18-21 aprilie 2014 - ITALIA - FLORENŢA şi ANZIO de Paşte

"Suntem născuţi cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti, 

dar cea mai mare nevoie a noastră este să avem poveşti incredibile de trăit." (Harvey Cox)

La o săptămână după ce ne-am jucat de-a v-ați ascunselea cu primăvara în Apuseni, ne-am strâns câteva lucruri, ne-am adunat pe noi înșine din treburi și rutină și am pornit spre Italia pentru a petrece zilele de Paște. Anul trecut am fost tot în această țară, la Lido, în Veneția, iar Silviu mi-a propus să repetăm incursiunea doar că, de data aceasta, să mergem într-una dintre renumitele cetăți artistice ale Renașterii, în Florența. Am făcut ochii mari de tot și i-a fost clar că suntem în aceeași luntre de entuziasm!  

“În fiecare zi lumea te va trage de mână și îți va striga: “Acest lucru este important! Și acesta! Și acesta! Și acesta! Trebuie să te îngrijorezi în privința acestui lucru! Și a acestuia! Și a acestuia!” Și în fiecare zi depinde de tine să îți tragi mâna înapoi, să o pui pe inima ta și să spui lumii: “Nu! Asta este ceea ce contează cu adevărat!” (Iain Thomas) - Fiind deja puțin experți la formulat atitudini de genul acesta, eu și Silviu am schimbat repede registrul de muncă și responsabilități pe cel extrem de ochios al călătoriilor într-un spațiu nou, vestit pentru caracterul de muzeu deschis cerului și privirilor ca o carte din care se revarsă pagini consistente de istoria artei. Orașele ca Florența, păstrate cu amprenta timpului pe ele, cu hainele de sute de ani pe umerii clădirilor, cu chipiile roșii în țiglele de pe acoperișuri, cu bisericile izbucnind precum gheizerele dintre case, cu simetriile străzilor imitând un labirint al ordinii exacerbate, dau dovadă de o forță hipnotică aparte pentru oricine se lasă sensibilizat de splendoarea unui spațiu viu prin trecutul său și prin operele valoroase expuse. 

Florența fusese inclusă în planul nostru în 2013, când am ajuns la San Gimignano-Sienna-Monterggioni, dar am constatat că nu poți frunzări astfel de locuri pline de personalitate și încântătoare la nivel de atmosferă doar ca să spui că ai fost prin ele. Pur și simplu, îți dorești să te lași pătruns de specificul lor, încetinești ritmul și te axezi pe stilul de slow travelling ca să aibă timp și sufletul să se înfrupte din frumusețea unui spațiu, nu doar simțurile mereu grăbite să înregistreze toți stimulii din jur pentru a-ți oferi iluzia că numărul mare de senzații este destul pentru o călătorie reușită. Într-adevăr, acestea sunt necesare, dar nu suficiente! 

Revenind la Florența - "cea înfloritoare", după cum i-au spus romanii - trebuie amintit că orașul este asociat cu membrii familiei Medici, îmbogățiți ca bancheri ai papei, deoarece încă din secolul al XV-lea ei au condus această așezare și au făcut-o timp de mai bine de 300 de ani. Metodele aplicate erau de-a dreptul tiranice și încăpățânate întrucât visul lor era să transforme Florența într-o citadelă de necontestat a culturii și au reușit mai ales prin donații și patronaj artistic. Orașul de pe Arno s-a metamorfozat treptat într-o pleiadă de palate (Medici, Uffizi, Pitti) și grădini (Boboli), de galerii și statui, de opere de artă care au împodobit biserici sau au transformat piețele în colțuri de muzeu. Dante Alighieri, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Boccacio, Botticelli, Machiavelli, Galileo Galilei, Rafael sunt nume incontestabil asociate cu ridicare Florenței la rang de "stup al artiștilor" în perioada Renașterii italiene!  

