vineri, 31 octombrie 2014

24-26 octombrie 2014 - excursie cu 40 de ştrumfi în CEAHLĂU la CABANA FÂNTÂNELE şi CASCADA DURUITOAREA (și Castelul Sturdza de la Miclăuşeni)

"Copiii îți urmează mai rar sfaturile. 
Cel mai adesea îți urmează exemplul." 
(Radu F. Constantinescu)

''Îndrăzneală serioasă, pregătire la fel de serioasă, urcuş combinat cu mii de întrebări de tipul "Cât mai este?" şi "Mai avem?" până la Cabana Fântânele şi Cascada Duruitoarea într-o zi frumoasă de toamnă când iarna a dat buzna pe geam. Încântaţi, obosiţi, doritori de mai mult? Toate împreună! Ştrumfilor, muntele v-a arătat că vă are la inimă! BRAVO!''

Mi-am spus să încep jurnalul de călătorie prin marcarea deznodământului și prin combinarea lui cu una din ideile care au dus la organizarea acestei excursii montane: "Dacă până la vârsta de 10 ani n-am încercat încă sentimentul unic și fabulos de a descoperi muntele, trebuie să ne grăbim, trebuie s-o facem neapărat de aici încolo. Timpul joacă împotriva noastră, timpul nu ne așteaptă. Să alergăm deci spre cea mai apropiată pădure foșnitoare, unde începe muntele și, totodată, neîmblânzita pasiune de a lărgi orizonturile vieții, înălțându-se, pisc cu pisc, către jocurile ideale ale luminii de creastă, nebănuite în alte ipostaze." Am găsit formulate aceste gânduri pe un site montan care promovează mișcarea și privirea către înălțimi și mi-am întărit convingerea că întâlnirea cu muntele nu trebuie amânată, că puii de om îi pot face față punând propriile picioare pe pielea încrețită a pietroșilor, că se pot îndrăgosti sănătos de un mod de a fi pe care îl găsesc acolo, sus, pregătit să le valorizeze efortul și să le multiplice entuziasmul. 


"Viața nu se află sub nicio obligație de a ne da ceea ce așteptăm noi de la ea." (Margaret Mitchell), dar ne pune mereu în față orizonturi către care să tindem. Dacă nu avem habar de existența lor, stăm într-o barcă strâmtă și plutim prin timp, activându-ne curiozitatea doar atunci când plictiseala atinge cote inimaginabile. Muntele este un astfel de orizont, este un as al naturii menit să te ridice la un mod diferit de a te percepe și de a vedea lumea din jurul tău, este un labirint complex de țesături făcute din liniște, lumină, susur, piatră, verde, vene pline de ape, aburi din respirația pădurii, toate coborând în tine, cel care urci, pentru a te goli de poveri și a te umple de mirări. Muntele te reduce la micimea ta esențială, îți ciopârțește orgoliul dacă a devenit prea mare, îți crește lăstarii din suflet și te îmbobocește în vise. Muntele te învață că nu ești buricul universului, că nimeni nu are datoria de a-ți face viața intensă decât tu însuți, că leacurile pentru tristeți și neputințe sunt la îndemână și că uitarea de sine este benefică atunci când conștientizezi că ești parte din ceva frumos, inteligibil până la un punct, capabil de echilibrări interioare, vizibil în urma unor căutări și doritor de împletiri trainice. Restul este contemplare după trudă!





