca, vinere, încă/ Nu! Stea matură, adâncă!/ C-o să vină sâmbăta/ Cu rece suflarea sa/ Și-o să-mi lase geana stinsă/ Și-n duminici gura ninsă. (Steaua de vineri)

Piesa care m-a încântat prin ritm a fost: Cad pe ape - Soarele jos a picat,/ Soarele, soarele,/ Ca rochia ta din pat,/ Soarele, soarele./ Cade o frunză din înalt,/ Frunzele, frunzele,/ Ca palma mea din părul tău cald,/ Frunzele, frunzele./ Lunecă din cer o stea,/ Stelele, stelele,/ Ca lacrima pe fața ta,/ Stelele, stelele. Plus Aricioaica, Tango, Blestem, Legământ, toate înlesnind o apropiere de emoție și de limba română curată. Mai rari astfel de oameni: Andrei mi-a povestit în drum spre clătite, despre restul concertelor la care a fost (și nu sunt deloc puține!), despre ce l-a impresionat (Cu Iisus în celulă), ce i-a rămas în inimă și ce a trecut ușor pe lângă.

Am încheiat ziua în aerul tomnatic molcom și în ritm de pași pe străzile pustii încântată până peste poate de ritmul rămas în urechi și de legănarea în care fusesem ținută întreaga zi!

15 octombrie 2011 - momentul plin de culoare a doi oameni tare dragi, Alina și Florin

2011-10-15T12:59:00.000-07:00

"Se iau doi oameni tineri, se pun într-o întâmplare fericită și se așteaptă ca ei doi să se iubească până la cer. Se lasă, o vreme, perechea în voia destinului, se încearcă puterea ei prin câteva furtuni, lacrimi sau vorbe dureroase. Se poate întâmpla ca oamenii aceștia, iubindu-se, să devină înțelepți și să își dorească, apoi, ca dragostea lor să se transforme în muguri. Se ia o zodie norocoasă, se pune visul lor sub o stea și aceasta devine ființă nouă, zâmbind vieții. Se crede cu toată puterea în fericirea aceasta."

(Este o "rețetă" ludică și metaforică dată de profesoara mea din liceu (mulțumesc!), când ne învăța că visele ne ajută sufletul să respire.)

Pe Alina am cunoscut-o în ianuarie, la tricourile cinefile împărțite în Mojo, și apoi ne-am reîntâlnit la munte, în Hășmaș, la prima ieșire cinefilă de acest gen. Au urmat mulți munți (Ciucaș, Suhard, Bogolin, Ceahlău, Călimani, Hășmaș), ieșiri cu bicicleta, filme miercuri de miercuri asezonate cu clătitele de la Aad's, frigărui la ea acasă, servite în foișorul tentant pentru "adună-te-lume", ziua ei de naștere, aventuri prin Cheile Bicăjelului, complotare la borșul de la Dobrovăț și câte altele. Îmi e drag acest om pentru seninătatea lui, pentru că împrăștie multă lumină, este cald și pastelat - nu are cum să nu îți traseze un zâmbet pe față, oricât de preocupat ai fi de una alta, pentru umanitatea aceea firească și pentru râsul ei. Astfel de oameni mi se lipesc de suflet pur și simplu și mă bucur cu toată inima de bucuria lor! Pe Florin, deși îl cunosc de puțin timp, se înscrie perfect în zona Alinei, căci nu avea cum să își găsească o pereche mai puțin pastel ca ea!

Viața este culoare, spune un personaj dintr-un film iranian - așa că...asta am și avut! Toată săptămâna m-am gândit cum să merg la evenimentul acesta din viața lor și, până la urmă, galbenul a câștigat cu ușurință! Se pare că așa s-a întâmplat și la Ioana, în buchetul-soare de crizanteme, iar la Claudia și la Ioana restul culorilor s-au culcușit numai bine! George a fost pus la colț să facă poze căci a fost prea tomnatic în culori: așa îi trebuie!

Desigur, la toate fetele din gașca cinefilă ne place cum combină Alina culorile și hainele și accesoriile, este trăznită și interesantă, originală și nu poți decât să zâmbești când o vezi ce i-a mai dat prin minte. E ca un curcubeu armonios și a fost o frumoasă cu buchetul ei verde!

Până să intrăm, am profitat și am făcut ce ne place mult de tot: poze, hlizeală și simțit foarte bine! Am complotat și confetti la final ca să iasă momentul cât mai "exploziv". Claudia a avut grijă de asta!

Momentul dublului "da" a fost emoționat pentru amândoi, degajau atâta lumină și speranță încât ajungeau până la tine. Dacă nu aveai suficiente, te puteai înfrupta!

Ioana s-a pricopsit cu primul maaaare buchet de flori, exact când ploaia nu mai avea răbdare cu noi și începea să își facă loc: asta înseamnă belșug și o viață plină, exact ce le-am dorit toți cei care le-am fost alături azi!

Să vă iubiți mult, în culori și senin din plin!

2 octombrie 2011 - în toamna mijindă din Ceahlău

2011-10-06T06:10:00.000-07:00

Ion Horea: "Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr

Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr."