DOMUL sau CATEDRALA din Florența este epicentrul orașului în Piazza del Duomo, întrunind munca și creativitatea multor artiști, printre care se numără Giotto, Andrea Pisano și Brunelleschi. Biserica Santa Maria dei Fiore sau Duomo, așa cum este cunoscută, impresionează prin fațada bogat decorată și prin Domul octogonal, care a rămas și acum, cel mai mare dom construit vreodată. "Ridicată între secolele IV-V pe ruinele unui dom roman, a fost distrusă în perioada bizantină și apoi reconstruită între secolele VIII-IX. Arnolfo di Cambio a realizat prima fațadă în 1296, dar aceasta fost eliminată în 1587 pentru a fi inlocuită cu una nouă, adaptată timpurilor. Planurile au fost aprobate în 1871 și designul propus de De Fabris a prins viață în 1887. Cele trei portaluri ale fațadei conțin scene din viața Fecioarei Maria, în centru aflându-se Madonna în Glorie, un grup de statui aliniate între frize, reprezentându-i pe Apostoli flancând-o pe Maica Domnului." Toată construcția abundă în astfel de scene și de personaje biblice combinate cu chipuri de artiști sau de patroni ai artelor, iar marmura îți dă acea senzație de regalitate, de desprindere de mundan, înălțând nu doar clădirea, ci și spiritul celui care o admiră din toate unghiurile, de mai multe ori. 

TURNUL LUI GIOTTO sau Campanila lui Giotto este anexat Domului din Florența, fiind doar cu câțiva metri mai jos decât acesta: 85 m înălțime. În vârful lui se ajunge urcând cele 414 trepte, pe care le-am dat gata pas cu pas, admirând de la punctele de observație intermediare furnicarul de omuleți din Piazza del Dumo și sporind freamătul specific acestei zone. De când am fost în 2013 în turnurile de la Sagrada Familia din Barcelona, mie și lui Silviu ne-a rămas un refren drag și auto-ironic referitor la scaleras (un fel de superlativ absolut în limbajul nostru pentru urcat scări), iar Silviu știe că, dacă mergem la un turn sau la o catedrală care are unul și există posibilitatea de a ajunge în el pentru a vedea panorama, nu va scăpa de urcat nu-știu-câte-zeci-(de-obicei-sunt-sute!)-de-scări! Așa că, 400 și ceva de trepte au reprezentat ceva genunchi ridicați și coborâți în drumul nostru către terasa amenajată în vârf! 

"Giotto a început construcția turnului în anul 1334, însă a reușit să termine doar trei nivele înainte de a muri și planul său a avut noroc pentru că turnul a supraviețuit în ciuda faptului că a fost ridicat de un artist ce nu avea cunoștințe serioase despre rezistența materialelor. Acesta a impus și un stil arhitectural propriu, înlocuind stilul filigranat specific goticului cu modele geometrice realizate din marmură albă de Carara, roșie de Siena și verde de Prato. Turnul a fost salvat de Andrea Pisano, care a dublat grosimea pereților și a decorat construcția cu statuete și nișe, iar în 1350-1359 construcția a fost preluată de Francesco Talenti." 

BAPTISERIU este așezat în fața Catedralei, are marmură albă și verde și cele trei seturi de uși sunt încărcate de semnificații. Cele dinspre sud sunt cele mai vechi, conțin scene din viața Sfântul Ioan Botezătorul și alegorii cu virtuțile esențiale, iar realizarea lor este atribuită lui Andrea Pisano. Cele dinspre nord fac trimiteri la istorisiri din Noul Testament și la Evangheliști, fiind opera lui Lorenzo Ghiberti și a lui Donatello. Cele dinspre est sunt supranumite Porțile Paradisului, conțin 10 tablouri-copii (originalele se află în Muzeul Domului) asociate unor momente din Vechiul Testament. Dintre toate porțile, cele dinspre est ni s-au părut de-a dreptul uluitoare și numărul de japonezi curioși de pe fiecare metru pătrat din fața lor ne-a confirmat din plin acest lucru! Interiorul conține motive bizantine identificabile cu precădere în pictură și în mozaicurile migălos executate în secolele XIII-XIV de către artiști florentini asistați de cei venețieni. Scena esențială este chiar deasupra capului tău: Hristos tronează cu pacea sa la Judecata de Apoi, își ordonează sfinții și îngerii în cercuri concentrice și privește liniștit la scenele laterale care redau viața sa, a lui Iosif și a Mariei, precum și momente din Cartea Facerii. 
Am intrat și în Catedrală, dar nu pot spune că m-a impresionat prea mult. Mi s-a părut simplă, seacă, aerisită și...cam atât. Exteriorul dantelat de marmură este în mod clar elementul principal de atracție al Domului, împreună cu alaiul de turnuri și de sculpuri. În schimb, Baptiseriul mi-a provocat exact reacția inversă, neanunțând prea multe din exterior (cu excepția porților!), dar surprinzând total la interior! 