Nu era la prima mea excursie de genul acesta. Debutul a avut loc în octombrie 2011, tot în Ceahlău, cu o trupă de 50 de ștrumfi și 7 adulți, care au urcat până pe Vf. Toaca, la 1.904 m, și au făcut un circuit de tip buclă: Durău - Cabana Fântânele - Vârful Toaca - Cabana Dochia - Cascada Duruitoarea - Cabana Fântânele - Durău. Atunci au fost mult mai mulți ștrumfi mari, de clasa a VIII-a, și mai puțini din cei mici, dar de data aceasta am avut copleșitor de mulți din clasele V-VI, am mers către cei mai cruzi. De ce? Pentru că eu resimt acut nevoia unei educații montane în școală, una care să îi ajute pe copii să își descopere abilități neluate în calcul de sistem, marginalizate, tratate ca fiind irelevante. Cum poți ajuta un ștrumf să își crească încrederea în sine doar prin teme și stat în bancă zi de zi? Cum îl faci să vadă că lumea este mare și că merită explorată: doar din poze și atlase? Cum depășești bariera tonelor de informații din lecții și transmiți bucuria de a învăța atunci când studiul devine atât de sforăitor și de repetitiv? Nu cred că doar mintea are privilegiul de a se șlefui în școală, nu cred că emoțiile, sufletul, imaginația trebuie să fie rezervele de vacanță! Și un copac se înălță către cer cu totul, nu doar crengile îi cresc și rădăcina vine din urmă. "I have never let my schooling interfere with my education." (Mark Twain, Jurnalul lui Mark Twain) și asta se obține făcând lucruri dincolo de cadrul instituționalizat, asumându-ți ieșirea în lumea mare către altfel de provocări și orizonturi de cunoaștere, capabile să îți demonstreze ce ești deja și ce poți deveni!





După ce colegii mei, prof. Vasile Papaghiuc și prof. Oana Ștefanache au fost de acord cu planul meu de bătaie, am adunat copiii doritori de o astfel de aventură (s-au strâns cam 60, dar am fost nevoiți să ne încadrăm în numărul de locuri al autocarului), i-am instruit temeinic în privința ținutei și a conduitei pe munte, am pornit pe 24 octombrie dis-de-dimineață către Ruginoasa, unde am vizitat castelul, apoi am oprit la Mănăstirea Neamț și am ajuns în Durău, unde ne-am cazat la Hotel "Bradul". Vremea nu părea deloc prietenoasă cu inițiativa noastră, dar eu nu voiam să renunț la planul de a mă aventura măcar până la Cabana Fântânele. A doua zi o ceață deasă cu nori amenințători trona peste pădure, piscurile nu se vedeau deloc, iar cei de la Salvamont ne-au sfătuit să mergem cu precauție și să nu ne abatem de la traseu. Nu eram inconștientă în motivația mea, ci gândeam că era destul de rece încât să nu ne prindă ploaia, ci cel mult o ninsoare precoce, așa că nu riscam prea mult. Plus că "Adults constantly raise the bar on smart children, precisely because they're able to handle it." (Haruki Murakami) și îmi puteam demonstra prin faptă punctul de vedere, fără să pun în vreun pericol siguranța ștrumfilor. Nu îi puteam duce până la Cabana Dochia pentru că ziua era prea scurtă și vântul de pe platou ne-ar fi îngreunat înaintarea, dar până la Cascada Duruitoarea o puteam cârmi cu ușurință, dacă păstram disciplina pe munte și nu ne văicăream la fiecare pas.





Ștrumfii au fost rapid încântați de urmele de zăpadă care s-au îndesit odată ce ne-am apropiat de Cabana Fântânele, au mers cu grijă și m-au ascultat de fiecare dată când le spuneam că nu au voie să mă depășească pe mine, liderul de grup, care trebuia să mă asigur că toată lumea ajunge fără probleme la destinație și nu rămâne nimeni în urmă. Am avut și câțiva iuți de picioare care ar fi vrut să facă oleacă de maraton pe traseu și să demonstreze cât de rapid pot ei ajunge, dar i-am potolit, tăindu-le avântul individual și altoindu-l pe cel colectiv. Așa e la munte în grup: te pliezi pe furnicar, nu ieși din rândurile lui!