Ce poți face după ce mergi la un maraton cinefil cu tema Munți în film? Să mergi la munte? Chiar la prima oră? E prea îndrăzneț și prea strâns timpul? Hm! Se poate spune și așa, dar...de ce nu? 7 omuleți (Ciprian, Adrian, Ioana, Daniela, George, Constantin, Monica) duminică, dis-de-dimineață, după o noapte nedormită și o felie de tort savurată la sărbătorirea "complotată" a lui George de ziua lui, ne-am reaventurat pe cărări de munte.
Fiecare resimte drumul în munți după cum îi este sufletul consolidat. La mine se lasă adeseori cu rezonanțe de poetic și poezie, pe care uneori le conștientizez acolo, pe moment, alteori restrospectiv, când mă depărtez. E ca și cum mi-am umplut ființa cu "ceva" de care îmi dau seama abia după ce l-am adus acasă cu mine, iar exercițiul scrierii despre acest "ceva", prin postările de pe blog sau prin împărtășirea de impresii, decantează și luminează contururile. Nu sunt o prietenă a toamnei mohorâte, aștept să treacă repede dacă e prefigurată gri. În Ceahlău însă nu ne-a întâmpinat o toamnă acră, ci una luminoasă, cu fiori timizi de frig, cu un galben insinuat în frunze și multă liniște.

Am mers cu microbuzul până la Bicaz și de acolo am luat o ocazie până la Izvorul Muntelui, căci voiam să urcăm pe Ceahlău prin traseul de la Poiana Maicilor, pe lângă Clăile lui Miron. O cățea blândă și-a pus în minte să ne însoțească (a fost botezată Pamela!) pentru a fi siguri că nu ne rătăcim. Nu voiam să ne fugărim pe munte, ci să ne relaxăm, să mirosim toamna din jur, să ne clătim ochii prin culorile maronii și să ne umplem de aerul răcoros. Ciprian a propus (foarte serios!) ca pe viitor să facem o ieșire la munte fără să avem vreo condiționare: să oprim unde vrem, să facem pauze cât de lungi vrem, să nu trebuiască să ajungem într-un anumit timp undeva, să nu ne raportăm la nicio limită în sensul acesta. O huzureală de zile mari! Antrenamentul a început deja: fiecare se îndeletnicește cu ce are la îndemână - Ciprian-Strâmbă-Lemne dărâmă copaci pe care George-Statu-Palmă-Barbă-Cot îi ține să nu se prăvale, Constantin asudă din greu să țină piept forței Monicăi ce cu un singur deget îl poate face praf, Ioana are grijă în permanență de Pamela, eu fac poze și merg agale prin urmă, ascultând tăcerea din jur deranjată de pașii mei, iar Adrian culege de zor coada-șoricelului!

"În clipele grăbite din zile lungi de vară

O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –"

Apropo de tăceri întrerupte, îmi place și zgomotul inimii care aleargă în pieptul tău ca să-ți susțină ritmul la urcare. Ai impresia că iese din casa ei și te așteaptă sus, pe vreo culme sau pe-un vârf, dar o liniștești și îți continui drumul. În schimb, senzația de "inimă în gât" îmi displace total și atunci e nevoie de adăstare. A fost calm traseul, am avut vreme de drăgălit, de făcut poze ca "fetele", de descântat câini încăpățânați pe traseu, de savurat o țuică taaare în lemn de dud adusă de Constantin (efect imediat - "ardere pe instalație" - zisa lui Ciprian), de urcat spre Clăile lui Miron, atenți la detaliile de pe drum, de încropit o masă la înălțime și la comun.

"Inima mea cu pomii grădinii dimpreună

Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,"

Cu două zile înainte de a pleca la munte, văzusem Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, și rămăsesem cu mai multe întrebări: oare am trăi mai bine, mai conștienți, mai implicați, mai aproape de noi înșine și de ceilalți dacă am ști sigur că sfârșitul e la doi pași? Am iubi mai mult, cu mai puține limite absurde? Tind să cred că haosul s-ar multiplica, și-ar găsi alte căi de manifestare, schimbarea ar fi doar de raportare, de angoasă sau de abandon, dar am vedea clar plinul și golul deopotrivă. E cert că nu mai vezi "înainte", ci te oprești, paralizezi în prezent. Vorbeam cu Ștefan despre nevoia de profund pe care o au oamenii: la mulți ea este diluată de așa-zise lucruri importante, la alții este vitală, iar trecerile dintr-o zona în alta se fac prin revelație, prin descoperire, soluția falsității fiind doar un ascunziș temporar. Nu cred că te naști profund, ci devii și nu termini niciodată calea asta, nu dai de capătul profunzimii, este o continuă săpare în tine și în afara ta după sensuri și descâlcit firele ce fac împletitura din noi înșine și din jurul nostru. Filmul nu e gândit să fie facil, este o poezie a sfârșitului, a predării în fața unui inevitabil apocaliptic și este de o frumusețe atât stranie acest tragic sfârșit încât ești pur și simplu hipnotizat de muzica lui Wagner ce însoțește amenințător apropierea planetei de pământ și nu rămâi cu un gust amar de nevroză, emoția trezită fiind în nuanțe, nu în alb/negru.