GALERIILE UFFIZI au fost un regal pe care ni l-am oferit pe parcursul mai multor ore, după ce am luat biletele rezervate din timp și am stat la coada imensă formată la fiecare oră pentru intrarea în cel mai vechi muzeu din Europa. "Colecţia de capodopere a fost adunată sub patronajul familiei de Medici care, prin ultimul său reprezentant, Anna Maria Luisa, a lăsat-o moştenire Florenţei, cu condiţia ca oraşul să nu o înstrăineze niciodată. Clădirea a fost concepută de Giorgio Vasari în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, spre folosul familiei de Medici, iar Coridorul Vasari (ce leagă Palazzo Vecchio, Uffizi şi Palazzo Pitti) a păstrat numele arhitectului ca semn de sinceră apreciere. " 

Colecţia găzduită de Uffizi sintetizează istoria artei florentine din secolele XIV-XVI, însă exponatele depăşesc astfel de limite geografice şi temporale. Noi am fost în primul rând interesați de: Naşterea lui Venus şi Primăvara lui Botticelli, Autoportret de Om Bătrân şi Autoportret de Om Tânăr ale lui Rembrandt, Meduza, Tânărul Bacchus şi Sacrificiul lui Isaac ale lui Caravaggio, Sfânta Familie a lui Michelangelo, autoportretul şi Fecioare cu Sticlete ale lui Raphael, câteva tablouri monumentale ale lui Rubens, Adorarea Magilor a lui Leonardo da Vinci, dar am descoperit mulți alți pictori traversând galeriile. Am realizat cu ușurință că cele 45 de camere ale muzeului nu erau ocupate doar de pictură, ci și de broderii și sculpturi.  

Ce ne-a impresionat? Michelangelo cu Sfânta Familie. Ne-a hipnotizat acel tablou, unul dintre puținele realizate de artist. La Sacra Famiglia (Sfânta Familie) este cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (nume derivat din rotondo, însemnând rotund), pentru că un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Ceea ce te ține fixat de tablou este paleta de culori de pe cele trei personaje centrale, paletă care pare de-a dreptul ireală, scoasă dintr-o simbioză cu Lumea Cealaltă, frizând Armonia pe care omul o visează, o caută, o dorește toată viața sa. Am stat mult și la Primăvara lui Botticelli pentru a admira străveziul pictat, dar tabloul lui Michelangelo a avut un impact mult mai mare. Exact cum s-a întâmplat la Muzeul Klimt de la Viena, când făceam ce făceam și reveneam la Sărutul, tot așa am procedat și la Ufizzi: rotocoale de admirat în mai multe episoade, oricum neîndestulătoare!

PIAZZA DELLA SIGNIORIA se află în imediata apropiere a Domului și poartă această denumire după signori, reprezentanții familiilor importante ce conduceau orașul. Am găsit-o plină-ochi de lume și, chiar dacă au fost și niște rafale de ploaie la un moment dat, a rămas la fel de aglomerată. Clădirea care monopolizează atenția când te afli acolo este PALAZZO VECCHIO, care găzduiește primăria și Torre d'Arnolfo (în acesta nu am urcat, spre bucuria lui Silviu!) privind împrejurimile precum ochiul lui Sauron. În trecut, clopotul din turnul de 94 metri era tras pentru a anunța întâlniri publice sau pentru a avertiza pericole iminente.