Drumul prin pădure a fost uimitor la nivel vizual, căci, după ce am trecut de poalele galbene purtând amprenta toamnei, am ajuns treptat în faldurile unei promisiuni de iarnă, care ne-a vrăjit total. Ștrumfii erau atât de încântați încât au uitat să mă tot întrebe cât mai era până la cabană, minunându-se de acele de gheață de pe ramuri și de scârțâitul de sub picioare de parcă era prima dată când aveau contact cu zăpada. Nu doar pe ei i-a sedus amestecul de anotimpuri, ci și pe noi, pe cei mari, care rânjeam cu gura și cu ochii, ne uitam doar în sus la coroanele copacilor dezgolite de frunze și îmbrăcate în alb și ne felicitam pentru îndrăzneala de a fi plecat de acasă într-un asemenea loc. Surprizele din partea muntelui aveau să se lege mai departe! Am ieșit la cabană și ceața ne bloca priveliștea către piscuri, dar, odată ce am ajuns toți, soarele a străpuns pâcla și a eliberat întreaga panoramă roată-împrejur! Eram siderați de cum s-a schimbat totul în decurs de două minute: albastrul unui cer curat a înlocuit alburiul, burțile pântecoase ale munților din față și-au scos la înaintare brazii intrați în antrenament de iarnă și ceaiul cald putea fi savurat pe îndelete sub mângâierile luminii călduțe. Ziua devenise înnebunitor de darnică: muntele era bucuros de prezența noastră! 





Nu ne venea să ne mai dezlipim de terasa de la cabană, pentru că era atât de mult bine liniștit, încât nu ne mai trebuia nimic. Am făcut multe poze, ne-am împărtășit impresiile cu emoțiile pozitive de rigoare și m-am bucurat că ștrumfii s-au simțit privilegiați de modul în care au fost primiți de Ceahlău. Nu aveam să forțăm o înaintare spre Dochia pentru că nu am fi avut timp, dar Cascada Duruitoarea era abordabilă, mai ales că traseul de legătură ducea prin o serie de poieni și ar fi fost mai mare dragul să hălăduiești prin ele odată ce îți făcuseși plinul și te-ai hrănit cu frumusețea descoperită de munte la Cabana Fântânele!




A urmat o porțiune incredibilă de toamnă-iarnă, iar Silviu s-a întrecut din nou pe sine prin pozele pe care le-a făcut surprinzând fenomenal contrastul paradoxal al trecerii, al schimbării, al încărunțirii naturii, al întârzierii și al neașteptării. Natura are un ritm al ei inconfundabil de a face firească trecerea de la un mod de a se prezenta la altul încât rămâi perplex în fața capacității ei de a ține în frâu atâtea elemente și detalii, de a echilibra forțe care pe noi ne copleșesc total în manifestarea lor, de a ordona un haos aparent într-un tablou inteligibil. Acestea sunt momentele în care te reconectezi cu ea, când o simți pulsând la fel ca inima ta în piept, când nu îți mai este străin limbajul ei, dar nici nu îl poți traduce altora, când ești deschis cu toată ființa ta către minunile mici din jur și devii doritor să contribui și tu la frumosul din preajma ta. Pe mine mă cuprinde o nevoie acerbă de a împărtăși atunci când sunt la munte și mă simt urmărită de ea mult timp după ce am coborât de pe el. E ca și cum trăiesc o exacerbare a unei trăsături interioare care poate fi potolită în strigătul ei doar atunci când îi direcționez și pe alții să se înfrupte din bunătățile muntelui! 





Încet, încet, am trecut de toate poienile, ne-am cocoțat pe rădăcini-trepte, am băut apă de izvor și ne-am apropiat de Cascada Duruitoarea. Ne-am întâlnit cu câteva grupuri de omuleți care ne-au felicitat pentru curajul de a fi venit cu ștrumfii până acolo și ne-au urat picioare zdravene în traseul de întoarcere! Nu se poate descrie încântarea de pe fețele ștrumfilor când s-au văzut așa de lăudați, nu mai încăpeau în pielea lor de cuceritori și uitaseră de toată oboseala acumulată. Unii dintre ei vedeau o cascadă pentru prima dată în viața lor, așa că am stat mai bine de o jumătate de oră la căderea de apă pentru a-și imprima bine în memorie acea întâlnire de calibru. Domnul profesor Papaghiuc ne-a "sfințit" cu oleacă de țuică, de Sfântă Împărtășanie montană, ca să nu ne ia cu frig și să avem resurse sporite pentru ultima parte de drum, iar pozele de grup au încheiat adăstarea și ne-au sporit bucuria de fi acolo și de a ne împărtăși muntele.