În Armoniile Werckmeister, filmul lui Bela Tarr, personajul-martor încerca să le arate oamenilor că fiecare are locul lui în univers, că eclipsa nu este o cădere totală a luminii, ci o instalare temporară a întunericului pentru reeditarea nașterii acesteia. Lars Von Trier nu mai lasă speranța: totul este ireversibil! Bela Tarr mai găsește ceva de salvat: "poți distruge totul, dar, dacă dai peste cineva care este deja distrus, care e pe marginea dintre viață și moarte, atunci te oprești dacă ai ceva umanitate în tine. Știu că nu e o iluzie și că fiecare din noi avem dramul acesta de umanitate în noi. Și universul funcționează exact la fel!".

De ce scriu despre lucrurile acestea? Sunt parte din gândurile ce m-au însoțit în Ceahlău. Regizori care deranjează nisipul de pe fundul apei au mereu o bătaie lungă în orizontul meu: "Când ai 22 de ani, vrei să omori jumătate din lume. Așa e cu toți! Ești un luptător prin film, dar înțelegi încet că nu e vorba doar de probleme sociale și psihologice, ci și de orizontul ontologic." (Bela Tarr).

Există însă destulă frumusețe în lume și în oameni ca să rumegi deopotrivă gânduri grele și să te simți, paradoxal, mic și important. Te miri, te asediezi, te dăruiești, te mai împotmolești, dar, la contabilitățile personale să dea cu plus. În viață există întotdeauna jnepeniș de diferite feluri, dar cu zâmbetul pe buze (exact cum face Ciprian!) se poate ieși la lumină. Nu știu de ce filozofarea se simte așa acasă cu mine la munte, dar mă primenește pe interior și, când zgomotul orașului dispare, te auzi și auzi mult mai transparent. Ține de ființă și ființare, dacă ar fi să mă gândesc la un înțelept ca Noica.

"Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie."

Revenind la munte: am luat drumul Ocolașului Mare și soarele ne-a primit cu brațele larg deschise. Te golești de toate, ești cu piatra, cu oamenii tăi și e de ajuns pentru clipa aceea!

"Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,

De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,"

Îmi place mai mult partea aceasta din Ceahlău (nu mai mult ca Panaghia), din pricina pereților copleșitori din zona Ocolașului. Pe aici Adrian a văzut capre negre și ne-a adunat să le vânăm cu ochii.

Ce relaxări delicioase poate încuraja muntele! Somnul parcă e altfel, dacă îl prinzi de coadă, mâncarea e cu plus de gust (deși sunt si excepții - când tot servești pateu pe pâine iar și iar, ți se cam apleacă - până data viitoare!), lumea este prietenoasă, pământul pe care te tolănești este mai primitor, câinii nu sunt maidanezi (doar cei de la stâni pot fi nesuferiți uneori) și totul pare o țâră mai bun.

George a avut cu el cele trei garofițe primite de la noi de ziua lui, la 5 dimineața. Au ajuns tefere, dar cam ofilite, înapoi la Iași: au mers și ele să-și viziteze suratele, surorile de flori-de-colț!

Drumul de întoarcere l-am făcut de la Cabana Dochia pe la Fântânele. Ne-am propus să traducem cât mai original șlagărul ieșirii de 1 mai: Dar-ar naiba dragoste în tine și a ieșit o interpreatare savuroasă, cu un refren absolut inconfundabil!

"Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi."

Oboseala s-a adunat abia când am ajuns în Durău și am servit câte o bere. Am lăsat munții în spate, ne-am urcat în maxi din Durau și, cu o viteză supersonică, am ajuns în Iași cu o oră și jumătate mai devreme decât era programat. Direcția: somn de voie binemeritat, căci o făcurăm și pe asta!

Azi am aflat de moartea lui Steve Jobs. Îmi pare tare rău. Rari oameni așa inovatori și talentați, cu o minte absolut uimitoare: "Timpul tău este limitat, aşa că nu îl irosi trăind viaţa altcuiva. Nu lăsaţi zgomotul produs de opiniile altora să se audă mai tare decât vocea voastră interioară." Cam așa și este!

Expoziție colectivă la Clubul Fotografilor cu tema - "În Vacanță" - 22 septembrie - 4 octombrie 2011

2011-09-23T15:39:00.000-07:00

Prima mea fotografie într-o expoziție.

Mă simt ca un copil care a pătruns într-o cameră nouă. Adulmec mirosurile ascunse între perdele, intuiesc ce mobilă se ascunde după contururile de umbre și îmi fac loc să mă așez pe vreun colț de covor cu franjuri, ca să văd toată încăperea. Nu mă consider merituoasă în vreun fel, ci doar bucuroasă că mi s-a deschis un moment la acel răsărit și am fost prezentă. Cum ludic spunea George, verticalul din fotografie - "trebuia să fie acolo un om ca să iasă soarele"!

Sursa: Clubul Fotografilor.