Piața ni s-a părut a fi un muzeu fără bilet: toate statuile semeț așezate pe piedestal aminteau de abundența de necontestat a artei în Florența. Cea mai cunoscută statuie din piață era David, opera lui Michelangelo, una dintre capodoperele sculpturii renascentiste. "Creată în 1504 pentru orașul Florența și amplasată chiar în fața palatului, în 1873 a fost înlocuită cu o replică, originalul găsindu-se acum la Galleria dell’Accademia. În 1533 o altă statuie a fost expusă în piață, Hercule de Baccio Bandinelli, deoarece legenda spune că Florența a fost construită pe mlaștinile care au fost secate de acest erou mitologic. Fântâna lui Neptun a fost construită între 1563-1575, simbolizează puterea navală a orașului și îl înfățișează pe zeul roman al mării înconjurat de nimfe."

Mergând mai departe în periplul nostru am ajuns și la PALLAZZO PITTI. Construit pentru familia Pitti în 1460, mai exact pentru Lucca Piti, cel mai mare bancher al acelor ani, a fost vândut familiei Medici în 1550. Palatul Pitti, ca de altfel toate din epoca respectivă, are o formă cubică, ce aduce mai degrabă cu o fortificație, are fațade simple, placate cu piatră și ferestre mici. Este impunător nu doar ca suprafață, ci și ca înălțime: are trei etaje care se retrag succesiv în planul construcției, iar cele două aripi laterale au fost adăugate la cererea familiei Medici. După moartea ultimului moştenitor al familiei de Medici în palat au locuit membrii familiilor Lorena și Savoia. În 1595 același Vasari, care a mărit palatul, a construit și CORIDORUL VASARI, ce unește Palazzo Pitti de Palazzo Vecchio trecand prin Ufizzi și peste Ponte Vecchio. (Nu poți să nu te întrebi de ce doreau atât de mult cei din familia Medici să nu fie văzuți când mergeau de la o reședință la alta...). Palatul, în ansamblu, este cel mai mare din tot orasul, iar din 1919, de când regele Victor Emanuel al-III-lea l-a donat poporului italian, a devenit una dintre cele mai mari galerii de artă ale Florenței.

Peste râul ARNO, în locul în care malurile sunt cele mai apropiate, se întinde unul dintre cele mai fotografiate poduri din Florența: PONTE VECCHIO. Deține superlativul vechimii între podurile din oraș, considerându-se că a existat de pe vremea etruscilor când a fost construit din lemn. Au urmat alte trei variante succesive în perioade istorice diferite: în epoca romană, în 1117 când s-a dărâmat și în 1333 când fost distrus de inundațiile fluviului Arno în 1333. Se decide reconstrucția sa numai din piatră, este terminat în 1345 și de atunci poartă numele de Ponte Vecchio. Au fost ridicate case de-a lungul lui, deoarece era o practică obișnuită în orașele mari din Europa în timpul Evului Mediu, iar unele au devenit prăvălii sau ateliere de meșteșugari. Deranjat de zgomotul şi de mirosurile degajate de tăbăcăriile şi de măcelariile de pe pod, Francesco I de Medici decide în 1593 că numai bijutierii au dreptul să ocupe podul, fapt ce a rămas literă de lege până în ziua de astăzi. Ni s-a părut ușor ciudat să vedem atâta aur și atâtea pietre prețioase întinse de-a lungul acelor ziduri vechi de sute de ani. Încă un fapt interesant: la retragerea trupelor germane din Florenţa în august 1944, toate podurile de peste Arno au fost distruse, ce excepţia lui Ponte Vecchio. deoarece Hitler a dat ordinul să nu fie atins!

Ca să fie și ceva ironic despre domolul râu Arno, Mark Twain scria despre el:

"Acest mare râuleţ istoric, adânc de abia un metru jumate, 

ar fi un fluviu cât se poate de credibil dacă i s-ar adăuga şi apă."

Am stat ceva timp între Ponte Vecchio și Ponte Santa Trinita, deoarece am prins apusul printre norii franjurați. Silviu îmi dădea impresia că vrea să se mute acolo cu scopul de a fotografia până prinde rădăcini, dar, chiar dacă am mai bombănit că mă plictisisem să aștept, atunci când am văzut pozele...