Neurochirurgul Bogdan Iliescu spune că "Frica în sine este un sentiment foarte bun. Statul degeaba este catastrofal pentru creier. Paradoxul creierului este că slăbește în timp ce stă." și sper că ștrumfii mei au priceput din ieșirea noastră aventuroasă la munte că barierele mentale de tipul Nu cred că pot face față!, E prea greu!Pfai! Ce mult este de mers! încurajează temeri care pot fi depășite dacă activezi în tine curajul, răbdarea, atenția, voia bună și te adaptezi ulterior circumstanțelor. Ideea de bază este să fii activ, să te miști, să te expui experimentării, să îți ții mintea trează și sufletul vibrând ca să începi devreme adunarea de amintiri frumoase, capabile să pună temelie casei interioare la care lucrezi. De multe ori se spune cu tristețe că trăiești o singură dată, dar, dacă o faci bine și intens, această sigură dată este suficientă pentru împlinire. Drumul înapoi a fost mult mai relaxant (cu unele mici excepții de final!), pentru că picioarele deja se obișnuiseră cu terenul, adrenalina era la cote maxime în urma reușitelor de peste zi și bucuria se manifesta prin forfota de discuții hlizite pe care o auzeam în spatele meu.





În naivitatea mea, am crezut că ștrumfii vor fi foarte obosiți după traseu și nu vor mai fi doritori de distracție și jocuri! Ți-ai găsit cumințenie! După ce au ajuns la hotel și au mâncat, au făcut un duș și s-au schimbat, îm jumătate de oră erau fresh și pregătiți de...răsplată pentru efortul depus! Pentru prima dată în excursiile noastre am integrat jocurile, pentru că de obicei serile se încheiau cu petrecerea dansantă menită să îi obosească pe ștrumfi pentru somn și să evite patrularea între camere. Primul joc a fost propus de mine - Mumia - și s-a jucat astfel: s-au făcut echipe de câte 3 omuleți, fiecare echipă a primit un sul de hârtie igienică, un membru avea să fie înfășurat în ea de către ceilalți doi și câștiga echipa care făcea cea mai reușită mumie. Am pus echipele să și danseze pe niște piese alese de noi, cei din juriu și din organizare, pentru a face totul mai distractiv! Au urmat niște râsete pe măsură, o ploaie de ironii și de remarci copilărești care i-au ținut pe ștrumfi implicați în joc, iar cei de pe margine au avut preferați și i-au încurajat cum au știut ei mai bine! Echipa formată din Andreea, Alexandra și Georgiana a ieșit învingătoare!




Al doilea joc a fost propus de Oana și avut un succes răsunător, pentru că i-a implicat pe toți ștrumfii. Lingura cu bilă și obstacole s-a desfășurat astfel: s-au făcut două mari echipe, acestea au fost împărțite în două, s-au pus două rânduri de scaune la distanțe egale unele de altele, o parte din echipă la un capăt, iar celălaltă în alt capăt. O lingură cu o bilă în ea trebuia dusă în gură sau în mână printre scaunele-obstacole și predată unui membru din echipă, câștigătorii fiind aceia care terminau primii. Cine scăpa bila trebuia să reia traseul de la început! Jocul s-a jucat de...4 ori pentru că ștrumfii nu erau de acord cu cronometrarea și spuneau că timpii erau foarte apropiați, singura manieră de departajare fiind...să se mai joace odată! Săraca Oana era copleșită de așa un interes și nu reușea să le potolească verva! Echipa care a câștigat a primit din partea noastră niște bomboane mai fistichii aduse de Silviu din Ungaria, iar Florinache, însărcinat cu împărțirea lor, a suferit un șoc atunci când hoardele barbare au tăbărât pe el să își ia răsplata. A trebuit să intervin și să le dau câte o bomboană pentru că altfel l-ar fi măcelărit pe săracul Florinache! Urmărirea prin sală a fost o priveliște fabuloasă și râdem și acum cu gura până la urechi amintindu-ne de ea!    