...mi-am retras strâmbările din nas și am apreciat cum trebuie efortul lui de a sta cocoțat și de a face scurtă la mână încercând să prindă cele mai bune cadre. Țin că i-am povestit tot felul de istorii închipuite despre oamenii din jur, despre gesturile lor, despre stângăciile lor, despre momentele frumoase pe care le trăiau. Silviu mă urmărea cu o ureche, cu cea dinspre râu și era de acord cu tot ce îi spuneam!

Momentul Porto. Vinul de Porto. Când am fost în Lisabona, în 2013, am cumpărat un vin de Porta învechit de 10 ani. O minunăție, pe care o păstram pentru o călătorie viitoare, nu neapărat pentru vreo ocazie cu dichis! Fiind seara de Paște și simțind atmosfera de sărbătoare în aer, ne-am spus că ar fi excelent să ne alintăm bahic prin niște note de vin de Porto. Ne-am apucat și de gătit ceva ușor, doar că presiunea gazului era scăzută din cauza unor probleme la centrala pensiunii, așa că a durat mai mult decât ne-am fi imaginat noi să se termine de făcut mâncărurile noastre...ușoare! Era ora 2 noaptea și nu terminaserăm decât vinul...de băut, căci mâncarea abia atingea linia de sosire! A fost de pomină seara aceea și încă râdem pe săturate când ne amintim cum am dădăcit aragazul, sperând să meargă mai repede! 

Toscana e un loc tare idilic, unduit ca relief, rustic la nivel de arhitectură, ușor sălbatic în vegetație și ordonat în culturi, însoțit de un cer senin, cu vânt blând și căldură în cascadă în miez de zi. Istovitor și liniștitor de blând! În zonele din apropierea Florenței am văzut foarte multe sere, hectare de chiparoși în ghivece, brazi, leandri, ficuși, tot felul de arbuști și de flori, puieți și plante mature, o adevărată industrie a plantelor de grădină și de decor. Vizual ni s-a părut a fi ca un covor brodat cu migală, pe ambele părți ale șoselei, întins către orizont și chiar am discutat de cantitatea de munca ce se ascundea în spatele acelor sere și de faptul că afacerea de acest tip era mai dezvoltată acolo decât pe lângă Sienna sau San Gimignano.

ANZIO. Din Florența am plecat spre Roma, dar am deviat spre Anzio, unde locuia un foarte bun prieten de-al lui Silviu, Adi, împreună cu soția sa, Irina. Am pus la cale un complot de a-l lua prin surprindere pe Adi, Irina ne-a fost complice până la capăt. Când am ajuns la prietenii români unde aceștia sărbătoreau Paștele, Adi era pe terasă liniștit și savura o bere în tihna zilei. Când l-a văzut pe Silviu intrând pe poartă, a rămas fără grai! A început să râdă, să se uite de 10 ori dacă era într-adevăr acolo prietenul lui din copilărie și apoi nu i-a venit să creadă că prietenul său din copilărie i-o copsese în stilul acela. Așa de mirat a fost încât părea total scos din ritmul lui și toți s-au amuzat de efectul surprizei și de...spargerea tihnei!

După depășirea momentului revederii, am făcut un tur al orășelului și al zonei portului, pe la plaja unde se aflau rămășițele ale unei vile romane aparținând lui Nero, pe la far, însoțindu-ne un apus deosebit la malul mării, combinat cu valuri de nori care le dubalu pe cele de la nivelul apei. Irina ne povestea că anii cât ea și Adi au locuit acolo (vreo 14) au fost ca un fel de vacanță prelungită, că nu au reușit să numească acel loc acasă decât într-un mod împrumutat, că nu au reușit să își creeze adevărate rădăcini, pentru că ele se pliază pe oameni, iar acolo, departe, străinul e tot străin, indiferent cât de mult se obișnuiește cu normalitatea din jurul lui. Dorul de adevărata casă îi determină să revină în țară și acest urmează să se întâmple în vară!  

Mi-a plăcut întâlnirea cu Adi și cu Irina! Mi-a plăcut sinceritatea lor și faptul că au păstrat legăturile cu Silviu indiferent de distanță și de rarele ocazii când au reușit să se vadă în ultimii ani. Blue hour-ul a încheiat seara într-un mod calm și noi ne-am prelungit revederea până târziu, depănând povești și călătorii!

RESIDENCE MONTEFIORE din San Baronto a fost casa noastră în timpul periplului nostru prin Florența și Anzio. Am preferat să stăm la vreo 40 km distanță de orașul aglomerat, în tihnă și cu o deschidere grandioasă asupra colinelor Toscanei, evitând forfota și aglomerația orașului. Apartamentul luat a fost extrem de spațios, decorat cu mult bun gust, utilat cu toate necesitățile, simplu, fără poleială, gata să ne primească bagajele, încărcătoarele, aparatele foto și gândurile de bine!   

Am lăsat Florența să se odihnească sub păturile ei de artă și am pornit spre casă, plini de cele văzute și gândindu-ne că Italia va fi mereu o țară comfortabilă pentru noi, o soră mai mare și mai abilă, dar mereu dătătoare de o senzație inconfundabilă de familiaritate pe care o găsești și în alte țări latine cu atâta ușurință. Cine se aseamănă vibrează când se întâlnește! 

11-13 aprilie 2014 - APUSENI - CETĂŢILE PONORULUI şi CASCADA RĂCHIŢELE - primăvară şi zvâc

"Nu iubi primăvara, 

ci înfățișarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis. 

Nu iubi dragostea, 

ci pe cel în care s-a întrupat dragostea." 

(Antoine de Saint-Exupery)

"Primăvara s-a întors. Pământul este precum un copil care știe poezii." (Rainer Maria Rilke)

"Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii." (Pablo Neruda)

"Nu te mira că vremile sterpe și urâte nu dau talente:

 florile nu sunt ale rădăcinii, ci ale primăverii." (Nicolae Iorga)

Toate minunăţiile de mai sus sunt poze făcute în Munţii APUSENI, mai exact în zona Padiş, la Cetăţile Ponorului şi aproape de Beiuş. Sunt la noi acasă, în România aceea frumoasă, sălbatică, ascunsă, respirândă de ritmuri eterne şi ispititoare. Am populat cu imagini încă o provincie din Ţara Fotografiei şi am descoperit împreună cu Silviu că morocănoasa primăvară poate fi extrem de cochetă în detalii şi lumini atunci când o cauţi aplecat la firul ierbii logodite cu petalele de brânduşe, când o asculţi în apele şiroinde de zăpezi topite sau când o adulmeci de departe, cocoţat acolo unde iarna încă nu a auzit de instalarea suratei sale la poalele pădurii. Copacii sunt înghiontiţi să plesnească în muguri, să se scuture din somnul frigului, iar curcubeul ţine de braţ primăvara, o însoţeşte mereu ca semn de promisiune că nu este cale de întoarcere pentru Măria-Sa, proaspăta sosită, că timpul se ţese numai în favoarea ei şi că, oricât de încăpăţânat e muntele să îşi ţină lângă sine anotimpul dur ca şi el, trebuie să cedeze în cele din urmă! 

După o perioadă de 3 săptămâni extrem de solicitantă, cu o brigadă de inspectori veniţi în şcoală să ne evalueze activitatea la mai multe nivele, după agitaţia din zilele Şcolii Altfel, după muncă, muncă, muncă, simţeam o acută nevoie de o gură de aer şi nu ştiam să o ostoiesc decât plecând de acasă, undeva la munte, cu omul meu drag, mânat şi el de aceleaşi motivaţii. Chiar nu trebuie să ne spunem de două ori "Hai!", că sărim imediat amândoi când este vorba despre vreo călătorie la mijloc! Am consultat lista de vise, am ales zona PADIŞ, cu intenţia de a face traseele către CETĂŢILE PONORULUI, CHEILE GALBENEI şi CASCADA RĂCHIŢELE şi, după ce ne-am cazat la Pensiunea Anette, am aşteptat nerăbdători să se facă dimineaţă pentru a ne pune bocancii în picioare şi hainele de ploaie colorate pe umeri ca să pornim la drum!  