Oboseala și-a spus în cele din urmă cuvântul și am putut să îi ducem pe ștrumfi la culcare! Nu a însemnat că nu au mai avut resurse pentru somn a doua zi, în autocar, când am avut parte de o liniște mormânatală până am ajuns la Mănăstirea Agapia. Nici nu le mai venea să coboare pentru a mai viziteza ceva ca să nu își strice siesta, dar nu au avut încotro! Biți și Boicu au fost vedetele excursiei pentru proaspeții mei ștrumfi de clasa a V-a, fetele fiind înnebunite de înălțimea primului și de accentul franțuzesc al celui de-al doilea! 


Castelul Sturdza de la Miclăușeni a fost o ultimă oprire serioasă. Am mai fost pe acolo o singură dată, cu Silviu, în 2012, și locul are o încărcătură emoțională foarte mare pentru noi, așa că am revenit la el cu freamătul revederii mentale și sufletești a unor momente tare frumoase petrecute acolo! Tot toamna!


La castel am fost primiți cu multă deschidere și am avut parte de un tur cu ghid care a durat mai bine de o oră. Am fost foarte impresionată de profesionalismul celui care ne-a prezentat date istorice, arhitectonice și culturale legate de evoluția construcției și de faptul că și-a adaptat limbajul pe înțelesul ștrumfilor, captându-le atenția și provocându-i să îi adreseze întrebări. Am fost purtați prin toate sălile aflate în diferite stadii de renovare, am mers și pe balcoane, ni s-a explicat gradul avansat de degradare a unor porțiuni și necesitatea consolidării și restaurării lor, iar la capăt am ieșit îmbogățiți și recunoscători. Cum ne-am manifestat aceste stări? Printr-o bătaie cu frunze galbene și uscate în curtea castelului! Ne-am pus sângele în mișcare, noi, profesorii, am fost asaltați de ștrumfii năstrușnici, dar le-am făcut față, iar unele fete s-au lăsat îngropate în miile de frunze care zăceau liniștite pe pământ. A fost tare frumos să îi văd gata de atac! 






Surpriza de final a venit pe la Târgu-Frumos, în aer liber, în câmp, departe de case și de păduri. Oana a avut ideea de a aprinde lampioane ca să marcăm reușitele din această excursie puțin diferită și am fost de acord cu ea atât eu, cât și domnul profesor Papaghiuc. Deși terenul era noroios și ne-am murdărit în stil mare, ne-a plăcut tare mult să aprindem balonoasele luminoase și să le lansăm către cer împreună cu dorințele noastre! Ștrumfii erau bucuroși nevoie-mare și se chinuiau să își aprindă lampionul ca să îl lanseze la cer alături de celelalte care deja zburau spre zări necunoscute! Așa da final de aventură!


Trasul liniei, adunatul și scăzutul rămân mereu în ograda profesorilor. Te întrebi dacă ai reușit să transmiți mesajul de creștere și de deschidere, te iei la întrebări dacă ai făcut bine un anumit lucru sau te puteai orienta mai inspirat, te uiți dacă valul plecat din tine a ajuns pe țărmul reprezentat de ștrumfi, dacă nu ai căzut în aroganța de a te fi considerat mai mult decât ești în fața lor. Până la urmă "Indiferent ce faci în viață, va fi nesemnificativ, dar e foarte important să o faci. Este mai bine să lăsăm viața să vorbească despre noi în locul cuvintelor." (Mahatma Gandhi), iar eu cred că butașii sădiți vor da rod acolo unde au găsit teren mănos, că soarele va coborî lumină și va crește către sine copacii interiori din fiecare, că drumul prin hățișurile vieții va fi descâlcit de fiecare în parte după alfabetul propriu, dar că ne vom simți legați unii de alții și prin aceste călătorii dătătoare și păstrătoare de sens și de amintire curată!