Silviu venise din Ungaria, unde rapiţa explodase într-un galben intens în câmpie şi îl avertizase că avea să găsească şi în România semne colorate la nivelul solului. Într-adevăr, aşa a fost! De la Pensiunea Anette am apucat drumul spre Padiş, dar nu am mers până la cabană, ci am făcut dreapta la un moment dat pentru a ajunge în Poiana Padiş şi de acolo la intrarea în traseul Cetăţile Ponorului. Am intrat în pădure pe marcajul punct albastru şi ne-a fost atrasă atenţia de zeci de brânduşe plăpânde, înfofolite în violet şi boabe de rouă - desigur, am păşit cu dreptul în drumul nostru, făcînd o primă pauză după nici 50 de metri! Nu mai pozasem până atunci brânduşe, nici nu mai văzusem la munte aşa multe (doar în excursia din 2011, cu ştrumfii, la Groapa Ruginoasa, cu Cristina Oneţ)!, pentru că nu prea am fost primăvara pe cărări pietroase, iar Silviu se chinuia în toate felurile să facă pozele pe care, perfecţionist fiind, le dorea mai mult decât satisfăcătoare.

După potolirea poftei de violet, am mers la primul punct de belvedere din traseul nostru: La Balcoane, de unde se vedeau dolinele cu pereţii verticali sfidând molcomul traseelor din jur. "CETĂŢILE PONORULUI - cel mai grandios fenomen carstic al României - erau săpate de natură în trei circuri mari de stâncă, aflate într-o despicătură împădurită, adâncă de 300 m, partea ei superioară având un diametru de peste 1 km. Culmile înconjurătoare care închideau circular depresiunea erau tăiate doar într-un singur loc de Canionul Văii Cetăţilor, apa care a săpat în stâncă de-a lungul timpului." Drumul nostru a coborât pe un grohotiş în Dolina I şi ne-am ajutat de lanţurile întinse pentru a ajunge în fundul ei. Atenţia era necesară, căci traseul începuse să fie alunecos din cauza ploii mărunte care se aciuase pe lângă noi şi nu voia să ne ştie singuri prin acele locuri, deşi o asiguram neîncetat că ne descurcam, nu trebuia să se deranjeze să ne ţină companie. 

După ce am străbătut Dolina I, am ajuns la "un perete lateral de vest, înalt de peste 150 m, perforat de un portal de 74 metri, înălţime la baza căreia se pierdea apa Valea Cetăţilor. Molizii aninaţi în pereţi erau singurul termen de comparaţie pentru uriaşa dimensiune a portalului. În stângă era partea superioară a unui perete şi mai înalt, care străjuia Dolina III, cu cele două balcoane agăţate deasupra prăpastiei. În dreapta portalului, o limbă de grohotiş urca pe sub o arcadă în Dolina II şi descria avenul circular de 200 m înălţime, care avea la bază două ferestre: porţiunea de acces dinspre Dolina I pe sub Portal şi o fereastră spre tunelul subteran al Peşterii Cetăţile Ponorului." În peşteră nu am putut intra pentru că era foarte alunecos, mai erau porţiuni îngheţate cu limbi de zăpadă şi piatra lucea de la apă. Ne-am întâlnit la gura portalului cu un salvamontist însoţind o gaşcă de speologi din Ungaria, care ne-a avertizat că traseul Cheile Galbenei, pe care intenţionam să îl facem  a doua zi, era foarte expus şi cu diferenţe de nivel de 1.000 m, că dura 10 ore în condiţii de vară şi trebuia evitat în condiţii de ploaie sau de pământ ud. În Cetăţile Ponorului erau scurse apele când am coborât panta de la Balcoane către Dolina II, dar de la Portal am urcat Dolina I pe ploaie şi a fost epic: pământ alunecos şi înclinat -, aşa că mie nu a trebuit să mi se spună de două ori să stăm cuminţi! 

Am reintrat în traseul nostru pe deasupra dolinelor şi ne-am intersectat cu punctul galben, care ne-a scos la drumul părăsit cu 3 ore în urmă. Ploaia măruntă s-a transformat pe nesimţite într-o ninsoare cernută, aşa că am grăbit pasul, ne-am încălzit în maşină, am mâncat povestind impresiile de încântare legate de ceea ce am văzut şi de plăcuta oboseală din picioare. La întoarcere drumul era atât de ochios într-un verde crud înnebunitor, încât am oprit, am coborât la firul apei, unde unii au făcut poze, alţii au adunat pietre, unii s-au jucat în nisip, alţii au râs pe săturate. După o cură din aceasta de verde, nu are cum să ţi se mai pară că eşti doborât de stresul de zi cu zi, căci natura te hrăneşte şi după ce pleci din ea! Cel puţin pentru o perioadă!

Am mai oprit şi la o turmă de oi, unde ne-am întreţinut cu ciobanul însoţit de câinii săi. Ne-a povestit despre viaţa sa, despre faptul că nu prea erau animale sălbatice în Apuseni, că veneau mulţi turişti şi oameni de munte prin părţile acelea şi era mirat de atâta interes. Am încheiat ziua după o fugă până la Beiuş, iar un apus senzaţional ne-a urecheat că era cât pe ce să întârziem la spectacolul de lumină pregătit pentru noi ca "cireaşă de pe tort", aşa că ne-a pedepsit cu o prelungire de joc de nori şi umbre ca să ne învăţăm minte. 

A doua zi am hotărât să mergem până în zonă să vedem cam cum arată traseul pentru Cheile Galbenei: eu nu eram prea convinsă, dar Silviu a propus să ne aventurăm măcar până în buza lor. Din păcate pentru el, o ceaţă deasă şi rece se înfipsese bine peste tot şi ploaia ameninţa la orizont, aşa că am mers până la Padiş şi am continuat către Cascada Răchiţele. Drumul s-a dovedit îngrozitor, pietroaiele ieşeau din el, ne ameninţau că ne vom împotmoli în ele, aşa că, după ce am încercat varianta directă şi nu ne-a ieşit, am luat-o pe calea ocolită, pe la Mărgău. Am urmat indicaţiile GPS-ului şi am ajuns în SCRIND, un sat cu un drum groaznic, de unde am parcurs 8 km până la şoseaua ce ducea direct la cascadă. Am rămas marcaţi de aventura deloc plăcută de a merge cu inima cât un purice prin gropi late, pline de apă, prin noroaie şi prin ape scurse. România este bine să se păstreze sălbatică în zonele ei de natură, dar drumurile de acces nu ar trebui să urmeze aceeaşi cale: îţi ies peri albi până ajungi la unele locaţii şi îţi spui că nu ai să mai revii prea devreme! 

La CASCADA RĂCHIŢELE ne-au trecut nervii, căci splendoarea albă care cădea zgomotos pe stâncă ne-a ţintuit atenţia timp de o oră şi jumătate. Am văzut-o din multe unghiuri, am mers până lângă ea pe podeţul de lemn, am păstrat distanţa pentru a-i evalua înălţimea, ne-am cocoţat prin stânga ei pentru a-i şopţi cât era de frumoasă şi a o vedea cum se înspumează de emoţie. Cred că au trecut vreo 20 de omuleţi pe acolo până ne-am săturat noi de ea şi am făcut stânga-împrejur să ne întoarcem la maşină! Cascada Răchiţele era "situată în versantul estic al masivului Vlădeasa, pe Valea Seacă, afluent al pârâului Răchiţele, se afla la o altitudine de 1000 m şi avea o înălţime de 30 m şi 2 trepte. La baza treptei de sus exista o marmită adâncă cu diametrul de 10 m, care asigura o dispersie a apei, care semăna cu un voal. De aici provenea şi numele de Vălul Miresei."

Pârâul Răchiţele ne-a cerut tainul de atenţie, aşa că am făcut o descindere la malul lui pentru a-i admira bolovanii împânziţi de muşchi şi a ne mai delecta cu nişte brânduşe.

Încântare maximă!! Pe lângă toate cele văzute, Silviu şi-a pus la muncă trepiedul aproape ca în Islanda, l-a introdus şi în apă, ca să se integreze mai bine în natură, iar eu i-am condimentat atenţia cu destul de multe comentarii, căci aveam şi eu o treabă de asistentă de îndeplinit şi trebuia să mă achit cum se cuvenea de ea! Până la urmă văzuserăm din nou cum: "Natura înfloreşte şi reînverzeşte sub toate prăbuşirile. Ea are iederă pentru pietre şi dragoste pentru oameni.” (Victor Hugo).